Piramida Cantemiristă

Reînfiinţarea clerului militar

În luna noiembrie 1990, după doar două luni de activitate, în calitate de asistent universitar la Catedra de Strategie Militară şi Artă Operativă a Academiei de Înalte Studii Militare, am fost numit în funcţia de şef al Biroului Relaţii Culturale din cadrul Inspectoratului General pentru Cultură. Era o structură nou înfiinţată după Revoluţia din Decembrie 1989. Una din primele provocări a fost cea legată de posibilitatea reînfiinţării asistenţei militare religioase în armată. Era o problemă care preocupa, într-o oarecare măsură, conducerea ministerului. Am fost desemnat sa particip, împreună cu şeful inspectoratului, col. Nicolae Mateescu, la o întîlnire cu col. Marcovitz, ataşatul apărării al SUA la Bucureşti. Diplomatul militar american ne-a făcut o scurtă prezentare a capelanatului militar american, a activităţilor celor 225 grupuri religioase din armata americană. A sugerat faptul că, pentru înţelegerea cât mai corectă a problematicii clerului militar, un capelan din Armata SUA ar putea să facă o vizită în Romînia pentru a ne prezenta, în mod pertinent şi amăninţit, activitatea de asistenţă religioasă acordată militrilor americani. În mod evident, factorii de decizie au fost de acord cu această propunere. Ambasada SUA la Bucureşti a comunicat faptul că-l vom avea oaspete pe comandorul Dressler, capelanul şef al Forţelor Aeriene Americane din Europa. Pentru pregătirea vizitei, am colaborat, în mod excelent, cu PS Nifon Ploieşteanu, care era vicar patriarhal. De asemenea, am fost primit de Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a acceptat să-l primească pe capelanul American. Personalitatea Patriahului m-a copleşit din primele clipe. Poseda, ca nimeni altul, pecetea eontică a înţelepciunii şi bunătăţii, a clarviziunii şi echilibrului acţional. Îmi amintesc, că peste unul sau doi ani, la solicitarea generalului Dumitru Cioflină, excepţionalul şef al Statului Major General, am însoţit pe timpul primirii la Patriarhul Teoctist, doi dintre oaspeţii săi de seamă, respectiv generalul Naumman, inspectorul general al Bundeswerului, care, ulterior, a devenit preşedinte al Comitetului Militar NATO, şi pe generalul Deak, comandantul Armatei Ungariei. Ambii demnitari au fost foarte emoţionaţi pe timpul primirii şi au rămas impresionaţi de înţelepciunea şi clarviziunea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române.

Am avut întâlniri cu aproapoe toţi liderii bisericilor şi cultelor religioase, care au fost plăcuţi surprinşi de faptul că armata noastră stabilea legături de colaboarare în domeniul asistenţei religioase cu armata americană. De mare importanţă pentru activitatea noastră, a fost şi întâlnirea cu ES dr. Ioan Robu, arhiepiscopul Bucureştiului al Bisericii Romano-Catolice. Această primă luare de contact a permis stabilirea, ulterioară, a unor relaţii de conlucrare deosebit de rodnice. Tot atunci, l-am cunoscut pe şeful cultului Mozaic, Eminenţa Sa dr. Moses Rozen, personalitate de mare notorietate publică.

Părintele Dressler a participat la întâlniri orgnizate cu comandaţi de unităţi, cadre miliare, militari în termen şi salariaţi civili din Bucureşti şi garnizoanele Bucureşti, Braşov, Curtea de Argeş şi Câmpulung. Oaspetele american şi noi ce-l însoţeam, am fost plăcut surprinşi când am vizitat, în incinta batalionului de vânători de munte de la Câmpulung, vechea capelă, care, prin străduinţa ofiţerilor, la nici un de la revoluţie, renovată şi dată în folosinţa spirituală a militarilor şi a membrilor lor de familie.

