Petru Popovici

CAPITOLUL 21

RADU TAŞCĂ
Când vorbim de misiune, azi ne gândim la bani pentru subvenţionarea unui misionar, la o persoană bine pregăti­tă, care să fie capabilă să facă lucrarea sfântă şi la un loc potrivit, unde fără multe greutăţi să poată face lucrarea de dezrobire a sufletelor din păcat şi patimi, de propăşire a Împărăţiei lui Dumnezeu. Se pare că datorită acestei mentalităţi, avem pe harta ţării câmpii întinse nedesţelenite pentru Evanghelie, mari zone unde religia e doar o formă seacă, un ceremonial, un creştinism formal, căci oamenii nu cunosc mântuirea lui Dumnezeu, nu se bucură de ea, nu trăiesc voia Domnului, ci Îl blesteamă, înjură cum ştiu mai urât, trăiesc în beţii, în desfrâu, în înşelăciuni şi minciună, şi chiuind, merg spre pierzare, spre iad. Ei nu cunosc Evan­ghelia. În biserici e cântată, dar nu e trăită nici chiar de cei ce o cântă. Totuşi, ei sunt fraţii noştri, noi purtăm răspunde­re de soarta lor veşnică. O, Doamne, fă să înţelegem aceasta!
Lucrarea fratelui Radu Taşcă în Dobrogea, Bulgaria şi Macedonia ne poate servi ca bun exemplu cum, fără bani, chiar fără pregătire specială şi fără condiţii prielnice, se poate face lucrarea de salvare a păcătoşilor. Singura cerinţă e ca persoana să fie aprinsă de jarul dragostei divine şi să fie la îndemână Duhului Sfânt. Atunci nu zice: „Eu sunt prea tânăr" sau „Eu sunt prea bătrân"; „Eu sunt prea sărac" sau „Eu nu sunt pregătit pentru o aşa lucrare". Toate acestea dispar. Dumnezeu, spre a mântui păcătoşii, are nevoie de oameni, nu de bani, pregătire, licenţe sau condiţii optime.
Radu Taşcă a fost un bun misionar român. El s-a născut la 10 octombrie 1884, în comuna Felnac, lângă Arad, terito­riu ce pe acea vreme aparţinea Austro-Ungariei. Conform relatărilor sale date în revista „Luminătorul", s-a convertit de tânăr şi la 15 octombrie 1899, a fost botezat la Pecica, judeţul Arad, de către George Crişan, predicator al Evangheliei în acele părţi. Radu avea 15 ani. După doi ani, deci la 17 ani, împins de sărăcie, şi-a făcut paşaport şi în 1901, împreună cu fratele său Nicolae au trecut graniţa în România şi s-au dus la Bucureşti să caute un serviciu; şi au găsit. Duminica, mergeau să se închine Domnului împreu­nă cu fraţii germani. Acolo, au întâlnit pe un alt frate român, Petru Selegean. Pe acea vreme, încă nu exista în Bucureşti o biserică baptistă română. Fratele Radu a dorit să se formeze una. În cursul săptămânii, la slujbă, el şi ceilalţi doi vorbeau altora de mântuirea sufletului prin jertfa Domnului Isus Cristos şi duminica duceau pe unii la biserică, dar cum serviciul era în limba germană, lucrarea lor nu a dat rezultate. Oamenii nu înţelegeau predicarea Evangheliei şi ca urmare nu se pocăiau.
