4. Mijloace de probă în contenciosul administrativ. Forţa probantă a dovezilor administrate în faţa instanţei.
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.5559/4 decembrie 2009
|
Dosar nr. 3634/85/2006
|
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 noiembrie 2006, pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr.70 din 6 octombrie 2006 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, Piaţa Mică nr.12, înscris în CF Sibiu nr.562 nr. top 578, iar, în caz de refuz, hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată să ţină loc de decizie.
În motivarea cererii, organizaţia reclamantă arată că imobilul în litigiu a aparţinut Grupului Etnic German, ultima organizaţie reprezentativă a minorităţii germane din România înainte de instaurarea puterii comuniste, iar Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este succesorul în drepturi al Grupului Etnic German, aşa cum rezultă din Statutul aprobat de instanţa judecătorească, conform prevederilor art.6 alin.(3) din O.U.G. nr.83/1999, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.66/2004, şi ale art.6 alin.(1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă în forma modificată prin Legea nr.247/2005.
Reclamantul susţine că în mod nelegal pârâta a respins cererea sa de restituire a imobilului în litigiu pentru motivul că nu s-a făcut dovada faptului că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul recunoaşterii de către instanţa judecătorească în condiţiile art.3 alin.(1) din Legea nr.10/2001, a continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea în drepturi a fostului titular al dreptului de proprietate asupra bunului.
Mai susţine reclamantul că, în cursul procesului, urmează a demonstra, prin hotărâre judecătorească, faptul că are calitatea de succesor al Grupului Etnic German.
Prin sentinţa civilă nr.347/CA din 27 mai 2008, Tribunalul Sibiu – Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că în cauză este contestat un act emis de o autoritate publică centrală, astfel că aparţine Curţii de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul revendicat competenţa materială şi teritorială de soluţionare, conform art.2 alin.(2) din O.U.G. nr.83/1999, republicată în 2005, cu referire la art.10 alin.(1) din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Hotărârea Curţii de apel
Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr.76/CA/2009 din 24 martie 2009, a respins acţiunea formulată de Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Sub un prim aspect, din probatoriul administrat rezultă că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Grupului Etnic German cu titlu de donaţie în baza încheierii nr.1817 din 01.05.1942 şi, ulterior, în baza Decretului-lege nr.1836/1944 a fost trecut în proprietatea Statului Român prin Comisariatul general pentru administrarea şi lichidarea patrimoniului Grupului Etnic German, fiind înscris în cartea funciară prin încheierea nr.804/20.03.1945.
Cererea de restituire în natură a imobilului, formulată la 29.09.2004 de către Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu, a fost respinsă prin Decizia nr.70 din 06.10.2006 pentru motivul că petentul nu a făcut dovada, în condiţiile legii, că are calitatea de continuator, succesor al Grupului Etnic German.
A constatat Curtea de apel că, prin sentinţa civilă nr.2790 din 28 mai 2007 a Judecătoriei Sibiu, rămasă irevocabilă la data de 20 iulie 2007, s-a reţinut, în contradictoriu cu Municipiul Sibiu, că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este succesor în drepturi al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe).
Faţă de prevederile art.1 alin.(3) din O.U.G. nr.88/1999 şi ale art.3 alin.(1) lit.c) din Legea nr.10/2001, Curtea de apel a reţinut că reclamantul, cu ocazia soluţionării cererii sale de restituire în natură a imobilului, nu a făcut dovada în faţa Comisiei pârâte a calităţii sale de continuator al Grupului Etnic German, ci a făcut această dovadă abia la data de 12 august 2008, la aproximativ 4 ani de la data formulării cererii de retrocedare şi la 1 an şi jumătate de la data emiterii deciziei contestate.
În concluzie, Curtea de apel a reţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii la momentul emiterii sale, iar complinirea lipsurilor constatate de Comisia pârâtă, ulterior emiterii deciziei contestate, nu este de natură a atrage nulitatea acesteia, întrucât validitatea actului administrativ se apreciază la data emiterii.