Pe timpul activităţilor, capelanul militar ne-a înformat despre activitatea grupurilor religioase din armata americană, despre rostul şi rolul pe care capelanii îl au în armata SUA, metodele specfifice folosite pentru satisfacerea cerinţelor spirituale ale militarilor în teatrele de operaţii sau în cazărmi. Oaspetele a participat şi la manifestările de la Academia de Înalte Studii Militare consecrate aniversării unui an de la Revoluţia din Decembrie 1989, prilej cu care s-a inaugurat un monument ridicat în memoria celor cinci ofiţeri, care şi-au pierdut viaţa în timpul acelor evenimente. Oaspetele a avut posibilitatea să cunoască şi pe cei mai importanţi politicieni ai perioadei: Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Petre Roman, Ion Raţiu. Pe lângă dorinţa conducerii armatei, solicitările personalului militar şi civil au condus la concluzia că trebuie să se reia serviciul de asistenţă religioasă pentru militari. Evident, au fost şi multe reticenţe, atât la nivelul unor unităţi militare, cât şi la nivelui doi al conducerii ministerului. Ministrul de atunci, generalul Victor Stănculescu, a stabilit să trecem imediat la elaborarea proiectului legii clerului militar. Sarcina de a conduce grupul de lucru, ce reunea reprezentanţii BOR, Bisericii Romano-Catolice, Cultului Musulman şi ai altor biserici, mi-a revenit mie. În primele luni ale anului 1991, prima formă a propunerii legislative era, deja, terminată. Faptul că armata avea tradiţii în acest sens a facilitat mult activitaea grupului de lucru. Totuşi, PF Teoctist a apreciat, pe bună dreptate, că nu erau, încă, create condiţiile reluării activităţii clerului militar. Spunând că, de fapt, bisericile nu sunt pregătite, deoarece nu au preoţi pregătiţi pentru a desfăşura activitate în rândul militarilor. A apreciat că este o acţiune foarte importantă, care nu trebuie să fie ratată. Cu toate că pentru, aproximativ, doi ani s-a amânat procesul de implementare a asistenţei religioase, relaţiile cu bisericile principale s-au intensificat. Ceremonialurile militare, cuprindeau, în mod organic, slujbe religioase, iar preoţii, cu precădere cei ortodocşi, participau la evenimentele ostăşeşti cele mai importante.

Am primit şi vizita unor capelani din Marea Britanie. De asemenea, reprezentanţi ai armatei erau invitaţi să participe, împreună cu preoţi creştini-ortodocşi şi romano-catolici, la consfătuiri, forumuri sau conferinţe ale capelanilor militari din unele ţări NATO. În anul 1993, Inspectoratul General pentru Cultură s-a transformat în Direcţia pentru Cultură, iar şeful acesteia a devenit gl. bg. Mircea Mureşan, care a imprimat întregii activităţi multă coerenţă, eficacitate, pragmatism şi dinamism. Condiţiile erau, de acum, propice reluării tradiţiei clerului militar. Pe baza unui protocol cu BOR, s-a constituit Secţia de Asistenţă Religioasă, care funcţiona în cadrul Direcţiei de Cultură. Secţia era condusă de un militar de carieră, col. Gheorghe Căldăruş, şi avea în componenţă preoţi din partea BOR şi a Bisericii Romano-Catolice. Apoi, a început procesul de pregătire prin cursuri a preoţilor selecţionaţi să îşi desfăşoare activitatea în armată. În scurt timp, s-a ajuns ca, în structurile centrale, la marile unităţi, la toate instituţiile de învăţământ militar, precum şi la nivelul unor garnizoane importante să fie încadraţi preoţi, ce nu aveau grade militare, dar erau asimilaţi în grad. Astfel, s-a creat cadrul necesar satisfacerii nevoilor spirituale ale militarilor şi membrilor lor de familie, potrivit principiului libertăţii de conştiinţă. De menţionat că relaţiile militare cu SUA au început în domeniile cultural şi în cel al asistenţei religioase în armată. Parteneriatul cu SUA a fost, şi în acest domeniu, deosebit de benefic. S-au legat relaţii strânse de colaborae şi prietenie cu importanţi capelani americani şi britanici. Aş aminti aici pe generalul Dobbs, capelanul şef al armatei britanice şi confesorul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, precum şi pe capelanul american Pollit. Pe acesta din urmă, colegii români l-au denumit „Pollitescu”, deoarece a participat la multe acţiuni de implementare a clerului militar în armata noastră. El purta, pe timpul activităţii sale în ţara noastră, aidoma unui ofiţer român, ecusonul cu insemnele Armatei României având înscripţionat numele său românizat.