În anul 1902, au auzit că la Cernavodă, la lucrările podului peste Dunăre se plăteşte bine şi amândoi fraţii Taşcă s-au dus acolo. Radu s-a angajat la vopsirea podului. Avea ca tovarăş de lucru pe Vasile Chişa, care era din comuna Arabagii. Pe vremea aceea nu era nici o biserică baptistă română în Dobrogea. În timp ce vopsea sus pe înălţimea podului, fratele Radu îi spunea lui Chişa cum Dumnezeu i-a schimbat viaţa, cum el se bucură de mântui­rea sufletului. Vasile Chişa a văzut că Radu nu înjură, nu minte, nu umblă după plăceri, ci trăieşte o viaţă cu adevă­rat creştină, aşa cum îi citea lui din Noul Testament, atunci când aveau puţin timp liber pentru mâncare. Cuvântul citit şi Cuvântul trăit l-au convins pe Chişa că el, deşi se numeşte creştin, nu trăieşte viaţa de creştin. Într-o zi, acolo pe înălţimea podului de peste Dunăre, Vasile Chişa, trezit de Duhul Sfânt, s-a rugat Domnului; zdrobit sub povara păcatelor, plângea şi lacrimile îi curgeau de pe obraji în apele Dunării. Acolo sus, Chişa s-a predat Domnului. Mai târziu, fratele Radu, depănându-şi amintiri­le, a scris: „Dacă pentru Iacob, Betelul, locul unde a văzut scara cerului, a rămas de neuitat, dacă pentru femeia samariteancă, locul de la fântâna lui Iacob, unde L-a întâlnit pe Domnul, a rămas de neuitat, tot aşa pentru fratele Vasile Chişa, înălţimea podului de peste Dunăre a rămas de neuitat". Fără amvon şi fără să fie într-o clădire frumoasă, fără cor, fără orgă şi fără un program bine pregătit, fratele Radu i-a vestit Evanghelia şi Chişa a ajuns să cunoască şi să primească mântuirea scumpă a lui Dumnezeu. Tot acolo pe înălţimea podului, el a învăţat să cânte laudele Domnului.
Radu a scris acasă la Pecica despre posibilităţile de lucru la Cernavodă şi curând alţi cinci baptişti români au sosit la Cernavodă. Ei au fost: Vasile Brad, Ion Lăudan, Mita Chevereşan, Alexa Chevereşan, toţi din Pecica, şi Maxa Comloşan din Arad Micălaca. Vasile Brad şi Maxa Comloşan erau cumnaţi cu fratele Radu. Acum, au închi­riat o casă şi au început să aibă servicii de închinăciune la Cernavodă. Aceasta a fost prima biserică baptistă română pe pământul Dobrogei. Fratele Radu, deşi încă nu avea 20 de ani, a devenit predicatorul acelei biserici şi în fiecare duminică aveau un grup de săteni ce veneau să asculte Evanghelia. Toţi cântau cu multă înflăcărare şi se simţeau bine împreună. Câteva persoane s-au predat Domnului. Întrucât fratele Radu nu era ordinat, a scris fratelui Mihai Muntean, care era păstorul bisericii baptiste române din Ketegyhaza, Ungaria, să vină la Cernavodă pentru săvârşirea botezului nou-testamental. Acesta a venit şi în anul 1903, a săvârşit botezul în apele Dunării. Nu ştim precis câţi au fost botezaţi, dar avem unele nume înscrise pe răbojul istoriei: Vasile Chişa, soţia lui, Sofia Chişa, N. Teodorescu. Mihai Cenădan şi alţii. După botez, fratele Munteanu a mai rămas câteva zile la Cernavodă pentru servicii de evanghelizare. Seară de seară, grupul de fraţi a fost harnic şi a adus pe alţii la ascultarea Evangheliei. Cei proaspăt convertiţi au avut de îndurat multă batjocură, întrucât au părăsit păcatul şi stricăciunea. Li se spunea că s-au rătăcit, că „şi-au părăsit legea", dar ei ştiau că au părăsit înjurăturile, fumatul, beţiile, dansurile, destrăbălările; ştiau că s-au rătăcit de la un creştinism formal la unul adevărat, s-au rătăcit de la calea păcatului la calea Domnului. De aceea, batjocura nu i-a doborât, ci au purtat-o cu bucurie, căci citeau în Evanghelie cuvintele Domnului Isus: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevă­rate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă...” (Evanghelia după Matei 5:11-12).
Ba din contră, batjocura a devenit folositoare. Ea a stârnit curiozitatea la unii, care acum veneau la casa de rugăciune să vadă cine sunt pocăiţii, şi dragostea fierbinte de la început a cucerit şi pe alţii.
Între timp, un dogar din Munţii Apuseni, de la Vidra, numit Andrei Morari, s-a mutat la Cernavodă. El, ca şi alţii, a mers la biserica baptistă, a ascultat Evanghelia, a crezut-o şi s-a predat Domnului. Cum meseria lui de reparat butoaie îl făcea să umble prin satele din jur, Andrei avea întotdeauna cu el Noul Testament şi predica oameni­lor pocăinţa şi iertarea păcatelor prin credinţa în sângele Domnului Isus Cristos. Curând, biserica din Cernavodă a avut alţi candidaţi pentru botez. Din nou l-au chemat pe fratele Mihai Munteanu. El şi-a luat paşaportul, a trecut graniţa în România şi s-a oprit la Cernavodă. Acolo a săvâr­şit al doilea botez. Acum, biserica a ajuns la 30 de membri.
