Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01


Depăşirea limitelor legitimei apărări. Circumstanţă atenuantă legală. Legitima apărare. Cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Distincţie



Yüklə 2,26 Mb.
səhifə17/39
tarix06.11.2017
ölçüsü2,26 Mb.
#30842
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   39

Depăşirea limitelor legitimei apărări. Circumstanţă atenuantă legală. Legitima apărare. Cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Distincţie
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor. Circumstanţele atenuante

Indice alfabetic: Drept penal

- depăşirea limitelor legitimei apărări

- legitima apărare

C. pen., art. 44 alin. (2) şi (3), art. 73 lit. a)


Legitima apărare propriu-zisă, reglementată în art. 44 alin. (2) C. pen., se caracterizează prin existenţa unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, în timp ce „excesul de apărare” sau „excesul justificat”, prevăzut în art. 44 alin. (3) C. pen., care este asimilat cu legitima apărare, are ca principală caracteristică depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, din cauza tulburării sau temerii sub imperiul căreia s-a aflat cel ce a săvârşit fapta pentru a înlătura atacul.

Spre deosebire de „excesul de apărare”, „excesul scuzabil” nu este asimilat cu legitima apărare, ci constituie o circumstanţă atenuantă legală potrivit art. 73 lit. a) C. pen., şi constă în depăşirea limitelor legitimei apărări, atunci când nu este cauzată de tulburare sau temere.


I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 686 din 26 februarie 2008
Prin sentinţa nr. 189 din 30 aprilie 2007 a Tribunalului Constanţa, Secţia penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul N.C. pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-au respins acţiunile exercitate de părţile civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, R.C. şi R.M.

Prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 1565/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi a fost trimis în judecată inculpatul N.C., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.

Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 28/29 iulie 2005, inculpatul N.C. a acţionat cu violenţă asupra numitului R.G., determinând dezechilibrarea şi căderea acestuia, fapt ce a condus la lovirea cu capul de asfalt şi producerea de leziuni cranio-cerebrale cauzatoare de moarte.

Prima instanţă, coroborând probele administrate în faza de urmărire penală şi cele administrate în timpul cercetării judecătoreşti, a reţinut că, în noaptea de 28/29 iulie 2005, inculpatul N.C. şi prietenii săi G.G. şi G.D. au hotărât să meargă în port, deplasarea efectuându-se cu autoturismul condus de G.G., iar când au ajuns pe strada S., inculpatul N.C. i-a cerut prietenului său să oprească în faţa magazinului societăţii comerciale F., care funcţiona pe timpul nopţii, coborând împreună cu martorul G.D.

Cei doi tineri s-au îndreptat spre ghişeul magazinului, în faţă căruia stăteau numiţii R.G. şi M.N., aflaţi în stare de ebrietate şi care doreau şi ei să facă cumpărături, iar când au ajuns în dreptul geamului de la ghişeu şi inculpatul N.C. a solicitat vânzătoarei un produs, oferindu-i banii, numitul R.G. a început să aducă injurii celor doi tineri.

Constatând că victima şi persoana care o însoţea sunt în stare de ebrietate şi mult mai în vârstă, inculpatul N.C. şi prietenul său nu au reacţionat, plecând din faţa magazinului şi urcându-se în maşină pentru a-şi continua deplasarea. G.G., aflat la volanul autoturismului, a efectuat o manevră de întoarcere în stradă, moment în care inculpatul N.C. a observat că-i lipseşte bricheta şi a solicitat prietenului său să oprească lângă acelaşi magazin, pentru a-şi cumpăra una.

G.G. a oprit şi din autoturism au coborât inculpatul N.C. şi martorul G.D., care s-au reîntâlnit cu numitul R.G. şi persoana care îl însoţea. Întrucât, între timp, inculpatul îşi găsise bricheta în buzunar, nu a mai mers la magazin.

R.G. a reluat expresiile triviale la adresa celor doi tineri şi, apropiindu-se de inculpatul N.C., l-a lovit pe acesta cu pumnul în faţă, iar în momentul în care se pregătea să-l lovească a doua oară, inculpatul s-a ferit şi l-a împins, provocând dezechilibrarea victimei, căderea pe spate şi lovirea cu capul de asfalt.