Sub un al doilea aspect, Curtea de apel a reţinut că O.U.G. nr.88/1999 se referă la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 12.03.1945 – 22.12.1989, pe când imobilul ce formează obiectul litigiului a fost preluat la data de 8 octombrie 1944, data publicării în Monitorul Oficial a Decretului-Lege nr.1836/1944, astfel că situaţia juridică dedusă judecăţii nu se încadrează în ipoteza legii. A mai reţinut instanţa că, în stabilirea momentului preluării imobilului, nu prezintă relevanţă împrejurarea că operaţiunea juridică de preluare a fost intabulată în cartea funciară la data de 20.03.1945.
3. Recursul declarat de Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu
Împotriva sentinţei civile nr.76/CA/2009 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurentul a combătut soluţia fondului prin formularea a două motive, corespunzătoare celor două considerente care au determinat soluţia de respingere a acţiunii, după cum urmează.
1) Prima instanţă nu a avut în vedere faptul că legea nu stabileşte un termen limită pentru depunerea actelor în probaţiune.
În esenţă, recurentul susţine că cererea de retrocedare a fost formulată în termen dar, din motive obiective, hotărârea judecătorească prin care se face dovada continuităţii nu a putut fi prezentată decât în faza judecăţii.
Această împrejurare nu putea atrage respingerea acţiunii, câtă vreme legea nu stabileşte un termen de decădere. În plus, învederează jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în materia Legii nr. 10/2001 a statuat că termenul pentru depunerea actelor doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este unul de decădere iar principiul realizării dreptului prevalează în raport cu cel al respectării procedurii.
2) Instanţa a ignorat modificarea adusă O.U.G. nr. 88/1999 prin Titlul III al Legii nr. 247/2005.
Dezvoltând acest motiv, recurentul arată că legiuitorul a extins sfera de aplicare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, începând cu data de 6 septembrie 1940, adică începând cu data venirii la putere, în calitate de prim-ministru a generalului Ion Antonescu.
4. Apărările formulate de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 1 octombrie 2009 intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a formulat apărări numai în privinţa primului motiv de recurs, arătând că recurentul a avut suficient timp pentru obţinerea hotărârii judecătoreşti de dovedire a calităţii sale de continuator, în intervalul cuprins între data înregistrării cererii de retrocedare: 29 septembrie 2004 şi data emiterii deciziei: 6 octombrie 2006.
A mai arătat că nu i se poate reţine nicio culpă în privinţa modului în care a soluţionat cererea de retrocedare, cu atât mai mult cu cât a acordat recurentului un termen de 6 luni pentru completarea documentaţiei.
B. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
-
Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Decizia nr. 70 din 6 octombrie 2006 prin care intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România i-a respins cererea de retrocedare a imobilului compus din construcţii şi terenul aferent situat în municipiul Sibiu, str. Piaţa Mică nr. 12, judeţul Sibiu, nr. top 578.
Motivul pentru care s-a adoptat această soluţie, indicat în cuprinsul art. 1 al deciziei, se referă la faptul că recurentul-reclamant nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită printr-o hotărâre judecătorească.
În drept, s-au indicat dispoziţiile art. 1 alin.(3) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată.
Curtea de apel, pentru considerentele expuse la pct.I.2 a considerat că actul administrativ atacat este legal.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed.
1) Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin.(3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România:
„Prin comunitatea minorităţilor naţionale se înţelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. Recunoaşterea continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea acesteia, în condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare”.
Într-adevăr, la data emiterii Deciziei nr. 70 din 6 octombrie 2006, la dosarul Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România întocmit în baza cererii de retrocedare nr. 1852 din 29 septembrie 2004, nu exista dovada că Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu este continuatorul Grupului Etnic German de la care s-a preluat imobilul vizat de cerere.
Această dovadă s-a făcut în cadrul probei prin înscrisuri administrată în faţa instanţei de fond, fiind depusă la dosar sentinţa civilă nr. 2790/28 mai 2007 a Judecătoriei Sibiu, irevocabilă la data de 20 septembrie 2007 prin care se admite cererea formulată de petentul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu şi se constată calitatea acestuia de succesor în drepturi al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe).