La locul de muncă, fratele Radu lucra cu nişte oameni din Jegălia, cărora la fel le-a vestit Evanghelia. Unul din ei, Şerban Ioan l-a rugat să-i facă rost de o Biblie. Fratele Radu a mers de mai multe ori la casa lui N. Teodorescu la Jegălia şi chiar după mulţi ani îşi amintea şi istorisea cum în timp ce ei cântau şi se rugau înăuntru, sătenii s-au adunat afară şi, în bătaie de joc, le-au legat uşa, ca să nu poată ieşi din casă. Altădată, au făcut un foc mare şi au silit pe credincioşi să sară prin el.
Dumnezeu, în dragostea Lui, mereu deschidea fratelui Radu noi oportunităţi de vestire a Evangheliei. Într-o zi de iarnă geroasă, când nu se putea lucra la vopsirea podului, Petre Irini, un locuitor din Răbăgeni, venind la Cernavo­dă, l-a vizitat pe fratele Radu. Din vorbă în vorbă, i-a spus că în timpul iernii, ei merg în delta Dunării la tăiat stuf. Numaidecât fratele Radu a întrezărit o nouă ocazie să vorbească multora despre dragostea lui Dumnezeu. De aceea, chiar în acea zi, a plecat cu Petre Irini la Răbăgeni. Seara, casa lui Petre a fost ticsită de săteni care au venit să audă ceva din Evanghelie. Au fost adunaţi atât de mulţi, încât au trebuit să deschidă ferestrele, căci nu mai aveau oxigen şi era să se stingă lampa cu petrol. În timp ce tânărul Radu predica Evanghelia, la cârciuma satului, care în seara aceea era aproape goală, cârciumarul cu preotul satului şi cu perceptorul erau agitaţi. Ei au chemat pe câţiva tineri cărora le plăcea băutura şi le-au promis că le dau două găleţi de vin, dacă îl bat pe fratele Radu. Dumnezeu a fost în control şi l-a ferit de bătaie. În acea seară, s-a pocăit Ştefan Tipşa, unul dintre cei mai mari bătăuşi ai satului. Convertirea acestuia a uimit tot satul, căci omul acesta care înjura de te apuca groaza, acum a de­venit ca un miel. Schimbarea lui a fost izbitoare. Vătaful bătăuşilor trimişi de preot s-a pocăit. Tot în acea seară, s-a pocăit şi Nicolae Baban, tatăl lui Dumitru Baban, care mai târziu a devenit păstorul bisericii baptiste din Constanţa. Dacă n-ar fi fost trimişi de preot, ei n-ar fi fost acolo în acea seară, dar, fiind trimişi, s-au dus şi au zis că întâi ascultă ce spune, apoi sar asupra lui şi îi trag o mamă de bătaie, soră cu moartea. Auzind însă Evanghelia predicată simplu, pe înţelesul tuturor, vătaful şi-a dat seama de păcatele sale care erau multe, a izbucnit în plâns şi alţi tineri la fel. Ei au mărturisit cum au fost trimişi. Acum, alături de cel pe care au venit să-l bată, au îngenuncheat, au cerut iertare Domnului şi au promis că Îl vor sluji pe Domnul toată viaţa. Ce minunat Dumnezeu avem!
Tot pe acea vreme, s-a pocăit şi Ana Suciu. Ea a suferit multe bătăi de la soţul ei care a fost mare împotrivitor. A ameninţat-o chiar cu moartea, dar ea a rămas statornică. Viaţa ei frumoasă, răbdarea şi dragostea ei l-au biruit şi pe el. Într-o zi, a îngenuncheat şi el, a strigat după mila Domnului şi s-a pocăit.