După scurt timp, la faţa locului a sosit o ambulanţă care a transportat victima la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Cu toate îngrijirile medicale acordate pe perioada spitalizării, în dimineaţa zilei de 2 august 2005 R.G. a decedat, moartea fiind violentă şi datorându-se contuziei meningo-cerebrale consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu fracturi de boltă şi bază de craniu, astfel cum s-a relevat prin raportul de constatare medico-legală.

Faţă de această situaţie de fapt, prima instanţă a concluzionat că inculpatul N.C. a lovit partea vătămată în stare de legitimă apărare şi a făcut aplicarea art. 44 C. pen. şi, pe cale de consecinţă a soluţiei date laturii penale, a constatat că pretenţiile solicitate de părţile civile sunt nefondate.

Prin decizia penală nr. 35/MF din 25 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi de părţile civile R.C. şi R.M.

Împotriva acestei decizii, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, criticând hotărârile pronunţate sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 183 C. pen., prin aplicarea dispoziţiilor art. 44 C. pen.

Recursul este fondat.

Conform art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel, în cazul ambelor fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.

În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de recurs în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Din considerentele sentinţei nu rezultă clar, neechivoc, dacă achitarea inculpatului s-a făcut prin aplicarea art. 44 alin. (2) C. pen. sau prin aplicarea art. 44 alin. (3) C. pen., ambele ipoteze fiind considerate ca incidente în cauză. Acest aspect de echivocitate a fost menţinut şi de către instanţa de prim control judiciar.

Din examinarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi a celor din art. 44 alin. (3) C. pen., rezultă însă că ipotezele reglementate sunt diferite şi, parţial, se exclud.

Legitima apărare propriu-zisă este reglementată în art. 44 alin. (2) C. pen. şi are ca principală caracteristică că apărarea este proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

În art. 44 alin. (3) C. pen. este reglementat „excesul de apărare” sau „excesul justificat”, caz frecvent de depăşire a limitelor legitimei apărări şi asimilat cu legitima apărare, care are ca principală caracteristică depăşirea limitei unei apărări proporţionale, pe fondul tulburării sau temerii de care a fost stăpânit cel care a săvârşit fapta pentru a înlătura atacul.

În sfârşit, legea a ţinut seama şi de existenţa altor situaţii decât cele două menţionate anterior, şi anume că în cazul depăşirii limitelor apărării cauza acestei depăşiri este, de cele mai multe ori, datorată împrejurării că cel atacat nu îşi poate da seama exact de natura atacului, de iminenţa acestuia, de gravitatea pericolului, aşa încât, ţinând seama şi de condiţia psihică în care a acţionat, depăşirea apărării este oarecum explicabilă, în toate cazurile vina primară a acestei depăşiri revenind agresorului care, în mod firesc, va suferi o parte din riscurile comportării sale.

Legea a socotit excesul de apărare, atunci când nu este datorat tulburării sau temerii, şi nu este deci asimilat cu legitima apărare, ca o circumstanţă atenuantă legală, cunoscută ca „exces scuzabil”, prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen.

Excesul scuzabil desemnează acea ripostă exagerată care nu este determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate.

Numai pornind de la aceste dispoziţii legale şi interpretări doctrinare, pe baza probelor administrate, se poate stabili dacă în prezenta cauză inculpatul a acţionat în condiţiile existenţei unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (după caz, art. 44 alin. 2 sau art. 44 alin. 3 C. pen.) ori, dimpotrivă, acţiunea sa s-a desfăşurat în condiţiile existenţei circumstanţei atenuante prevăzute în art. 73 lit. a) C. pen.

O altă premisă, necesar a fi avută în vedere, este cea potrivit căreia nu se poate face abstracţie de prima etapă a conflictului dintre victimă şi inculpat, că nu se poate „izola” din succesiunea evenimentelor cu consecinţe letale numai cea de-a doua etapă a conflictului dintre aceştia.