Monsul, istorie şi identitate

În luna mai a anului 1994, când România devenise, de câteva luni, primul stat membru al „Parteneriatului pentru pace”, autorităţile belgiene au transmis o invitaţie pentru o fanfară militară românească să participe la o suită de manifestări tradiţionale, organizate, la Mons, sub genericul „Ducasse de Mons”sau”Doudou”, cum i-se mai spune în mod tradiţional. Aceste manifestări cuprindeau şi un Festival al muzicilor militare. S-a solicitat ca fanfara românescă să înveţe „Muzica Lumeçon” cunoscută şi sub numele de imnul „Doudou”, lucrare muzicală anonimă, ce reprezintă fundalul muzical al manifestărilor tradiţionale. În mod natural, a fost desemnată să participe Muzica Reprezentativă a Armatei, deoarece era formaţia compusă din 70 de instrumentişti, ce avea un repertoriu vast, care cuprindea peste 2000 de creaţii pentru muzica de famfară din literatura muzicală romănescă şi străină. Era, şi este şi acum, considerată, pe bună dreptate, cea mai completă şi cea mai bună famfară românească, din cele peste 70 câte existau în acea perioadă. Deplasarea s-a efectuat cu două aeronave militare, tip AN-24. Am atrerizat la baza aeriană americană situată în apropierea Monsului, la Chiévres, unde am fost întâmpinaţi de generalul Paul Şarpe-primul reprezentant al României la NATO- şi de domnul Pierre Ista, reprezentantul Primăriei Monsului. A fost ceva deosebit, în sensul că, nimeni, nu ne-a cerut paşapoartele, nu ne-a întrebat câte persoane suntem în delegaţie sau ce valută avem, aşa cum, peste nici două luni, avea să se întâmple la Moscova, cu prilejul unei activităţi asemănătoare. La întoarcere, înaintea decolării către ţară, am avut posibilitaea de a vizita o parte a bazei militare. Atunci, am constatat că fiecare militar sau personal civil avea propiul computer, în timp ce noi aveam...maşini de scris şi dactilografe. La puţin timp după sosire, am efecuat o excursie în localitate pentru a-i cunoaşte tradiţiile, precum şi patriminuil cultural, religios şi arhitectonic de excepţie, cu care locuitorii şi, în egală măsură, autorităţile, se mândresc.

Ţinutul Monsului a fost considerat, încă din antichitate, un punct strategic important de către romani. Pe biuta dominantă, ce avea altitudinea de 78 m deasupra nivelului mării, şi era înconjurată din trei părţi de ape, deoarece se găseşte la confluenţa a două râuri, romanii au construit un castru, înconjurat de case ridicate din lemn şi lut. Tabăra romană, care avea menirea de a împidica invaziile populţiilor germanice, a constituit punctual de plecare, stadiul preurban al localităţii de mai târziu. Către sfârşitul secolului VII, ne spuneau gazdele, ducesa de Lorraine, o fiinţă de o rară pioşenie, mânată de un puternic elan mistic-sanctificată, postum, sub numele de Sainte-Waudru-, a hotărât construiască, în acele locuri, un schit, şi să trăiască retrasă de lume. Sainte-Waudru va deveni patroana spirituală a Monsului.

Zona va fi locuită permanent, populaţia fiind grupată în jurul domeniului senioral, formând un burg de mică întindere. Locul a fost denumit, apoi, de către episcopul Aubert, în spiritual toponimiei romane, “Castrilocus”, adică locul castrului sau al taberei mulitare. În spiritul roman al vremii, către sfârşitul primului mileniu, s-au construit clădiri fortificate, precum şi cunoscuta mânăstire Sainte-Waudru, al cărei clopot are o greutate de 800 kg. Catedrala este considertă « o minunată splendoare ». Viaţa comunală cunoaşte, o dată cu scurgerea anilor, o temeinică organizare. Ca urmare, Monsul a devenit capitala provinciei Hainaut, încă din secolul al XIII-lea, reprezentând spiritul aristrocratic şi religios al societăţii feudale. Oraşul a luat amploare, iar importanţa sa militară, de-a lungul secolelor, a crescut, motiv pentru care a devenit puternic fortificat. Prin intermediul unui canal putea fi, în caz de necesitate, încojurat de ape din toate părţile, fapt ce reprezenta un obstacol considerabil pentru asediatori.