Odată fraţii Taşcă s-au dus să predice Evanghelia în comuna Aliman, dar au fost arestaţi şi duşi sub escortă la Medgidia. Acolo, au fost bătuţi rău la tălpile picioarelor şi peste tot, încât erau numai vânătăi. Când au scăpat, s-au bucurat că au fost învredniciţi să sufere pentru Mântuitorul lor. Grelele dureri nu au stins, ci au înflăcărat râvna lor de a vesti Evanghelia. Ei ştiau că jertfa Domnului Isus, uneori, trebuie vestită prin jertfire proprie.
Radu Taşcă a vizitat de mai multe ori comuna Arabagii. Sora Cristina Taşcă, mama fraţilor Taşcă, chiar a locuit pentru o vreme în acea comună. Serviciile de închinăciune le ţineau în casa lui Petre Crişan. În 1903, toată vara fraţii Taşcă şi Maxa au lucrat la Arabagii. Acolo s-au convertit cinci suflete. Fratele Radu istoriseşte că acolo a ajuns în pericol de moarte, dar a scăpat ca printr-o minune. Nu ne dă însă amănunte. Puţin mai târziu, în octombrie, au fost scoşi din sat şi purtaţi de jandarmi, din post în post, până la Enijes. La Arabagii au rămas vreo cinci suflete hotărâte să-L urmeze pe Domnul. Aceştia au fost chemaţi la primărie, au fost anchetaţi şi ameninţaţi că li se confiscă pământul, dacă continuă să fie pocăiţi. Credincioşia lor însă, a înfruntat toate ameninţările.
Fratele Radu a mai înfiinţat biserici baptiste la Caramat în casa lui Nicolae Petrescu, la Coceamac şi la Capunar. Odată, când a fost la Caramat cu Andrei Morari, au fost arestaţi de jandarmi, duşi la postul de jandarmi din Guzun, unde au căpătat o bătaie zdravănă, apoi au fost trimişi la Legiunea de jandarmi din Cernavodă.
Prin anul 1904, au auzit că la Silistra, oraş ce aparţinea Bulgariei, ar exista o familie de credincioşi baptişti români. Deşi nu aveau numele, nici adresa acelei familii, Radu s-a hotărât să plece cu doi-trei fraţi să-i găsească. După ce au ajuns în oraş, au mers pe o stradă, pe alta şi au tot întrebat dacă ştiu unde stă o familie de pocăiţi. Nimeni nu ştia, căci acolo nici nu auziseră de pocăiţi. După multă căutare zadarnică, s-au gândit să plece în comuna vecină, la Corpunar, căci şi acolo erau mulţi români, şi să le vesteas­că acelora Evanghelia. După ce au ieşit din oraşul Silistra, fratele Radu a zis că e bine să îngenuncheze şi să se roage Domnului ca să-i îndrumeze. Curios, pe când erau pe genunchi, deci nu-şi terminaseră rugăciunea, pe şosea a venit o căruţă cu un cal. Omul din căruţă îi văzuse îngenuncheaţi şi când a ajuns în dreptul lor, a oprit calul şi a strigat: „O, fraţii mei! Şi eu sunt credincios, sunt fratele vostru în Cristos". Fraţii s-au ridicat de pe genunchi şi au venit la căruţă. Domnul le-a dat răspuns mult mai degrabă decât ei au bănuit. Omul s-a prezentat că îl cheamă Toni şi că e pocăit. El era omul pe care îl căutau. Acum au îngenuncheat iarăşi şi cu toţii au mulţumit Domnului că El a făcut să se întâlnească. Dacă nu ar fi fost pe genunchi, puteau trece unii pe lângă alţii, căci nu se cunoşteau. Minunat lucrează Dumnezeu! S-au urcat în căruţă şi s-au întors înapoi în Silistra. Când au ajuns la poarta casei, soţia a ieşit să deschidă poarta şi s-a uitat mirată la cei din căruţă, dar fratele Toni i-a strigat: „Femeie, să ştii şi tu cu cine m-am întâlnit pe drum! Cu îngerii lui Dumnezeu!" Acolo au petrecut câteva zile de bucurie şi vestire a Cuvântului Sfânt, apoi s-au întors la Cernavodă. Nu sclipeşte în viaţa acestor oameni dragostea lui Dumnezeu? Nu se cunoşteau, dar se îmbrăţişau cu toată căldura.