Astfel, în prima etapă a situaţiei de fapt, inculpatul a comandat vânzătoarei un produs, în condiţiile în care, la respectivul magazin, se aflau deja două persoane (victima şi prietenul său) care erau pe punctul de a comanda vânzătoarei. Această atitudine a inculpatului N.C. a fost de natură a irita victima, persoană mai în vârstă, aflată în avansată stare de ebrietate, care a început să-i adreseze injurii inculpatului.

Inculpatul menţionează că pentru a evita un conflict cu aceştia, fiind în stare de ebrietate şi mai în vârstă decât el, nu a ripostat şi i-a tratat cu indiferenţă. Astfel, în prima etapă a conflictului, inculpatul a constatat nemijlocit atât vârsta victimei, cât şi starea de ebrietate în care aceasta se afla, apreciind că nu se justifică niciun fel de ripostă faţă de conduita sa.

Inculpatul a recunoscut că a găsit deja la magazin pe cei doi (victima şi prietenul său) şi că a dat comanda vânzătoarei în acelaşi timp cu victima, fapt ce a intrigat-o, începând că îi adreseze injurii.

După primirea produsului, inculpatul s-a urcat în autoturism cu intenţia de a-şi continua deplasarea şi, deşi prietenul său G.G., conducătorul autoturismului, efectua manevra de întoarcere în stradă pentru a se deplasa către port, inculpatul - cu motivaţia că nu îşi găseşte bricheta - a cerut acestuia să mai oprească o dată lângă acelaşi magazin pentru a-şi cumpăra una.

Din acest moment s-a desfăşurat etapa a doua a conflictului dintre victimă şi inculpat. Astfel, din autoturism au coborât inculpatul şi prietenul său G.D., iar inculpatul recunoaşte că, îndreptându-se spre magazin, a constatat că are bricheta în buzunar şi nu a mai mers la magazin.

Lângă magazin, încă se mai aflau victima - cu care inculpatul a avut anterior altercaţia verbală - şi prietenul său.

În condiţiile în care inculpatul îşi găsise bricheta în buzunar, a văzut cele două persoane - despre care ştia că erau în vârstă şi în avansată stare de ebrietate - şi cu care avusese deja o altercaţie verbală, acesta nu a dat nicio explicaţie pentru faptul că nu a revenit imediat în autoturism pentru a evita, aşa cum făcuse şi anterior, orice altercaţie ori ripostă a acestora, ca o continuare sau escaladare a celei anterioare.

Cert este că, văzându-l din nou pe inculpat, victima i-a aplicat un pumn în zona feţei şi, în aceste condiţii, inculpatul - deşi era conştient de vârsta victimei şi de starea avansată de ebrietate în care se afla aceasta - a lovit victima cu pumnul în zona feţei, ceea ce a cauzat căderea acesteia şi lovirea cu capul de asfalt.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului N.C. a fost săvârşită în condiţiile legitimei apărări - cauză care înlătură caracterul penal al faptei - eroare gravă de fapt care a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare, caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Inculpatul, în etapa a doua, a reacţionat la atacul victimei prin lovirea acesteia cu pumnul, deşi era conştient de vârsta şi starea avansată de ebrietate a acesteia încă din prima etapă a conflictului, stare care presupune lipsa echilibrului fizic, aspect de natură a constitui o evidentă vulnerabilitate a persoanei.

Riposta exagerată a inculpatului nu a fost determinată de o pretinsă stare de tulburare sau temere provocată de atac, ci de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate.

O astfel de stare de tulburare sau temere provocată de atac este exclusă cel puţin din două motive în cea de-a doua etapă a situaţiei de fapt: pe de o parte, în imediata apropiere a inculpatului se afla prietenul său G.D., iar în autoturism, aflat de asemenea în imediata apropiere, se afla un alt prieten, G.G. şi, pe de altă parte, inculpatul cunoscuse anterior atât vârsta victimei, cât şi starea avansată de ebrietate a acesteia.

În drept, fapta inculpatului N.C. care, în noaptea de 28/29 iulie 2005, prin lovirea victimei R.G., aflată în stare de ebrietate, ca ripostă la lovirea sa, a determinat dezechilibrarea şi căderea ce a condus la lovirea cu capul de asfalt a victimei şi producerea unor leziuni cranio-cerebrale ce au determinat moartea acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. şi a art. 73 lit. a) C. pen., vinovăţia îmbrăcând forma intenţiei depăşite (praeterintenţiei).