Contrar opiniei instanţei de fond, Înalta Curte consideră că neluarea în considerare a unei probe administrate în etapa judiciară a unui litigiu ar însemna o lipsire de conţinut a controlului judecătoresc, îngrădindu-se astfel nejustificat dreptul constituţional de liber acces la justiţie, ca şi dreptul la un proces echitabil. Controlul legalităţii unui act administrativ nu se poate limita numai la aspectele formale, anterioare judecăţii şi, în orice caz, nu poate face abstracţie de probatoriul administrat în condiţii procedurale, care relevă o situaţie de fapt diferită de cea reţinută de organul administrativ.
De altfel, în cauza de faţă, prin încheierea pronunţată la data de 27 martie 2007 s-a dispus suspendarea soluţionării pricinii în temeiul art. 244 alin.(1) pct.1 Cod procedură civilă, tocmai în vederea soluţionării dosarului având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a recurentului, apreciindu-se asupra raportului de dependenţă dintre soluţiile din cele două dosare.
S-a creat astfel recurentului o aşteptare legitimă asupra finalităţii demersului său judiciar care nu poate fi ignorată.
În plus, după cum arată şi recurentul în cuprinsul primului motiv de recurs, nu există argumente consistente pentru a accepta o diferenţă de tratament, sub aspectul termenului de depunere a actelor doveditoare pentru cereri de retrocedare formulate în termen legal, între persoanele care se prevalează de dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi cele care invocă O.U.G. nr. 83/1999, ambele acte normative fiind de natură reparatorie.
2) Motivul al doilea de recurs este vădit fondat.
Din chiar art. 1 alin.(1) al O.U.G. nr. 83/1999 rezultă că:
„ Imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Prin urmare, spre deosebire de alte acte normative reparatorii, O.U.G. nr. 83/1999, în considerarea unor evenimente istorice, are în vedere şi imobilele preluate abuziv anterior datei reper de 6 martie 1945, respectiv de la 6 septembrie 1940.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru toate considerentele expuse la pct.II.1, în temeiul art. 312 alin.(1) – (3) Cod procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/204 va admite recursul şi va modifica sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi anulării actului administrativ atacat urmând ca pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o nouă decizie prin care să soluţioneze cererea de retrocedare formulată de Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu.
4. Impactul dreptului european asupra dreptului administrativ naţional şi asupra procedurii judiciare în domeniu
I. Principiul priorităţii dreptului comunitar. Cerere de adresare a unei întrebări preliminare către CJCE. Cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Netemeinicie
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4722/12 decembrie 2008
|
Dosar nr.2889/1/2008
|
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. „P..” S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale anularea Adresei nr. 3545 emisă de A.N.R.G.N. la 1 august 2006, anularea Ordinului nr. 102136/25 mai 2006 privind valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de A.N.R.G.N., a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că adresa nr.3545/1 august 2006 reprezintă un act administrativ, întrucât emiterea acesteia a produs efecte juridice.
S-a mai reţinut că au fost respectate dispoziţiile art.100 alin.5 din Legea nr.351/2004, iar obiectul de reglementare al ordinului nu vizează instituirea unor forme de control al preţurilor la gazele naturale, ci respectarea de către toţi consumatorii de gaze naturale a regulilor privind obligativitatea consumului de gaze naturale în amestec.
Nu a fost reţinută susţinerea reclamantei conform căreia, prin adoptarea Ordinului s-au încălcat principiile libertăţii comerţului şi al accesului liber al persoanei la o activitate economică, întrucât exercitarea acestor drepturi constituţionale este garantată numai în condiţiile respectării dispoziţiilor legale.
Prin instituirea obligativităţii titularilor de acorduri petroliere de a disponibiliza întreaga producţie de gaze naturale pentru asigurarea componentelor din producţia internă în structura gazelor naturale nu a fost împiedicată în niciun fel formarea liberă a preţurilor, pe baza cererii şi a ofertei, în acest sens s-a considerat că nu era necesar avizul conform prealabil din partea Consiliului Concurenţei.