După o perioadă de timp de la pocăinţa lui Andrei Morari, Duhul Domnului a trezit în el dorinţa să spună de mântuire şi fratelui său ce trăia în Bulgaria. Cum el încă nu cunoştea bine Biblia, l-a rugat pe fratele Radu să-l însoţească. Fără să stea mult pe gânduri, acesta a acceptat. Astfel, au luat un vaporaş de la Cernavodă la Turtucaia şi după opt ore au ajuns la destinaţie. Turtucaia a fost cel dintâi loc din Cadrilater, unde s-au pocăit câţiva români şi au căutat să trăiască în conformitate cu învăţătura Cuvântului Sfânt.
Întâlnirea dintre cei doi fraţi Morari a fost plină de căldura dragostei. Fratele Andrei a spus fratelui său cum el, după ce a auzit Evanghelia, şi-a dat seama că e păcătos, că merge spre iad. I-a împărtăşit cum a fost frământat în sufletul lui din pricina aceasta, cum într-o zi a pus capăt trăirii în păcat, s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu şi cum apoi a primit pacea sufletului. Pentru celălalt toate acestea au fost o mare surpriză şi era curios să ştie toate amănunte­le. Atunci fratele Radu a luat Biblia pe care o avea tot­deauna cu el, a deschis-o şi i-a arătat că mântuirea, iertarea păcatelor se poate primi prin credinţă în jertfa Domnului Isus, care a murit în locul nostru al tuturor. Cu o seamă de texte, i-a vorbit despre bogăţia harului lui Dumnezeu, cum orice păcătos, fără să merite, poate primi mântuirea sufletului, dacă se pocăieşte şi părăseşte păcatul. Apoi, i-a citit alte texte care arată că Dumnezeu schimbă viaţa celui care se predă în mâinile Sale. Au discutat aproape toată noaptea, iar dimineaţa în zori au plecat din nou la drum. Ca să facă puţină economie, căci amândoi erau săraci, au luat-o pe jos până la Silistra, cale de vreo 16 ore, iar de acolo au luat vaporul la Cernavodă. Erau frânţi de obosea­lă, dar bucuroşi că au putut împărtăşi vestea Evangheliei unui suflet în Bulgaria.
Aşa tânărul Radu a aflat că pe pământul Bulgariei trăiau, pe acea vreme, cam un sfert de milion de români. Ei erau stabiliţi acolo de pe vremea împărăţiei româno-bulgare din anul 1186 sub fraţii Asaneşti. Sunt acolo comune întregi de români. Aşezări mai compacte se află între Plevna şi Samovit, în zona Rusciucului, în Cadrilater, în jurul Sofiei şi în Macedonia.
Gândul că şi aceşti români au nevoie de mântuire a început să-l frământe pe fratele Radu. Deşi nu avea nici o pregătire teologică, deşi nu a stăruit nimeni de el să caute acele localităţi şi deşi nu era nici o societate misionară sau o biserică să-i asigure măcar cheltuielile de drum, dacă nu şi întreţinerea, el a fost atins cu cărbunele aprins de pe altar, ca şi Isaia, şi nu putea să facă altceva decât să plece. Dragostea pentru cei din neamul lui aflaţi pe alte melea­guri şi despre care era convins că au nevoie de mântuire, l-a făcut să treacă graniţa şi să meargă, din loc în loc, apostoleşte, să le vestească Evanghelia. Aceasta a fost în anul 1904. Fiindcă era tinerel, având doar 20 de ani, l-a rugat insistent pe cumnatul său Vasile Brad, tatăl sorei Lidia Andrişan din Riverside, California, să meargă cu el. Au luat vaporul de la Cernavodă la Samovit, apoi au mers cu trenul la Martoviţa, o comună cu mulţi români. Acolo, între românii ce trăiau separat de bulgari în casele de pe deal, fratele Radu a întâlnit pe unii care erau din părţile Aradului. Aceasta i-a dat un bun prilej să se împrieteneas­că cu ei şi să le vestească Evanghelia. I-a învăţat mai multe cântări frumoase spre slava Domnului, pe care românii le cântau cu toată bucuria. După câteva săptămâni de evan­ghelizare, un număr frumos de suflete şi-au mărturisit credinţa lor în Cristos Domnul ca Mântuitor personal şi au fost botezaţi. Ei au format la Martoviţa prima biserică baptistă română pe pământul Bulgariei.