Inculpatul a lovit victima cu intenţie, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind imputabil acestuia pe baza culpei: în condiţiile în care, anterior, constatase direct şi personal vârsta victimei şi starea avansată de ebrietate a acesteia, chiar dacă nu a prevăzut rezultatul faptei sale de lovire (dezechilibrarea şi căderea victimei cu posibile consecinţe letale), trebuia şi putea să-l prevadă.

În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi sentinţa primei instanţe şi, rejudecând latura penală a cauzei, a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. şi a art. 73 lit. a) C. pen., la pedeapsa închisorii de un an şi 8 luni, pentru care - în temeiul art. 81 C. pen. raportat la art. 110 C. pen. - a dispus suspendarea condiţionată a executării.

În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus rejudecarea laturii civile de către prima instanţă, având în vedere faptul că pentru soluţionarea laturii civile este necesară administrarea de probe.



Individualizarea pedepsei. Cauză de reducere a pedepsei. Circumstanţe atenuante
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea pedepselor

Indice alfabetic: Drept penal

- cauză de reducere a pedepsei



- circumstanţe atenuante
C. pen., art. 74, art. 76

Legea nr. 143/2000, art. 16


În cauzele referitoare la infracţiunile prevăzute în art. 2 - 10 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, dacă instanţa reţine în favoarea inculpatului atât cauza de reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege reglementată în art. 16 din Legea nr. 143/2000, cât şi circumstanţele atenuante prevăzute în art. 74 C. pen., va reduce minimul special al pedepsei la jumătate, potrivit art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi va coborî pedeapsa sub această limită, ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante, conform art. 76 C. pen.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1006 din 19 martie 2008
Prin sentinţa penală nr. 1327 din 4 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, a fost condamnată inculpata A.I. la 4 ani închisoare, iar în baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, la un an închisoare.

S-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această soluţie, pe baza probelor administrate, instanţa de fond a reţinut că, la 7 iunie 2007, inculpata a vândut martorului cu identitate protejată V.G. o doză de heroină contra sumei de 50 RON, asupra sa fiind găsite 5 doze de heroină şi 45 comprimate de sintalgon destinate consumului propriu, precum şi mai multe obiecte purtătoare de urme de heroină.

Prin decizia nr. 397/A din 12 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a admis apelul declarat de inculpată, a desfiinţat în parte sentinţa şi, în fond, a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen. şi în ce priveşte infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi a condamnat pe inculpată la un an închisoare.

Instanţa de apel a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare.

În termen legal, împotriva acestei hotărâri au declarat recurs procurorul şi inculpata.

Prin motivele scrise, procurorul a susţinut, în esenţă, că hotărârea este nelegală sub aspectul pedepsei aplicate inculpatei pentru infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, care în contextul reţinerii dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi al dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen., se situa sub cuantumul de un an închisoare stabilit de instanţa de apel.

Recurenta inculpată a solicitat, între altele, reducerea pedepsei aplicate, prin acordarea unei eficienţe sporite efectelor reţinerii dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen.

În drept, în susţinerea motivelor de recurs, procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., iar recurenta inculpată, între altele, de asemenea, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Examinând legalitatea hotărârilor atacate atât în raport cu criticile formulate, cât şi cu dispoziţiile legale invocate, se constată că recursurile declarate sunt fondate pentru următoarele considerentele:

Într-adevăr, în mod justificat, prin decizia recurată, instanţa de apel a considerat corectă operaţiunea de aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 pentru ambele infracţiuni deduse judecăţii, atâta timp cât, în urma denunţului făcut de inculpată, s-a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a inculpatului S.R. Tot astfel, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a corectat omisiunea instanţei de fond, ce a constat în nereţinerea circumstanţelor atenuante şi pentru infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000. Dar, deşi a reţinut aceste dispoziţii de favoare în mod corect, instanţa de apel a operat o singură reducere a pedepsei aplicate pentru infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, numai ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante judiciare.