Nu a fost reţinută nici susţinerea potrivit căreia, emiterea Ordinului, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.52/2003, având în vedere că la solicitarea pârâtei ANRGN, prin adresa nr.3549/2005, reclamanta şi-a desemnat un candidat pentru poziţia de membru în Consiliul Consultativ al ANRGN, iar în şedinţa din 16 mai 2006 proiectul actului normativ a fost dezbătut şi în prezenţa unui reprezentant al societăţilor de producţie şi înmagazinarea gazelor naturale.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat de către S.C. „P...” S.A. Bucureşti fiind invocate motivele prevăzute de art. 304 pct.9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, recurs care a fost respins prin Decizia n. 452/7 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea soluţiei de respingere a recursului, Înalta Curte a reţinut că prin ordinul contestat nu sunt lezate drepturile recurentei izvorând din acordul petrolier şi din Legea gazelor pentru că scopul legii gazelor, din perspectiva dispoziţiilor art. 100 alin.5 a fost acela de a asigura cadrul legal pentru ca toţi furnizorii licenţiaţi să beneficieze de un tratament nediscriminatoriu cu privire la accesul la sursele interne de gaze naturale, iar acordul petrolier, aşa cum este definit de art. 2 alin.1 pct.2 din legea petrolului, este un contract de concesiune şi se referă la producţie, ori ordinul atacat priveşte comercializarea gazelor naturale, sau o operaţiune comercială.
Nu s-a reţinut nici încălcarea principiilor constituţionale privind libertatea comerţului şi a accesului liber al unei persoane la o activitate economică pentru că limitarea exerciţiului drepturilor este permisă.
Împotriva acestei decizii s-a declarat revizuire de către S.C. „Petrom” S.A. solicitându-se modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului, admiterea acţiunii şi anularea ordinului atacat.
Este criticată soluţia instanţei de recurs pentru că nu se poate considera că transpunerea Directivei nr. 2003/35/CE în legislaţia internă ar exonera statul de obligaţia de a respecta dispoziţiile comunitare diferite faţă de cele pe care se fundamentează, iar revizuenta apreciază că efectele produse de ordinul comun contravin prevederilor art. 28-30 din TCE.
S-a invocat faptul că ordinul atacat este incompatibil cu prevederile art. 28-30 din TCE, norme comunitare care reglementează libera circulaţie a bunurilor, respectiv interdicţia statelor membre de a institui limitări sau restricţii cantitative la import şi la export şi pentru că România este stat membru al Uniunii Europene, judecătorul naţional este judecătorul comunitar de drept comun, el trebuie să garanteze şi să asigure aplicarea dreptului comunitar, prioritatea acestuia faţă de normele interne contrare. Judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor comunitare lăsând la nevoie neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale.
Este criticată şi soluţia instanţei de recurs prin care s-a refuzat cererea de trimitere a cauzei la CEJ pentru pronunţarea unei întrebări preliminare deşi erau îndeplinite toate condiţiile: cererile de adresare a întrebărilor preliminare se referă la un litigiu real, cererile de adresare a unor întrebări preliminare au fost pertinente, cererile au fost motivate şi oferă informaţiile necesare cu privire la situaţia de fapt care a determinat promovarea lor.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin.2 din Legea nr. 554/2004.
Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de revizuire.
Şi Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de revizuire.
S-a formulat o cerere de adresare a unor întrebări preliminare către Curtea Europeană de Justiţie iar prin Încheierea din 30 octombrie 2008 a fost respinsă această cerere cu motivarea că posibilitatea ca instanţele naţionale să adreseze întrebări Curţii de Justiţie privind interpretarea sau validitatea unei norme comunitare este dată de art. 234 TCE.
Paragraful 2 al art. 234 TCE stabileşte că instanţa naţională, în faţa căreia se cere adresarea unei întrebări preliminare, poate să ceară Curţii să se pronunţe numai dacă apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.
Chiar şi instanţele naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.
În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.
Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.
Având în vedere particularităţile cauzei, respectiv faptul că cererea de adresare a întrebărilor preliminare se face în cadrul unei căi extraordinare de atac, chiar dacă hotărârea dată nu mai este supusă niciunei căi de atac, Înalta Curte a respins cererea pentru că întrebările preliminare nu prezintă relevanţă în cauză şi nu pot duce la soluţionarea litigiului, respectiv a cererii de revizuire formulată.
În privinţa cererii de revizuire formulată, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:
Potrivit art.21 alin.2 din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin.2, coroborat cu art. 20 alin.2 din Constituţia României, republicată.
Revizuirea prevăzută de art. 21 alin.2 din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 Cod procedură civilă, numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de Codul de procedură civilă şi are menirea de a asigura respectarea principiului priorităţii normelor dreptului comunitar, faţă de norma internă, principiul care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin.2 din Constituţia României, republicată, de către instanţele de contencios administrativ.
Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).
Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.
Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin.2 din Legea n. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin2 din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs.
După analizarea modului în care instanţa de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
Aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de recurs, problema ce a trebuit să fie dezlegată este dacă pentru anularea Ordinului atacat şi care se referă la valorificarea cantităţilor de gaze naturale pe piaţa internă şi măsuri pentru întărirea disciplinei în sectorul gazelor naturale sunt aplicabile dispoziţiilor art. 29-30 TCE care se referă la libera circulaţie a mărfurilor şi de interzicere a restricţiilor cantitative în operaţiunile comerciale sau incidente ar fi prevederile ar. 47, 55 TCE care se referă la libera circulaţie a serviciilor.
Înalta Curte consideră că, într-adevăr dispoziţiile art. 29-30 TCE, invocate de revizuentă nu au incidenţă în cauză, având în vedere că domeniul în discuţie este un serviciu.
Nu pot fi reţinute susţinerile revizuentei potrivit cărora menţionarea art. 47 alin.3, art. 55 şi art. 95 din TCE în preambulul Directivei 2003/55/CE nu a fi avut ca scop înlăturarea de la aplicare a celorlalte prevederi comunitare.
Prin această susţinere se neagă faptul că reglementările, chiar dacă principiile sunt aceleaşi, sunt totuşi diferite. Astfel, în cadrul Tratatului şi, ulterior, în cadrul legislaţiei secundare, este reglementată, în capitole separate, libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor.
În cadrul liberei circulaţii a serviciilor, un stat membru poate impune restricţii libertăţii de circulaţie a serviciilor fie în temeiul art. 45 TCE (autoritatea publică), fie în cel al art. 46 TCE (politici publice, ordine publică, sănătate publică).
Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut şi ea limitarea libertăţilor de furnizare a serviciilor dar numai justificată de cerinţe imperative privind interesul public, care poate fi legat şi de protecţia consumatorilor [Cauza Comisia c Franţa (1986, ECR – 3663), Comisia c Danemarca (1986, ECR 31713)].
În cauză, nu pot fi invocate prevederile art. 28-30 TCE pentru că nu este în discuţie o „marfă”, ci un „serviciu”, iar prin emiterea ordinului atacat s-a avut în vedere tocmai dreptul consumatorilor de a fi alimentaţi cu gaze naturale în aceeaşi structură internă/import a surselor, corelativ cu obligaţia furnizorilor licenţiaţi de a asigura cantităţile de gaze naturale în aceeaşi structură intern/import, asigurându-se accesul nediscriminatoriu la sursele interne de gaze naturale.
Prin ordinul atacat s-a pus în executare o dispoziţie din legea gazelor, lege care a fost emisă prin transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2003/55/CE privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale. La rândul său, Directiva nr. 2003/55/CE are ca temei art. 47 alin.2 TCE, art. 55 şi art. 95 TCE.
Cum şi art. 47 şi art. 55 TCE se referă la circulaţia serviciilor nu se pot invoca încălcări ale art. 29-30 TCE care reglementează circulaţia bunurilor.
Apreciind că instanţa de recurs nu a pronunţat o soluţie care să fie dată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, cererea de revizuire va fi respinsă.
Dostları ilə paylaş: |