Pentru că Plevna, locul sângeroaselor lupte din 1877, era aproape de Martoviţa, Radu s-a dus să viziteze reduta unde Walter Mărăcineanu a murit în fruntea batalionului său. Apoi la Griviţa a vizitat locul în care în vreo 15 movile sunt îngropaţi eroii români.
În călătoriile lui prin Bulgaria, în fiecare sat unde întâlnea români, el le vorbea despre dragostea lui Dumne­zeu, care a dat pe singurul Său Fiu, pe Domnul Isus Cristos, pentru ca noi cei păcătoşi să putem fi mântuiţi. Domnul a binecuvântat lucrarea sa care a fost destul de grea, dar a văzut pe mulţi întorcându-se la Dumnezeu.
După cinci ani de lucru misionar în România şi Bulgaria, în 1907, Radu Taşcă s-a întors acasă la Pecica, în Austro-Ungaria. El dorea să studieze teologia, ca să poată face mai bine lucrarea de salvare a păcătoşilor. Astfel, s-a înscris la Seminarul Teologic Baptist din Budapesta. După patru ani de studii, el a fost primul teolog baptist român.
În anul 1911, a fost ales ca păstor al bisericii baptiste din Pecica. Dar în vara acelui an a simţit din nou imboldul să meargă în misiune, de data aceasta însă la românii din Macedonia. Pe acea vreme, acolo se află un milion de aromâni. Dialectul lor e puţin diferit de al nostru şi e numit „limba ţânţărească". După ce a trecut cu trenul prin Iugoslavia şi Bulgaria, a ajuns la Salonic în Grecia, care e capitala Macedoniei. Noaptea a petrecut-o la Hotelul Tele­graf. Când a coborât dimineaţa în curtea hotelului, nişte macedoneni l-au privit şi i-au zis zâmbind: „Domnule, pe dumneata nu te cunosc ţânţarii noştri". El era deosebit ca îmbrăcăminte şi puţin ca vorbire. De aici, au început discu­ţiile. Fratele Radu era om modest, avea o vorbire blândă, o faţă senină, o fire îndrăzneaţă care îl ajuta să intre în vorbă cu toţi cei pe care îi întâlnea. Şi avea o minte ascuţită care imediat prezenta dovezi zdrobitoare de păcătoşenia oame­nilor, de urgenta lor nevoie de mântuire şi de oferirea ei prin Evanghelie.
Fratele Radu nu ştia unde a fost casa lui Iason în care a fost găzduit apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 17:5), dar era conştient că a ajuns să calce pe urmele lui. Acolo, Domnul a deschis inima unui croitor, Gheorghe Ciohagi, care a părăsit plăcerile şi păcătoşenia lumii şi s-a predat Domnului. Viaţa lui nouă a ajuns să fie cunoscută de toţi ceilalţi.
Pe atunci, în Macedonia erau multe orăşele şi sate cu populaţie de aromâni. Iată o mică statistică dată de fratele Radu: Măgurova avea 5.000, Metova 3.000, Milia 2.000, Băiaşa 2.000, Turca 3.000, Biata 4.000, Clisura 8.000, Neveosta 4.000, Mezova 15.000. În provincia Bitolia erau vreo 60 de sate româneşti.
Sub păstoria fratelui Radu Taşcă, biserica din Pecica a fost înfloritoare. La terminarea primului război mondial, în 1919, fratele Radu a fost chemat ca păstor al bisericii baptiste din Curtici, care pe acea vreme era cea mai mare biserică baptistă din România. În anul 1920, a mai făcut o călătorie misionară prin Dobrogea, pe la bisericile înfiinţa­te de el. În vara anului 1925, îmi aduc aminte că tata ne-a luat pe Alexa şi pe mine la Curtici, la o mare serbare. În august 1925, fratele Radu Taşcă a fost chemat ca păstor la a treia biserică baptistă din Detroit, Statele Unite. Aici a activat până la sfârşitul vieţii sale.
La primul Congres al baptiştilor români, ţinut după unire, la Buteni, judeţul Arad, fratele Radu a prezentat congresului un raport misionar intitulat „Dobrogea şi Cristos". El a căutat să trezească în toţi spiritul misionar faţă de lucrarea din Dobrogea. Radu Taşcă a fost şi un bun poet. Pentru fiecare ocazie, scotea câte ceva, aşa cum spunea el „din taşca lui Radu".