Prin urmare, un prim efect, al aplicării dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, era reducerea la jumătate a minimului special al pedepsei stabilit de lege pentru infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, devenind un an închisoare, al doilea fiind reducerea pedepsei sub această limită de un an, ca efect al reţinerii în favoarea inculpatei a dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen.

Stabilind o pedeapsă de un an închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii legale, stabilind o pedeapsă în alte limite, aspect sub care sunt fondate recursurile declarate de procuror şi inculpată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursurile au fost admise, decizia penală atacată a fost casată cu privire la individualizarea pedepsei, pedeapsa rezultantă a fost descontopită în pedepsele componente, pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, a fost redusă de la un an închisoare la 10 luni închisoare, iar în baza art. 33 şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., pedepsele aplicate au fost contopite, inculpata urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.



Omor calificat. Omor săvârşit asupra unei rude apropiate. Profanare de morminte. Concurs de infracţiuni. Circumstanţe atenuante judiciare

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Omuciderea



Indice alfabetic: Drept penal

- omor calificat

- profanare de morminte

- circumstanţe atenuante judiciare

C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi c), art. 175 alin. (1) lit. c), art. 319

 

1. Omorul săvârşit de făptuitor asupra bunicii sale, urmat de profanarea cadavrului victimei, în scopul de a împiedica descoperirea faptei de omor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. şi ale celei de profanare de morminte prevăzută în art. 319 C. pen, în concurs real de infracţiuni, întrucât - aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în cazul în care acţiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, au fiecare un obiect juridic diferit, deoarece lezează fiecare o altă valoare socială, respectiv în cazul omorului viaţa persoanei, iar în cazul infracţiunii de profanare de morminte respectul datorat morţilor, adică acele valori avute în vedere de legiuitor la incriminarea celor două fapte în texte autonome.



2. Circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., constând în conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, nu presupune numai lipsa antecedentelor penale ale acestuia, ci şi atitudinea corectă faţă de familie, relaţiile de muncă şi, în general, întreg contextul relaţiilor sociale.  

3. Atitudinea de recunoaştere a faptelor de către inculpatul care a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage răspunderii penale, întrucât urmele lăsate se constituie într-un probatoriu care exclude orice dubiu asupra vinovăţiei sale, nu justifică reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2313 din 18 iunie 2009



 

Prin sentinţa nr. 297 din 17 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, în temeiul dispoziţiilor art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.P. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare, iar în temeiul dispoziţiilor art. 319 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., la pedeapsa de 15 zile închisoare.

În temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a) - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

În temeiul dispoziţiilor art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în ziua de 28 iunie 2008, în jurul orei 15,00, inculpatul s-a deplasat la locuinţa victimei D.I., bunica sa, şi pe fondul unei dispute pe teme familiale a ucis-o, sugrumând-o şi sufocând-o cu perna. Apoi, încercând să împiedice descoperirea omorului, inculpatul a aruncat cadavrul în haznaua aflată într-una din încăperile locuinţei.

După uciderea victimei, inculpatul a sustras din locuinţa victimei 120 lei şi a doua zi, dimineaţa, inculpatul a părăsit localitatea. În ziua următoare (30 iunie 2008) a revenit şi s-a predat poliţiei.

Prin decizia nr. 111/A din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de procuror, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, şi s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi art. 76 C. pen.

S-au majorat pedepsele aplicate inculpatului după cum urmează:

- pentru infracţiune prevăzută în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., de la 10 ani închisoare la 20 ani închisoare;

- pentru infracţiune prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen., de la 6 luni închisoare la un an închisoare;

- pentru infracţiune prevăzută în art. 319 C. pen., de la 15 zile închisoare la 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele astfel stabilite, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa cea mai grea de 20 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Pentru a decide astfel, sub aspectul individualizării pedepselor, curtea de apel a constatat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, în esenţă, pentru următoarele considerente:

Distinct de pericolul social generic sporit, în concret, infracţiunile comise de inculpat prezintă un pericol social deosebit de mare, date fiind împrejurările şi modul în care au fost comise.