Burgul a fost asediat şi ocupat, pentru diferite periode de timp, de germani, englezi, francezi, habsburgi, spanioli, olandezi, germani. Ocupanţii, în special cei francezi, potrivit spuselor gazdelor, erau avizi de « bogăţiile belgiene ». Monsul a fost şi teatrul unor revendicări sociale şi politice cerute de populaţie. Nenumărate incendii au distrus multe clădiri istorice. A cunoscut, însă, şi perioade de « Oraş liber », care au fost benefice în plan economic, administrativ, politic şi judiciar.

Cu adevărat, Monsul şi-a recăpatat măreţia o dată cu obţinerea îndependenţei Belgiei, în anul 1830. Totodată, oraşul a început să-şi piardă din importanţa sa strategică, o dată cu dezvoltarea armelor cu mare putere distructivă, în special a artileriei, fapt ce a făut ca fortificaţiile sale să fie inutile, iar demantelarea lor a devenit imperios necesară. Ţinutul Monsului a fost locul unor importante bătălii în perioada primului război şi a celui de-al doilea război mondial. Importanţa militară şi strategică a Monsului a devenit considerabilă, înceepând cu anul 1967, an în care SHAPE (Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa), a fost mutat din localitatea franceză Rocquencourt şi instalat la Casteau, comună aparţinătoare oraşului. Mutarea a urmat acţiunii hotărâte de De Gaule de retragere a Franţei din structurile integrate ale Alianţei Nord Atlantice.

Înconjurat de ape, oraşul are o formă circulară. Partea sa medievală are străzi înguste, pline de şarm- construite în secolele 17 şi 18-, ce converg către Grande Place şi frumosul palat al Primăriei (L’Hotel du Ville), denumit şi „Casa Păcii”. Este un ansamblu remarcabil de clădiri diverse, care adăpostesc serviciile publice sau « comunale », cum le numesc belgienii, şi încojoară un mic parc, numit « Grădina Primarului ». În faţa intrării principale, se găseşte o mică statuie din fier forjat, ce nu are mai mult de 15 cm înălţime, reprezentând o maimuţă gânditoare. Legenda spune că maimuţa poartă noroc nu numai oraşului şi populaţiei sale, ci şi turiştilor ce-l vizitează. Potrivit tradiţiei, trecătorii trebuie să mângâie, cu mâna stângă, maimuţa pe cap, pentru că, numai astfel, li-se poate îndelini o dorinţă. Prin urmare, din pricina nenumăratelor « mângâieri », capul maimuţei este lucios spre deosebire de corp, care are o evidentă patină a vremii. Eu am respectat întocmai ritualul. Dorinţa pe care mi-am pus-o, atunci, în gând, a fost aceea de a mă reîntoarce în Mons…Ea s-a îndeplint de mai multe ori.

Grande Place, prin grija edililor, îşi shimbă înfăţişarea aproape în fiecare zi, dar într-un mod extrem de surprinzător, plăcut şi util. Sunt organizate: expoziţii cu flori de vânzare; târguri pentru micii manufacturieri, care-şi vînd produsele; manifestări culturale diverse de origine valonă, flamadă sau consacrate altor state; concerte în aer liber susţinute de solişti renumiţi, formaţii camerale, fanfare civile sau militare, orchestre semisinfonice etc. Totodată, aici se desfăşură partea finală a manifestărilor din cadrul „Ducasse de Mons”. Comuna, cum le mai place autohtonilor să spună, are o populaţie în jur de 90.000 locuitori. Pe parcursul manifestărilor tradiţionale, socotind şi turiştii belgieni şi străini, populaţia aproape se dublează. Este, astfel, un mare avantaj pentru bunăstarea comunităţii.

« Ducasse de Mons » cu inserţie culturală românească

Prima menţiune documentară a manifestărilor datează din anul 1248. În anul 1348, ţinutul a fost cuprins de pesta neagră sau ciuma bubonică, epidemie teribilă ce a determinat înjumătăţirea populaţiei. Ciuma era, popular, denumită « furia Domnului ». În disperare de cauză, autorităţile bisericeşti, de fapt toate confreriile religioase ale vremii, au hotărât să facă un gest fără precedent, şi anume să înceteze orice dispută religioasă şi să venereze, în credinţă, relicvele patroanei localităţii, reunite cu cele ale ale Sfântului Vincent, soţul lui Waudru. Pe un car special construit, poleit cu aur, tras de cai, fiecare grup religios îşi punea odoarele cele mai de preţ. Alaiul era însoţit de reprezentanţii confreriilor, îmbrăcaţi în costumaţii specifice. Din fericire, după această procesiune, epidemia de ciumă a încetat.Miracolul a fost atribuit Sfintei Waudru. Manifestările au continuat, cu mici întreruperi cauzate de conjuctura istorică, în fiecare an, fiind la originea « Ducasse de Mons ». Cuvântul ducasse desemnează, în idiomul medieval al ţinutului, turul dedicat evocării patroanei spirituale a oraşului.

Peste aproape trei secole, înspăimântătoarea ciumă revine. Măsurile de precauţie şi cele sanitar-profilactice, stabilite de autorităţi, nu erau aplicate de către populaţie, deşi s-a apelat la sprijinul armatei. S-au multiplicat practicile superstiţioase, dar s-au construit şi lazarete în afara zidurilor cetăţii, în scopul izolării celor contaminaţi. De atunci, manifestările au căpătat o şi mai mare amplore.

Ducasse constă, în principal, în două « jocuri »: « Jocul Sainte Waudru » şi « Jocul Sfîntul Gheorghe, care se luptă cu un dragon». Acesta din urmă este numit legendar « Lumeçon ». Voi încerca să descriu, pe scurt, aceste două manifestări, aşa cum mi-au rămas întipărite în memorie.

Procesiunea « Carului de aur » sau « Jocul Sainte Waudru »

Relicvele patroanei spirituale a Monsului sunt păstrate în Catedrala ce-i poartă numele, într-un altar lucrat în aur, în stil neogotic, ce reprezintă un adevărat munument de artă religioasă. În jurul său, sunt sculpturi de lemn reprezentnd pe Isus Hristos în braţele Fecioarei Maria, apostolii săi, sfinţii canonizaţi Waudru şi Vincent, precum şi cei patru copii ai lor. Waudru este orientată, întotdeauna, către public pentru a-l binecuvânta. Altarul este aşezat într-un car, în carul de aur, având o greutate de aproape patru tone. Tot în car, sunt etalate cele mai de preţ odoare ale grupurilor religioase şi confreriilor reprezentative. De asemenea, carul transportă un cor de copii şi un preot, ce are menirea de a citi un miracol al sfintei Waudru, în mai multe locuri strategice şi întersecţii prin care trece procesiunea. La car, sunt înhămaţi patru cai de tracţiune.Decanul procesiunii se adreseză Primarului cerând permisiunea de-a începe procesiunea de prezentare a moaştelor patroanei spirituale, pe care i-le încredinţează, dar şi protecţia sa şi a cetăţenilor pentru ca acestea să fie în siguranţă deplină. La rândul său, primarul, domnul Maurice Lafosse, a răspuns că acceptă solicitările de a asigura cu toată autoritatea şi mijloacele legale de care dispune, în mod gratuit, paza şi securitatea corpului lui Waudru, astfel încât să nu se abată nici-un pericol asupra oraşului. Imediat după acest moment, începe imnul Doudou, înterpretat de câteva formaţii corale, imense orgi, trompete şi tobe. Mulţimea, ce participă activ la procesiune, cântă, bate din palme şi îşi mişcă mâinile deasupra capului, creind un entuziasm delirant. « Sfântul Gheorghe » şi toate personajele cu aură pozitivă ce-l însoţesc pun în mişcare « Carul de Aur », care este însoţit de circa 60 de grupuri religioase şi profesionale. Procesiunea urmează, în aclamaţiile spectatorilor ocazionali, un traseu bine stabilit. În partea finală, cortegiul urcă rampa colinei în vârful căreia este construită catedrala Sainte-Waudru. Străduţa are un pavaj medieval din piatră, care prezintă multe iregularităţi. De aceea, există riscul real de a nu putea fi urcat carul până la Catedrală. Legenda spune că, dacă acest car nu poate să urce fără oprire până la catedrală, o mare tragedie se va abate asupra oraşului, chiar în acel an. Acest lucru, ne-au spus ghidul nostru, s-a întâmplat în anii 1914 şi 1940, iar procesiunea a fost anulată. Pentru reuşita acţiunii, am constatat că participanţii la manifestare împingeau cu toate puterile lor vehiculul.

« Lumeçon »

« Lupta dintre   Sfântul Gheorghe şi Dragon » reprezintă apogeul lui « Doudou ». Acţiunea se desfăşoară în Grand Place, în Duminica Trinităţii şi se termină la ora 13 fix. Sfântul Gheorghe simbolizează Binele. El este însoţit de 12 apostoli. Dragonul simbolizează Răul, are o codă imensă, de aproape 12 metri şi este însoţit de 11 diavoli. Lupta are loc într-o arenă cu un perimetru bine delimitat, iar asfaltul este acoperit cu un strat gros de nisip. Totul se desfăşoară după o coregrafie foarte precisă. Sfântul Gheorghe se roteşte în sensul acelor de ceasornic, în timp ce Dragonul are o mişcare similară, dar în sens invers. Sunt, şi în acest mod, evidenţiate raporturile ireductibile bine-rău sau ordine-dezordine. Sfântul Gheorghe are două tentative de a ucide fiara, fie cu o lance sau chiar cu un pistolet, dar Dragonul rezistă. Abia cea de-a treia încercare reuşeşte. În timpul « luptei » purtătorii Dragonului, fac în aşa fel încât imensa coadă să treacă pe de-asupra capetelor mulţimii delirante. Coada monstrului este garnisită cu păr din cozile unor cai. Mulţimea frenetică doreşte să smulgă firele de păr din coada Dragonulu sau să le adune din nisipul în care are loc lupta finală. Este o întrecere înverşunată pentru a prinde un firicel de păr, care este « purtător de noroc ». Posesorii firelor de păr sunt nespus de fericiţi, deoarece vor avea parte doar de noroc şi succes în ceea ce vor face. Procesiunea este urmărită de zeci de mii de oameni, care sunt în Grande Place. Oficialităţile belgiene şi străine, asită la manifestare din balconul principal al L’Hotel du Ville. La ediaţia din acel an, au participat reprezentanţi ai Curţii Regale a Belgiei, dar şi membri ai Guvernului, în frunte cu Premierul.

Promovarea valorilor româneşti

Pe lângă cele două manifestări tradiţionale identitare, au mai avut loc : un festival de famfară, la care au fost reprezentate şase state, înclusiv ţara gazdă ; concerte în aer liber, jocuri populare, salturi cu paraşuta. Muzica Reprezentativă a Armatei a concertat în Grande Place, Piaţa Universităţii Politehnice, pe stadion şi în câteva comune ce aparţin oraşului. A fascinat publicul. Cîteva zeci de bărbaţi şi femei au asistat la toate concertele noastre. Printre ei se aflau şi muzicologi olandezi. În anul următor, fanfara românescă a fost invitată la manifestările desfăşurate, sub genericul „Tatoo”, la Breda, în Olanda. Memorabil este concertul susţinut, în Grande Place, un concert „en plain air”, care a avut un succes răsunător. Era seara Duminicii Trinităţii. Programul nostru muzical trebuia să fie de o oră. La cerearea publicului, durata cocertului s-a prelungit. Sub bagheta renumitului dirijor şi muzician colonel Ionel Croitoru, fanfara noastră a interpretat, pe durata a două ore, unele dintre cele mai cunoscute creaţii de gen din repertoriul românesc şi universal. Era uimitor să vezi sute şi sute de tineri şi vârstnici dansând pe muzică românească. Laudative au fost şi reportajele despre prestaţia artistcă românească transmise la unele posturi de televiziune belgiene. « Ducasse de Mons » este cosiderat de către UNESCO o capodoperă a patrimoniului spirirtual al umanităţii.

Arhetipul oamenilor politici occidentali şi politicienii mioritici
Îmi amintesc de faptul că, primul concert al famfarei noatre, a avut loc în Piaţa Universităţii Politehnice, în prezenţa unui numeros public şi a unor reprezentaţi ai Casei Regale,Guvernului şi ai autorităţilor publice locale. Programul a cuprins, în principal, creaţii de muzică clasică, iar publicul, bun cunoscător al acestui gen muzical, a fost impresionat de măiestria muzicienilor romîni. La finalul activităţii, s-u oferit tuturor paticipanţilor pahare cu bere. Aşa cum se ştie, în Beligia se produc aproape cinci sute de sortimente de bere. Este băutura naţională a belgienilor, fiind considerată cea mai bună din lume. Pe timpul acestei activităţi protocolare, am fost felicitat de oficialităţi pentru măiestria membrilor famfarei noastre, iar domnul Maurice Lafosse, primarul(bourgmestre, cum i se spune în limba flamandă)de atunci al localităţii, a avut numai cuvinte de apreciere faţă de subofiţerii noştri muzicanţi, care erau pregătăţi, în acea perioadă, la Şcoala Militară de Muzică. Membrii muzicilor militare belgiene, dar şi ai celorlalte formaţii străine, erau absolvenţi de conservator. Cu toate acestea, pregătirea profesională, muzicală a militarilor români nu era cu numic mai prejos. Dimpotrivă! Tot atunci, am cunoscut o persoană deosebită, care s-a prezentat a fi Elio Di Rupo. Domnul Pierre Ista, însoţitorul nostru, mi-a şoptit că este „Vice(nn. vice...)-Premier Ministre”, eu, din neatenţie, am receptat „fis(nn. fiul...) du Premier Ministre”, şi aşa am crezut până în ultima zi a manifestărilor, când am fost invitat, împreună cu inspectorul muzicilor militare, colonelul Constantin Andreoiu, să asist la momentele apoteotice ale manifestărilor-Lupta dintre Sfântul Gheorghe şi Dragon” şi la finalul procesiunii „Carul de Aur” etc-din balconul „L’Hotel du Ville”. Am îmbrăcat superba ţinută de ceremonie a armatei noastre. Ajungând în parcul interior al acestei instituţii publice, am fost întâmpinat de domnul Elio Di Rupo, care, pe un ton foarte jovial şi cordial, mi-a spus că doreşte să mă prezinte şefului său. Am rămas plăcut impresionat şi, evident, emoţionat, atunci când am constatat că şeful domnului DI Rupo nu era nimeni altul decât Primul Ministru al Belgiei, domnul Jean-Luc Dehaene. Domnul Prim Ministru a făcut referinţe elogioase cu privire la prestaţiile muzicienilor români, precum şi la adresa României. Am mărturisit bucuria de a participa la aceste manifestări şi, totodată, am adresat mulţumiri prntru aprecierile făcute. La puţin timp după aceea, Evenimentul Zilei, care atunci era cea mai citită gazetă, a publicat un articol, semnat de Oana Maiuga, în care se se informau cititorii despre scurta întâlnire a Primului Ministru belgian cu domnul ....Lt. col. Mihail Ţăpârlea.

Pe domnul Di Rupo, acum Prim Ministru al Belgiei, l-am întâlnit, şi în urmă cu câţiva ani, când era primar al Monsului. Domnul Di Rupo a venit, folosid ca mijloc de transport bicicleta, să mă întâlnească şi să asiste, câteva zeci de minute, la un moment muzical-coregrafic, pe care solişti, balerini şi instrumentişti renumiţi ai Ansamblului Artistic „Doina” al Armatei l-au prezentat în Grande Place.

Despre domnul Di Rupo, încă de când l-am cunoscut, se afirma că, deşi este de origine italiană, la Mons, este în elementul său, iar în relaţiile cu cetăţenii, dovedeşte o „răbdare de înger”. Este primul care le strâge mâna, este sensibil la suferinţele lor, şi se preocupă, ca nimeni altul, de problemele pe care aceştia le au. Este apreciat, în unele cercuri, drept un „geniu politic”, ce are autoritatea şi legimitatea „conferite de popor”. Este înzestrat cu o mare capacitate de comunicare şi posedă un autentic simţ al istoriei. Elio Di Rupo mi-a confirmat, o dată în plus, faptul că marile personalităţi sunt modeste, se comportă în mod elevat. În concepţia occidentală, oamenii politici sunt, realmente, „servitorii poporului”, iară nu poporul este servitorul lor, aşa cum, din nefericire, este în mentalul românilor şi, mai ales, în mintea unor lideri politici mioritici. Uneori, aceştia din urmă, se comportă ca şi cum poporul român a apărut pentru ca ei să aibă pe cine conduce. Este un reflex, cred, al anilor de dictatură comunistă, dar şi o consecinţă a lipsei de cultură umanistă şi politică a politicienior.

Pentru această situaţie, trebuie să spun, că nu numai politicienii sunt de vină, ci şi, noi, românii, deoarece, de cele mai multe ori, suntem apatici şi ne comportăm ca nişte supuşi, fiind, astfel, complici le ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Aromele şi gustul puterii-chiar dacă, uneori, se afirmă faptul că „puterea se exercită în numele poporului”-, sunt mai puternice, sunt dincolo de principiile morale, dincolo de deontologia politică. Cocesivitatea poporului român- deşi îşi are explicaţii istorice în raţionamente de genul „Capul plecat niciodată nu-i tăiat”-, este păgubitoare pentru situaţia economică şi socială a ţării. Vorbim, în esenţă, de o pasivitate dăunătoare, de o atitudine de complicitate, de o conspiraţie a noastră cu lideri politici nereprezentativi. O conspiraţie a tăcerii - dacă o pot numi aşa-, ce conduce la stigmatizarea democraţiei, la nulificaea poliarhiei, lăsând teren fertil pentru totalitarismul „Unului”, sprijinit de o grupare oligarhică avidă de îmbogăţire cu orice preţ. Poate fi dsemnată această stare de fapt prin sintagma „sindromul Stockolm”, în care „victimele” regimului politic, aidoma persoanelor captive, se solidarizează sau, chiar, se identifică cu răpitorii, în cazul nostru cu liderii politici ale căror haine morale sunt îmbrăcate doar pentru a-şi ascunde nulitatea, negativitatea sau malefismul. Micile lor gesturi de bunătate sunt amplificate, iar victimile manifestă pasivitate sau se solidarizează cu ei, iar sindromul devine o strategie de supravieţuire pentru persoanele care sunt supuse unor abuzuri sociale şi economice, ce le determină un stres emoţional şi existenţial major. Aşa explică teoria disonaţei cognitive efectul de schimbare a opiniilor de vot prin mituirea electorilor cu mici sume de bani sau cadouri nesemnificative, mituire practicată intens de partidele politice în perioada campaniilor electorale, deşi procedeul este interzis de legislaţia noastră.

Este, parcă, la noi, la români, prea multă resemnare, prea multă renunţare şi prea mult chin. Nefericirea, insatisfacţia, sărăcia care ne însoţesc şi ne disperă, pornesc, până la urmă, din noi înşine. De aceea, ele nu trebuie tratate ca o fatalitate cosmică, concepţie care, în acest caz, ne-ar închide orice posibilitate de a-le diminua sau de a-le face mai suportabile. Schimbarea de optică, de atitudine trebuie făcută, mai întâi, în modul nostru de a gândi şi, ulterior, în acţiunile noastre cotidiene. Îmbunătăţirea situaţiei existenţiale este un fenomen a posteriori. Pe cale de consecinţă, este necesar ca fiecare dintre noi să se manifeste responsabil şi sinergic, să pretindă şi să impună respect din partea semenilor sau a oricărui lider politic, social sau economic. Numai aşa raporturile diadei popor-lideri pot fi redefinite sau inverste pentru a-le transcende în planul firescului politic şi social. Cred că numai aşa putem realiza propensiunea ţării şi, în acelaşi timp, a noastră, a cetăţenilor ei.