În vara anului 1925, îmi aduc aminte că tata ne-a luat pe Alexa şi pe mine şi am fost la Curtici, la o mare serbare. În august 1925, fratele Radu Taşcă a fost chemat ca păstor la a treia biserică baptistă din Detroit, Statele Unite ale Americi. Aici, a activat până la sfârşitul vieţii sale.
Pe lângă lucrarea din biserica sa din Detroit, el a căutat să ajute şi biserica baptistă română din Windsor, Canada. Acolo a ţinut ultima sa predică pe data de 24 iunie 1962. După două zile, la 26 iunie 1962, fratele Radu Taşcă a fost chemat la odihna binecuvântată în Patria promisă.
CAPITOLUL 22

AVRAM BARBU
Alături de marii misionari, care au fost lumini ce strălu­cesc peste veacuri, îl consider şi pe fratele Avram Barbu. El n-a fost bărbat ilustru, ci simplu, fără pregătire specială, dar a fost misionar în adevăratul sens al cuvântului, om aprins de Duhul Sfânt pentru mântuirea păcătoşilor. Căci, în timp ce azi, pentru unii slujba de misionar e doar o profesie, la Barbu a fost o vocaţie.
Pe de altă parte, caut să descriu lucrarea lui cu gândul că poate fi un imbold pentru mulţi fraţi, chiar simpli mese­riaşi, care ar putea folosi metoda lui Avram Barbu, spre a duce Evanghelia la alţi români, în alte localităţi. E o metodă simplă, dar cu adevărat binecuvântată. Materialul ce îl am la îndemână despre Avram Barbu e din partea lui Radu Taşcă şi din Istoria Baptiştilor din România.
Apostolul Pavel a scris fraţilor din Corint: „Dar Dumne­zeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari" (1 Corinteni 1:27). Acest lucru se poate observa şi în viaţa lui Avram Barbu, un tânăr simplu, fiu de ţărani, nearătos la înfăţişare, căci era mic şi ghebos, dar ales de Dumnezeu să fie printre primii misionari ai credinţei baptiste din România, care să ducă vestea Evangheliei peste notare.
El s-a născut la 17 noiembrie 1874, în comuna Pecica, judeţul Arad. Fiindcă era ghebos şi slab dezvoltat, părinţii l-au dat să înveţe meseria de croitor. La vârsta de 25 de ani, Avram a auzit predicarea Evangheliei prin Gheorghe Clepea din Macea şi Mitru Halga din Covăsânţi, care veniseră în misiune la biserica baptistă din Pecica. Atunci s-a pocăit. Imediat după pocăinţă, Avram a început să studieze bine Biblia şi să spună altora ce a citit el în Evan­ghelie. În anul 1900, a fost botezat în apele Mureşului.
Avram era o fire veselă, avea mult umor, era îndrăzneţ şi foarte prietenos. Datorită studiului, el a ajuns să cunoască bine Biblia. De îndată ce intra în vorbă cu un client în atelierul lui de croitorie sau pe stradă, el începea cu Scrip­tura. Ajunsese cunoscut de toţi în privinţa aceasta. Fiind croitor iscusit, ajunsese să aibă o bună clientelă. Astfel, în atelierul lui mereu avea oameni cărora să le vorbească. Fire îndrăzneaţă, nu se sfia să intre în discuţie şi cu cei ce aveau o pregătire şcolară şi chiar cu preoţi. Toţi ştiau că e plin de râvnă pentru Dumnezeu. Pentru cei ce căutau să râdă de el, avea un umor usturător, încât oamenii râdeau de ei înşişi, nu de Avram, şi nu mai făceau lucrul acesta a doua oară.
Un caz tipic ne face să înţelegem mintea lui ageră, gata de tragere la ţintă în orice moment. Într-o zi, Avram a mers în centru, la prăvălii pentru cumpărături. Pecica era un semi-orăşel bogat. Doi preoţi ortodocşi şi unul catolic s-au întâlnit şi stăteau de vorbă în stradă. Văzându-l pe Avram că vine înspre ei, s-au vorbit să facă o glumă cu el, să-l salute când se apropie, şi unul să-i zică „Bună ziua, părinte Avrame", al doilea să zică „Bună ziua, părinte Isaac", iar al treilea să-i zică „Bună ziua, părinte Iacob".