În acest sens este de observat că victima este bunica paternă care l-a îngrijit în copilărie pe inculpat, iar prin modul în care a ucis-o, sugrumând-o şi asfixiind-o, şi profanându-i apoi cadavrul şi prin modul în care a încercat să-şi disimuleze faptele printr-o serie de minciuni spuse martorilor şi mamei sale, acesta vădeşte o neobişnuită lipsă de compasiune, afecţiune pentru membrii apropiaţi ai familiei şi, în general, lipsa oricărui ataşament şi respect pentru valorile sociale legale de familie şi viaţă şi, prin aceasta, un mare potenţial criminogen.

Potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracţiunii poate fi reţinută ca o circumstanţă atenuantă.

Sintagma conduită bună presupune nu numai lipsa antecedentelor penale, ci şi atitudinea corectă şi firească faţă de familie, relaţii de muncă şi, în general, în raport cu întreg contextul relaţiilor sociale.

Or, deşi corespunde realităţii faptul că nu are antecedente penale, inculpatul, în vârstă de aproximativ 30 ani, se afla în întreţinerea părinţilor şi a victimei, cu motivarea unei „dependenţe de jocurile de calculator, vădind egocentrism şi nepăsare pentru greutăţile materiale ale familiei sale.”

Tot în această ordine de idei, curtea de apel a apreciat că lipsa antecedentelor penale în sine, nefiind o „performanţă civică”, ci o stare de normalitate, în contextul gravităţii extreme a infracţiunilor comise de inculpat cu atât mai mult nu poate primi semnificaţia circumstanţei atenuante prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Neîntemeiată este şi reţinerea în beneficiul inculpatului a circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât în condiţiile în care, cu luciditate, inculpatul a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor (ceea ce a şi făcut) dar nu se va putea sustrage răspunderii penale, iar urmele lăsate se vor constitui într-un probatoriu ce exclude orice dubiu asupra vinovăţiei sale, atitudinea sinceră şi cooperantă (prin recunoaşterea faptelor) nu poate constitui decât o atitudine firească, de conştientizare a poziţiei sale procesuale şi un ultim efort de a-şi asigura un tratament penal mai blând.

Distinct de gravitatea în sine a fiecărei infracţiuni, chiar numărul acestora şi situaţia de concurs real în care se află impune un tratament penal mai aspru.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul D.P., arătând, prin apărător, că prima instanţă a dat o hotărâre legală şi temeinică, luând în calcul în momentul individualizării pedepsei dispoziţiile art. 72 şi art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul inculpatului este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la vinovăţia inculpatului D.P. în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpatului D.P., care la data de 28 iunie 2008, în jurul orelor 15,00, a ucis-o pe victima D.I., bunica sa, prin asfixierea mecanică a acesteia (produsă prin comprimarea regiunii cervicale şi obturarea căilor respiratorii externe), iar ulterior uciderii a sustras suma de 120 lei din locuinţa acesteia şi a introdus cadavrul într-o hazna, întrunesc atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunilor prevăzute în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 208 alin. (1) C. pen. şi art. 319 C. pen., cu aplicarea arat. 33 lit. a) din acelaşi cod, în concurs real.

Totodată, în cauză a fost făcută o judicioasă aplicare de Deciziei nr. 35 din 22 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009, fiind dată semnificaţia corectă împrejurărilor faptice, din contextul cauzei, în încadrarea juridică a infracţiunii de profanare de morminte prevăzută în art. 319 C. pen., în concret a profanării cadavrului victimei, în sensul reţinerii acestei infracţiuni în concurs real cu aceea de omor calificat prevăzută în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., aşa cum s-a stabilit în considerentele deciziei mai sus arătate, şi anume că „…nu prezintă importanţă modul în care s-a ajuns la un cadavru care să facă obiectul profanării la care se referă textul de lege menţionat. De aceea, în cazul în care acţiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, trebuie că primească haina juridică firească fiecăreia, corespunzătoare infracţiunii de omor în forma în care a fost săvârşită, precum şi infracţiunii de profanare de morminte, aflate în concurs real.”

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a făcut un examen propriu, în raport şi cu criticile formulate de apelanţi, asupra modului în care prima instanţă a individualizat pedepsele aplicate inculpatului, constatând în mod temeinic motivat că procesului de evaluare concretă a criteriilor specifice individualizării şi mai ales a aplicării distincte a circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. nu li s-a dat o relevanţă corectă.

