Pierre chaunu

Urmează un război de paisprezece ani (1640—1654) la capătul căruia Catalonia, rui­nată, reintra în unitatea iberica cu privilegiile sale garantate si cu duşmăniile.' sale mocnite. La Montjuich, Olivares a jucat si a pierdut. Răscoala de la 6 iunie 1640, din ziua sărbăto­rii Corpus Christi a marcat cît se poate de bine si'îrsitul marelui imperiu.

Revolta Barcelonei este un eveniment lip­sit ele premeditare, în schimb, revolta Portu­galiei de la l decembrie 1640 este un complot urzit îndelung şi minuţios.

Unirea1 a fost bine primită pînă în 1600 şi balanţa avantajelor o menţine si din 1600 pină în 1620. Succesele în Oceanul Atlantic şi cîs-tigurile clin Brazilia compensează pierderile la est. După această dată, aristocraţia funciara devine iritată din pricina presiunii fiscale care concurează renta iar burghezia din Lisabona de scăderea sosirilor de argint la Sevilla. Ele vor canaliza, în curînd, nemulţumirea populară împotriva statului castilian. Această nemulţu­mire se exprimă sub forma tradiţională a scbas-tianismului. Modalitate lusitană a unui mesia­nism popular proteiform, sebastianismul datea­ză cel puţin din 1530 si a luat naştere într-o atmosferă europeană ele anabaptism. îmbogăţit si precizat prin mitul reîntoarcerii regelui Se-bastiâo care trebuia să îndrepte toate lucrurile petrecute după dezastrul de la Alcazarquivir (Al-Kasr al Kabir) (1578), el deviază după 1620 în sensul unui protest actual si concret.

1 E vorba despre unirea ceririi Portugaliei de Filip (N. traci).

118

•nv

La fel ca în Catalonia si ca în Franţa pro­cesul este declanşat o dată cu trecerea de la războiul nedeclarat la războiul pe faţă. în 1637, la Evora, casa unui colector prea zelos al noi­lor impozite este incendiată; tulburările se în­tind în două provincii, Alentejo si Algarve. Un fel de comitet director secret (format, desigur, din cîţiva clerici) semnează proclamaţii în nu­mele IUL Manuelinho, un sărac cu duhul popu­lar la Evora. Urmează sub protecţia in­fanteriei — tercio — o represiune dură, cu nu­meroase execuţii de suspecţi pînă la scrisoarea de iertare din 20 ianuarie 1638.

Jofio ele Braganza, cel dinţii proprietar si mare vasal al regatului, cu 80 000 de supuşi pe care-i poate mobiliza dintr-o dată, supus multiplelor instanţe ale Granzilor şi ale Franţei (misiunea Santa-Pe) înmulţeşte la Madrid do­vezile de fidelitate, în 1639, sub pretextul re­cuceririi Braziliei olandeze, Olivares solicită Portugaliei un important efort militar în schim­bul promisiunii de reforme. Promisiuni ambi­gui, î se atribuie contelui-clucc proiectul de a nimici statul portughez, în acelaşi timp, Oli­vares, deşi bănuitor, dublează miza încredin-ţînd lui Braganza, atunci cînd efortul comun în direcţia Braziliei pare să garanteze fideli­tatea ţării, întreaga comandă a trupelor por­tugheze. Hotărîrea este temerară. Ea vizează să prezinte ca vasal pe cel care este considerat de mulţi portughezi încă de pe acum drept su­veranul lor. Pe acest fundal periculos survin exemplul Cataloniei (iunie 1640) si seria dq măsuri fiscale şi militare smulse Portugaliei pentru lupta împotriva catalanilor. Ducesa de Braganza, o Guzmân, verisoara lui Olivares, bi­ruie ultimele ezitări ale ducelui. La l decem­brie 1640, spre dimineaţă, urmează o mişcare de ceasornic bine uns. Din Lisabona, mişcarea se împrăştie, numai patru fortăreţe rezistă. La 15 decembrie ducele de Braganza este încoro­nat sub numele ele Joăo al IV-lea.

119

fB4 1 se opreşte la certificând în bloc Se din ^mpul. re

diametral °Pu?a .

turiseşte

ş.

^ sltu ţu, ă

miscării şi, totodată al "

o Pe mino-

execuţii' si cîtcva aresta- L ^^ ^rrm-

conduse

uarie

nu fusee «

patul unei negocieri ^

17 mai armistiţiul ge-

" baza ~

î

i în Afnca.

destin al

portughe

se

prăbuşeşte.

Capitolul HI HEGEMONIA FRANCEZĂ

Un nou echilibru

Prăbuşirea Imperiului este un fapt împlinit în 1641. Urmează, în schimb, triumful statelor în căutarea echilibrului propriu şi mai ales trium­ful Franţei. Schematic, în locul hegemoniei ibe­rice apare hegemonia franceză, ori, mai cu~ rînd, o dublă hegemonie. Pe uscat, Franţa moş­teneşte succesiunea la puţin timp după moar­tea lui Richelîeu (7 decembrie 1642). Consa­crarea militară o dobîndeşte o dată cu victoria de la Rocroi (19 mai 1643), iar cea diplomatică, prin tratatele de la Miinster (pacea West-falică — 24 octombrie 1648) si de la Pirinei (7 noiembrie 1659). Aceste victorii au fost cîs-tigate de Franţa nu atît pe cîmpul de luptă sau la masa tratativelor cît prin exploatarea imprudenţelor comise. Ea îşi mobilizează ul­timele resurse în 1639, Spania se năruie în 1640. Mobilizările şi năruirile traduc lenta alu­necare a unui centru de greutate de la sud către nord. Franţa continentală primeşte moş­tenirea continentalei Castilii.

Succesiunea atlantică a Spaniei este trans­misă mai la nord. Cu 50 de ani în urmă, la Sevilla, francez se spunea roc/ieZais, locuitor al portului La Rochelle, simbol al unei Frânte prospere pe Ocean în epoca de înflorire a Se-villei. Un accident politic precipită evoluţia

122

asediul. Moştenirea Spaniei maritime decăzute pe care Franţa nu o poate dobîndi ia drumul Angliei dar numai după un lung ocol prin Provinciile-Unite. Căderea lui Olivares co­respunde şi unui îndelungat regres englez. In­trarea în umbră a britanicilor după străluci­torul dar superficialul început elisabethan re­prezintă una dintre cheile secolului al XVII-lea în politică. Ea determină, între altele, apariţia unei scurte hegemonii olandeze.

De la sfîrsitul secolului al XVI-lea pînă în jurul anilor '20 din secolul al XVII-lea ur­mează, la vest, o lungă perioadă de destindere si concesii. Echivalentul său se află în con­junctura preţurilor si a activităţilor. Succesiv, pacea de la Vervins (1592) pune capăt con­flictului franco-spaniol, cea de la Madrid (1604) închide o treime de secol de conflict anglo-spaniol, 1606 este martorul încheierii unui a-cord, pe care trecerea timpului 1-a dezvăluit du­rabil, între Habsburgii Austriei si Imperiul turcesc, 1609 este anul dificilului armistiţiu de doisprezece ani cu rebelii din nord. Nu mai vorbim de prilejurile de război ratate. Epuiză­rile unei nesfîrşite treimi de secol pline de conflicte, strîmtorarea unei conjuncturi sufo­cante sînt suficiente pentru a dezarma velei­tăţile războinice. La fel se petrec lucrurile şi în interiorul statelor. Desigur, nemulţumirile se acumulează în Anglia, sub domnia primului Stuart, Provinciile-Unite văd cum se adună norii marii furtuni de la Dordrecht, Franţa suferă unele scuturături trecătoare cu prilejul confruntărilor arhaice dintre puterea regală slăbită, aristocraţia legată de pămînt si par­tidul protestant, dar ce diferenţă dintre aceşti primi treizeci de ani si ceilalţi treizeci care urmează .. . Conjunctura este întunecată în­tre 1590 şi 1620. Un rest de prosperitate mai scaldă Franţa la nord de Loire, Anglia, Pro­vinciile-Unite, Germania, Peninsula Scandina­vică, zonele periferice ale Spaniei: în prim

123

^S^IJSJjj^j^lkf'îT

••• KBBI^' •

plan se află dificultăţile italiene, si veritabila i contracţie castiliană.

La începutul anilor '20 în Spania, aproape pretutindeni, cu excepţia părţii controlate din Italia, se aprinde o flacără efemeră de pros­peritate producătoare de iluzii. Această scurtă ascensiune este urmată de o prăbuşire catas­trofală. O prăbuşire foarte rapidă şi foarte scurtă în Spania, mai lentă dar mai lungă si continuă către nord. Acest decalaj este cauza profundă a sîărîmării definitive a Imperiului spaniol, el este explicaţia alunecării către nord a centrului de greutate al Europei, în ordinea catastrofelor, Spania precede Italia, Germania, Franţa. Anglia, mai ales pînă în 1640, Pro-vinciile-Unite formează un sector adăpostit, în centrul unei Europe în criză, scurtul si para­doxalul moment al Secolului de aur olandez.

Retragerea Angliei, Revoluţia engleză

Dar marea şansă a Provinciilor-Unite, a Olan­dei, a Amsterdamului o constituie apatiile An­gliei. Cînd vin Cromwell, apoi Carol al 11-lea în euforia de o clipă a Restauraţiei, iată că asupra Amsterdamului si a Indiilor occiden­tale suflă tăiosul vînt al primului (1652—1654) şi apoi al celui de-al doilea (1664—1667) răz­boi anglo-olandez.

Aşadar tocmai această repliere engleză tre­buie înţeleasă. Din 1603 pînă în 1689, cu o aproximaţie de cinci ani, Anglia se dezintere­sează de continent. Ce înseamnă un asemenea fapt în termeni de drept constituţional? La în­ceput dinastia scoţiană. Iată realizată unirea, mai întîi dinastică (1603), apoi politică (1707) a Angliei si a părţii controlate din Irlanda cu Scoţia, încheierea inevitabilei diversiuni sco­ţiene pe frontiera rîului Tweed şi a munţilor Cheviot este un atu excelent.

Trebuie oare să ne mirăm de replierea en-I gleză sau, mult mai mult, de angajarea conti-

12-

nentală a Elisabetei si a lui Cromwell? Re­plierea engleză din secolul al XVII-lea mar­chează o perioadă fructuoasă. Cu siguranţă, Anglia nu este cruţată, vom vedea, de timpul rnohorît al conjuncturii economice din secolul al XVII-lea. Acest timp mohorît — timp mo-horît, nu prosperitate, potrivit tezei lui Hugh Trevor Roper — explică si prima revoluţie. Dar Anglia, poate Scoţia dacă nu si Irlanda, traversează 'mult mai bine decît oricare altă regiune a continentului, chiar si decît Olanda, vremea posomorită a secolului al XVII-lea: numărul locuitorilor este de 4 la 4,5 milioane către 1600 si de 6,5 milioane către 1750. Creş­terea trebuie pusă, parţial, pe seama pacifi­cării Irlandei si alipirii Scoţiei. Un milion si jumătate 'de oameni în plus în ceva mai mult de un secol si jumătate, cu un sold migrator ridicat în favoarea Americii înseamnă o creş­tere de cel puţin 25%. Este o situaţie occiden­tală unică în întreaga Europă clasică.

Domnia lui îacob I* dă coloratura sa seco­lului al XVII-lea englez, în interior se con­sumă un mare efort de modernizare a statului, în linia Tudorilor, pentru a dota puterea cen­trală cu mijloace egale cu cele ale Franţei lui Henric al IV-lea. Noi clase, marea burghezie londoneză şi marea nobilime scoţiană si en­gleză, în inevitabila confundare a intereselor lor cu cele ale statului spoliază averile si nă-ruiesc privilegiile micii nobilimi rurale: „ ... în nordul Ţării Galilor, constată Hugh Tre­vor Roper, toţi membrii micii nobilimi se de­clarau în pragul ruinei, în Staffordshire circula zvonul că intre 1600 si 1660 jumătate din pă-mînturi fuseseră vîndute. Cu pămînturi ale micii nobilimi sărăcite din nord, contesa de Shrewsbury si lordul William Howard au în­zestrat nobilele familii pe care le-au înteme-*at • -. Declinul nu era localizat, el era gene­ral în întreaga Anglie".

„Şi cine erau aceşti străini descrişi în chip de cumpărători de bunuri de la sărăcită gentry?

tts

Contele de Cork, contesa de Shrevvsbury, fiul său, contele de Devonshire, lordul Wllliam Ho-ward, funcţionari şi notabilităţi ai Curţii; scrii­torul Soame, consilierul Craven, consilierul Cokrane, şir Thomas Middleton, şir Arthur Ingram, şir Baptist Hicks, negustori bogaţi şi bancheri guvernamentali din City-ul Londrei. Este o oligarhie de plutocraţi metropolitani, consilieri din Londra, curteni de la Whitehall, adevărate lipitori ale nobililor simpli şi ale tîr-guşoarelor în ruină din provincie .. .".

Conflictul cu Parlamentul, latent înainte de a fi violent, decurge în cea mai mare parte, din această situaţie. Parlamentul, cu modul său arhaic de recrutare, se descoperă a fi, în secolul al XVII-lea, purtătorul de cuvînt al acestei gentry lent erodată de înalta burghe­zie şi de aristocraţia centralizatoare de la Curte. Parlamentul din secolele al XVI-lea şi al KVII-lea, forţă a trecutului, se opune Parla­mentului din secolul al XVIII-lea, aflat în slujba forţelor de opresiune, deci de evoluţie. Domnia lui lacob I o prelungeşte la început pe cea a Elisabetci. In fond, nu în formă. Cecil (Salisbury), bătrânul consilier al Elisabetei, ră-mîne în funcţie din 1603 pînă în 1612. In 1610, dată capitală, după o discuţie îndelungată, Curtea şi Parlamentul cad de acord asupra răscumpărării drepturilor feudale ale regelui pentru suma de 200 000 de lire sterline din impozitele asupra comerţului exterior, pas de­cisiv, în acest stat modern care se agaţă de Evul Mediu, către o readaptare a fiscalităţii. Este o perioadă fructuoasă.

Din 1614 pînă în 1621 se produce ascen­siunea lui George Villiers, viitorul duce de Buckingham.

Continuitate deci pe plan interior şi conti­nuitate, pînă la un anumit punct, pe plan re­ligios; în ciuda alianţelor protestante, şi a pru­denţei declaraţiilor sale, Elisabeta menţinuse cu hotărîre Reforma anglicană pe o cale de mijloc — ierarhie, episcopalism, continuitate

126

cu trecutul — fără a ceda în privinţa princi­piilor esenţiale ale Reformei. Fiica Armei Bo-leyrt nu putea fi bănuită de papism în pofida preferinţelor ei episcopaliene. Fiului Măriei Stuart i s-a cerut mai mult. Stuarţii nu-şi vor reveni niciodată de pe urma dublului păcat ori­ginar al naşterii lor. Autorul lui Basilicon Do-ron şi al unui tratat de demonologie, elevul lui George Buchanan, acest savant teolog laic, un Duplessis-Mornay al căii de mijloc — via me­dia •—• care proclamă No bishop, no King, unde nu există episcop, nu există rege este, în fe-iul său, la fel de îndepărtat de Contrareformă ca puritanii. Poziţia Bisericii Anglicane întîm-pină dificultăţi pentru că în secolul al XVII-lea în Anglia, ca pretutindeni, există o perioadă de creştere a apelor religioase.

Acest secol frămîntat apare, în Anglia, re­lativ puţin sîngeros. Sub lacob I, confruntarea dintre Church of England si puritani este de or­din disciplinar, nu doctrinar. De altfel, nu puri­tanii ci Biserica anglicană se înscrie în linia ortodoxiei fixate de Calvin. Iar de partea ei se află veritabile comori spirituale: Prayer Book şi King James Version a Bibliei, demnă con­temporană a lui Shakespeare din Otheîlo (1603), Regele Lear (1605), Macbeth (1606).

Confruntarea este la fel de severă pentru o poziţie mai întîi în planul ordinii şi apoi al eticului. Este o istorie mistificată pe care pu­ritanii*, victime ciudate şi călăi potenţiali au ştiut să şi-o însuşească după ce s-a consumat. Părăsirea semnului crucii la ritualul botezului, a inelului la ceremonialul nunţii, purtarea fa­cultativă a stiharului care nu a devenit încă „livrea de prost", acestea sînt punctele esen­ţiale ale unei opoziţii care nu pune în discu­ţie ortodoxismul de neînfrânt al Bisericii pro­testante anglicane, instituit prin lege. Se fac ironii, e adevărat, pînă la dimensiunile acelei Book of Sports (1624) cînd ciocnirea de idei trece din planul ritului în cel al eticului. Book °f Sports este un răspuns neîndemînatic la

127

Book of the Sabath al lui Bound. Din alergie la expresiile contrareformate, ba chiar si la cele tradiţionale ale evlaviei creştine medite­raneene, puritanii vor redescoperi, la începutul secolului al XVII-lea, ritualismul fariseilor din timpul lui Hristos. Cea mai ciudată dintre a-ceste resurgenţe este respectarea strictă, de origine evreiască, a repausului din a şaptea zi, înlocuirea ascezelor corporale ale Evului Mediu prin asceza morală a plictisului. Predi- ' carea din amvon a doctrinei plăcerilor nevino­vate era considerată o greşeală psihologică. Ma­rea asceză puritană a început efectiv si dumi­nica trista rămîne si în secolul al XX-lea ul­tima lor victorie. Părinţii pelerini si fonda­torii coloniilor de pe paralela 42 din Ame­rica au fost izgoniţi în anii '20 mai mult de criza economică decît de persecuţiile, destul de neînsemnate, ale Bisericii constituite.

Ruptura dintre lacob I si Elisabeta se si­tuează în planul politicii externe, prin denun­ţarea solidarităţii cu Europa protestantă. Este o tradiţie să i se reproşeze lui lacob I nu pa­cea cu Spania, ci precipitarea unei negocieri conduse pe faţă, Această pace, completată de concesii făcute catolicilor, este suficientă pen­tru a determina izbucnirea scandalului. Cei mult se poate vorbi despre o imprudenţă de vreme ce înşişi catolicii — cei din Anglia şi din bazele recucerite ale Ţărilor-de-Jos se vor fi înşelat în această privinţă. Eroarea tradi­ţională din partea catolicilor în legătură cu a-devărata natură a anglo-catolicismului provine din faptul că o identitate de gesturi şi de forme însoţeşte cea mai profundă opoziţie în pri­vinţa esenţialului. De aici rezultă dialectica im­placabilă a imprudenţelor catolice din 1604, a contramăsurilor din 1605 şi nebunia teroristă. Complotul „Prafului de puşcă" (1605), urzit de către un grup catolic terorist care vizează ni­micirea simultană a regelui, a familiei regale si a Parlamentului, este un act inexplicabil. El decurge dintr-o deosebire de apreciere în or-

128

dinea valorilor sociale. Respectul protestant pentru societatea civilă interzice recurgerea la tiranicid si, a fortiori, atentatul orb. Complo­tul frînează o clipă posibilităţile de apropiere dintre Anglia protestantă si Europa catolică.

Pentru ca să se şteargă impresia penibilă a criminalului atentat ar fi necesare, şi înain­te si după 1609, dificultăţile conjuncturale care încordează raporturile anglo-olandeze. Apare din nou în politica externă ispita catolică. So­lia lui Diego Sarmiento de Acuna, conte de Gondomar, deschide interminabila negociere a căsătoriei engleze. Vor fi subestimate conce­siile reciproce pe care le presupunea un ase­menea aranjament, dificultăţile pe care tre­buia să le depăşească Spania ducelui de Lerma pentru a-1 urma pe Gondomar. Tratativele se poartă în jurul statutului catolicilor englezi. Gondomar împărtăşeşte iluzia Refugiului ca­tolic din Ţările-de-Jos spaniole. Pentru el, en­glezii sînt catolici pe care doar teama îi re­ţine. Schimbarea legislaţiei înseamnă deci asi­gurarea convertirii Angliei. Scrisorile lui Gon­domar — dacă ar fi susţinut contrariul ar fi fost respinse — întăresc această viziune sim­plistă a Madridului. Un „catolicism" pur tra­diţional este des întîlnit în Anglia secolului al XVI-lea; lipsit de o bază dogmatică, el se confundă cu ataşamentul faţă de vechile tra­diţii. Centrifug în acest secol centralizator, el este la fel de departe si de catolicismul cu o puternică structură dogmatică al Contrarefor­mei şi de Reforma anglicană sau protestantă. Lipsit de o structură dogmatică el este înîrînt rapid de criza ruralei gentry.

Un catolicism al Reformei catolice se con­stituie, extrem de minoritar, în Anglia seco­lului al XVII-lea. Acest catolicism de opţiune individuală este de mare calitate. Iluzia constă în a atribui calitatea acestui catolicism, tradi­ţionalismului „catolic" al satelor din vest si din nord, aflat în curs de dispariţie. Pînă la bătălia de la Muntele Alb, oferta engleză se

129

sufocă în urma cererii spaniole, mereu mai mi­nuţioasă în pretenţiile sale în favoarea catoli­cilor englezi. Amintirea complotului „Prafului de puşcă" îl îndeamnă pe lacob I să fie pru­dent. Principala sa concesie este executarea lui Şir Walter Raleigh în 1618. Urmează un salt înainte pe calea altor concesii, în 1623, mai ales, în timpul şederii la Curtea Spaniei a lui George Villiers şi a prinţului Carol, venit să curteze ca un simplu student o infantă din harem, lacob I caută să cruţe Anglia de un război ideologic nerecomandat de conjunctura şi interesul imediat care pe mare îi opune pe englezi celor două mari companii olandeze, în-tr-un cuvînt, să cumpere printr-un Edict din Nantes dat în favoarea catolicilor englezi, re­instalarea fără vărsare de sînge a electorului palatin pe malurile Rinului.

Olivares a dorit această politică de bun simţ tot atît cît si lacob I. Dar el nu-i poate plăti preţul nici cît monarhul englez. „Noi avem drept maximă de stat ca regele Spaniei să nu facă niciodată război împăratului", „f like not to marry my son with a portion of my daughter's tears", (Nu doresc să-mi însor feciorul cu preţul lacrimilor fiicei mele). Este, de o parte si de alta, ultimul cuvînt, sfîrşitul unui vis, al unei epoci. Dublul deceniu al po­liticii de concesii este închis, ultima şansă de a cîrpi o aparenţă de Creştinătate, risipită. Că această politică de război merge în sensul do­rinţei popoarelor este neîndoielnic. O mărtu­riseşte primirea făcută la Londra lui Carol si favoritului său. Laud, viitorul arhiepiscop de Canterbury scrie că ea s-a desfăşurat „with the greatest expression of joy by all sorts of people that ever I saw", („sub semnul celei mai mari bucurii, exprimate de oameni din toate rangurile aşa cum n-am mai avut pri­lejul să văd nicicînd").

Atunci începe cu adevărat îndelungata pe­rioadă a slăbiciunii engleze, în cursul războ-iului împotriva Spaniei, care durează fără nici

130

un rezultat cinci ani, Anglia primeşte, în mod paradoxal, din partea corsarilor din Dunkerque mai multe lovituri decît le dă ea si Spania contribuie, involuntar, la victoria concuren tului olandez.

Si mai incoerent este războiul cu Franţa: el anulează avantajul mediocru ai căsătoriei franceze şi tîrăste, curios, Anglia alături de La Rochelle într-o situaţie critică. Urmează o pace uşoară cu Franţa în 1629 si una mai dificilă cu Spania la Madrid la 5 noiembrie 1630.

Prin această gravă si de neiertat capitu­lare, în ochii opiniei publice protestante din Anglia, începe nesfîrsitul deceniu al cîrmuirii personale a lui Car ol I*. La fel ca restul Eu­ropei Anglia este atinsă, poate mai puţin pro­fund, de criza îndelungată. A ţine Anglia în afara războiului continental înseamnă a lăsa cîmp liber marilor transformări interne. Aceas­ta presupune înlăturarea parlamentului, aşa­dar o mai mică presiune fiscală. In pofida acelui Ship Money, impozit ilegal în timp de pace si nevotat de Parlament, si al tuturor incidentelor adunate cu grijă de o istoriogra­fie în formă de instrucţie civică, cu eroii săi anacronici, temerari si sordizi aparţinînd unei gentry ruinate, povara fiscală a tiraniei este infimă dacă o comparăm cu aceea din Spania sau Franţa. Din punct de vedere economic, sub tirania binefăcătoare a lui Carol I, An­glia a acumulat tot atîtea bogăţii cîte a dis­trus Franţa sub ministeriatul bătăios, din ne­cesitate, al lui Rîchelieu si chiar mai multe bogăţii decît vor reuşi să irosească războiul civil, Republica si Cromwell.

Anglia ştie ce-i aparţine — si nu este mul­ţumită pentru că anglo-catolicismul lui Laud depăşeşte măsura a ceea ce burghezia din Lon­dra si gentry din sate sînt capabile să accep­te — dar Anglia ştie si mai bine la ce renun­ţă. Ea renunţă să tragă folos pe mare si pe uscat din uzura si, în curînd, din destrămarea

131

Spaniei. Tratatul de la Madrid nu conţine ni­mic referitor la Palatinat. El deschide drurnui recuceririi catolice a Germaniei şi lasă altora grija de a atenua primejdia, Suediei si, para­doxal, Franţei. S-a remarcat oare că „tirania" se clatină după zece ani, deasupra valurilor greoaie ale conjuncturii din anii '30, si în po­litica externă? Atît timp cît domină blazonul Spaniei, pînă în 1637, opţiunea lui Carol I pentru pace poate fi justificată ca o opţiune pentru un rău mai mic. Dar cînd norocul îşi schimbă tabăra, regretul prilejurilor pierdute, suprapunîndu-se peste structurile revitalizate ale nemulţumirii, situaţia Angliei devine alta. Regretul prilejurilor pierdute se plasează la nivelul marii burghezii de afaceri, favorabilă tiraniei, structurile revitalizate ale nemulţu­mirii — la nivelul micii nobilimi de ţară, gentry, sărăcite. Respingerea noului Prayer Book, în Scoţia, datează din 1637. Rezistenţa porneşte de la periferie. Eşecurile din primul război al episcopilor (ale operaţiunilor care vi­zează supunerea Scoţiei), revolta combinată şi întrucâtva contradictorie a ţinuturilor de sus si de jos, Highlands şi Lowlands, un ames­tec de răscoală a „Desculţilor" şi de „război religios", scot Anglia din adăpostul său para­doxal în mijlocul unei Europe incendiate şi însîngerate. In consecinţă, după compromite­rea echilibrului financiar, procesul iniţiat de implacabilul protest parlamentar aruncă Insu­lele Britanice în haosul războiului civil.

Urmează punerea sub acuzaţie a principa­lilor artizani ai regimului condamnat: Straf-ford plăteşte cu viaţa la 12 mai 1641 vechea sa trădare faţă de cauza, parlamentară; Laud, şeful reacţiunii anglo-catolice în momentul a-firmării predestinarienilor pe continent, încear­că o întoarcere la spiritul secolului al XVI-lea. Anglo-catolicismul lui Laud este erasmian, con­temporan cu John Colet şi Thomas Morus. A-cest anacronism înseamnă o crimă. Tirania lu­minată a prietenilor regelui a provocat dizi-