Instanţa de apel, în mod punctual, a examinat aplicarea criteriilor obiective ce caracterizează procesul de individualizare judiciară, în modul de stabilire efectivă a pedepselor inculpatului D.P. de către prima instanţă, evidenţiind faptul că dincolo de pericolul social generic sporit al infracţiunilor comise de inculpat, în mod concret acesta s-a accentuat, ca urmare a împrejurărilor şi modalităţii în care au fost săvârşite, subliniind calitatea victimei, natura relaţiilor cu aceasta în raport „cu modus-ul operandi” al faptelor, în sensul că aceasta era bunica paternă care îl îngrijise în copilărie pe inculpat, fiind ucisă prin sugrumare şi asfixiere, iar ulterior i-a profanat cadavrul, aruncându-l într-o hazna, încercând să disimuleze faptele printr-o serie de afirmaţii neadevărate spuse martorilor şi mamei sale, vădind lipsă de compasiune, afecţiune pentru membrii apropiaţi ai familiei, lipsă de ataşament şi respect pentru valorile sociale legate de familie şi viaţă, ceea ce dovedeşte un ridicat potenţial criminogen.

Totodată, instanţa de apel a relevat semnificaţia conţinutului circumstanţelor judiciare atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., apreciind just că acestea nu-şi găseau aplicabilitatea, în raport cu persoana inculpatului, deoarece conduita bună a infractorului nu constă numai în lipsa antecedentelor penale, ce constituie o stare de normalitate, ci o atitudine corectă faţă de familie, relaţii de muncă şi întreg contextul relaţiilor sociale, pe care inculpatul nu a dovedit-o. Acesta, dimpotrivă, la vârsta de 30 de ani se afla în întreţinerea părinţilor şi a victimei, era dependent de jocurile de calculator, vădind egocentrism şi nepăsare pentru greutăţile materiale ale familiei sale, iar întrucât a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage răspunderii penale, atitudinea de recunoaştere nu poate constitui decât o atitudine de conştientizare a poziţiei sale procesuale, fiind un ultim efort de a-şi asigura un tratament penal mai blând.

De asemenea, s-a apreciat distinct de gravitatea fiecărei infracţiuni săvârşite, că numărul acestora şi situaţia de concurs real impune un tratament sancţionator mai aspru.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la rândul său, atât în baza propriei evaluări asupra individualizării pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare faptă comisă, cât şi a pedepsei rezultante, cu executare în regim privativ de libertate, faţă şi de criticile formulate în recurs, consideră că în contextul cauzei nu se justifică diminuarea pedepselor, deoarece examinarea criteriilor obiective prevăzute în art. 72 C. pen. se efectuează în mod plural, fără preeminenţa vreunuia din acestea, ceea ce conduce la concluzia că circumstanţele personale ale inculpatului nu pot fi avute în vedere în mod prioritar, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor, agravat prin modul de comitere, numărul acestora, valorile sociale atinse, precum şi consecinţele pe care le-au produs, sub aspectul unei puternice repulsii a comunităţii faţă de un comportament dezumanizat, faţă de valorile sociale.

Pedepsele principale aplicate inculpatului, al căror cuantum este orientat către maxim în ceea ce priveşte infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., de 20 ani închisoare şi pentru infracţiunea de profanare de morminte prevăzută în art. 319 C. pen., de 2 ani închisoare şi în cuantumul minim legal pentru infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen., de un an închisoare, au fost just individualizate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea de 20 ani închisoare, în regim de detenţie, aceasta fiind singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate al pedepselor.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate avea în vedere criticile formulate în recurs de către recurentul inculpat, întrucât în cauză pedepsele aplicate, atât pentru fiecare faptă comisă, cât şi cea rezultantă, reflectă respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptelor comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, nejustificându-se aplicarea distinctă a circumstanţelor judiciare atenuante prevăzute în art. 74 C. pen. şi a regimului sancţionator reglementat în art. 76 din acelaşi cod, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de recurentul inculpat D.P. împotriva deciziei nr. 111/A din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat.


Yüklə 2,26 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin