Piramida Cantemiristă

DRESMARA, rod al parteneriatului strategic româno-american

În cadrul perteneriatului strategic intensificat româno-american, s-a demarat o colaborare fructuoasă cu Institutul pentru Managementul Resurselor de Apărare şi cu Centrul pentru Relaţii Civili-Militari de la Monterey (California), instituţii ce, împreună cu Institutul pentru Studii de Securitate, funcţionează în cadrul Şcolii Navale Postuniversitare. Domnul Constantin Dudu Ionescu, anterior ocupării funcţiei de secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Politica de Apărare şi Integrare Euroatlantică, a absolvit primul institut menţionat. Împreună cu reprezentanţi ai Statului Major General, am avut, şi eu prilejul, de a efectua o vizită de documentare la Şcoala Navală Postuniversitară de la Moterey. Apoi, aceeași vizită efectuată de un anumit număr de ofiţeri şi de salariaţi civili ce ocupau funcţii de conducere în domeniile planificării apărării şi relaţiilor civili-militari. A fost un mare câştig pentru armată.

La iniţiativa domnul secretar de stat, Constantin Dudu Ionescu, s-au făcut schimbări structurale, care au accelerat activitatea de pregătire a armatei şi ţării pentru integrare în NATO. Ca urmare, relaţiile internaţionale de cooperare politico-militară româno-americane s-au substanţializat în ritm alert. Demnitarul român, care asemenea ministrului apărării naţionale, dl. Victor Babiuc, era membru al guvernului, a avut iniţiativa constituirii unei asemenea instituţii, de factură postuniversitară, şi în România. Raţiunea era simplă şi pragmatică. România trebuia să beneficieze de propria-i instituţie, care să pregătească specialişti militari şi civili pentru acest domeniu important pentru realizarea interoperabilităţii cu structurile euroatlantice. S-a convenit, după analizarea mai multor variante, constituirea, la Braşov, în cazarma Academiei Forţelor Aeriene, a Centrului Regional pentru Managementul Resurselor de Apărare. Împreună cu Partea Americană, am organizat un seminar de clarificare a rosturilor centrului şi de planificare a etapelor realizării şi funcţionării sale. Întrucât, dl. Ionescu a devenit ministru al apărării şi, apoi, ministru de interne, proiectul a fost continuat de către dl. Ion Mircea Plângu, care i-a urmat în funcţie. S-a dorit ca infrastuctura instituţiei să fie la cele mai înalte standarde în materie. Eram criticaţi de unele persoane din conducerea diferitelor eşaloane pentru faptul că ceea ce se realiza, infrastructura viitoarei instituţii se încadrau la categoria „lux”. Domnul secretar de stat Plângu a sprijinit realizarea centrului la cele mai înalte standarde în materie. Directorul centrului, comandorul-ulterior general-, Jean Gavrilă, a vegheat, cu exigenţă şi profesionalism, la realizarea acestei instituţii la standardele convenite cu partenerii americani. Era informat, săptămânal, asupra evoluţiei lucrărilor. Eu am devenit consilier al secretarului de stat, crescându-mi foarte mult atribuţiile. Menţionez că acest proiect, finalizat în septembrie 2000, era unic în Europa şi permitea pregătirea în materie de management al resurselor de apărare, atât a unor specialişti români, cât şi străini. România are, de atunci, o instituţie modernă, care asigură pregătirea militarilor şi a unor personalităţi civile în problematica managementului resurselor de apărare, activitate de mare interes naţional. De asemenea, tot aici, au fost pregătiţi, în număr apreciabil, specialişti ai unor armate din Europa. Îmi amintesc de faptul că, la o activitate de absolvire, un cursant cu gradul de colonel, a elogiat condiţiile de studiu şi de viaţă ale centrului, conchizând că „mi-aş dori să am asemenea condiţii şi la mine acasă”. Cuvinte de apreciere privind activitatea şi condiţiile de viaţă din centru, au avut şi absolvenţii străini, printre ei numărându-se şi un francez. Şi acum, la 12 ani de la inaugurare, merg cu multă emoţie la centru, care, între timp, şi-a lărgit aria de preocupări, devenind Departamentul Regional pentru Managementul Resurselor de Apărare-DRESMARA-, trecut în componenţa Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. Rezultat al eforturilor sinergice româno-americane, DRESMARA contribuie la asigurarea cooperării regionale, securităţii şi stabilităţii în Europa centrală şi de Sud-Est, fiind unul din cele 15 centre NATO/PfP de educaţie şi instruire existente pe plan internaţional.



Regele Mihai I al României

Asociaţia George C. Marshall-România, al cărui secretar general am fost, a decernat diplome şi însemne onorifice ale sale unor personalităţilor române şi străine, care au avut contribuţii esenţiale în procesul de integrare a ţării noastre în structurile europene şi euroatlantice. Colegiul director al Asociaţiei a hotărât să acorde Insigna şi diploma de Onoare MS Regele Mihai I al României. În expunerea de motive, s-a apreciat că MS a depus, în nume personal şi în numele statului român, diligenţe substanţiale pe lângă curţile regale ale unor state europene, astfel încât acestea au acceptat cererea de aderare a României la NATO şi UE. MS Regele Mihai se bucră de mare prestigiu şi respect, de o notorietate deosebită în toată lumea, ca urmare a faptului că este sigurul şef de stat din perioada celui de-al Dollea Război Mondial în viaţă şi reprezintă o personalitate importantă a istoriei româneşti, europene şi universale. A fost o mare onoare pentru noi atunci când, de la Casa Regală a României, ni s-a comunicat acceptarea propunerii noastre. Mai mult, Regele a acceptat şi invitaţia de a participa la festivitate de decernare a distincţiilor noastre. Ulterior, Regele Mihai a efectuat o vizită la sediul Asociaţiei, prilej cu care MS a fost informat de rosturile asociaţiei şi de acţiunile organizate vizând realizarea interesului naţional de integrare euroatlantică.

La puţin timp de la acest eveniment, Regele Mihai i-a spus secretarei sale particulare, doamna Constanţa Iorga, „organizează o activitate la Palatul Elisabeta pentru a mă întâlni cu militarii mei”. Este firesc ca Regele să folosească sintagma „militarii mei”, deoarece are „armata în sînge” şi s-a condus şi se conduce după reguli foarte precise de la care, niciodată, nu face rabat. Cât timp a fost şeful statului român, era considerat „capul armatei” şi a participat la campanii militare desfăşurate de armata noastră în cel de-al doilea război mondial. În plus, a învăţat la Liceul Militar „Mânăstirea Dealu”, ale cărei tradiţii au fost preluate de Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”.

A fost un privilegiu pentru militarii invitaţi, iar pentru mine a fost ceva înălţător să fiu, timp de o oră, alături de MS Regele Mihai, prezentându-i colegii mei, unii dintre ei din conducerea ministerului. Evident, invidia a determinat pe un şef al SMG să-mi spună, cu maliţiozitate, că „acum eşti cu regele, după ce am fost cu...comuniştii”, deşi el a fost în funcţii mai mari decât mine lucrând tot cu comuniştii. Toţii ofiţerii erau obligaţi să fie membri de partid, în epoca comunistă.

MS Regele a ţinut în braţele sale, asemenea Arhanghelului Mihail, Sabia Dreptăţii, pe care a mânuit-o cu înţelepciune, conducând poporul român spre adevăr, spre realizarea intereselor sale naţionale în împrejurări istorice excepţionale. Discursul Majestăţii Sale, rostit în Parlamentul României, la 25 Octombrie 2011, a reprezentat un exemplu de înţelepciune, clarviziune, modestie, moralitate şi echilibru, calităţi care trebuie să-l caracterizeze pe un şef de stat. Are principii morale ferme, de la care, niciodată şi în nici-o împrejurare, nu a făcut rabat. A dezabrobat, încă de la o vârstă fragedă, comportamentul libertin şi, apoi, nedemocratic al tatălui său, Regele Carol al II-lea, care a prăsit-o pe regina-mamă Elena în favoarea Elenei (Magda) Wolf Lupescu. Apoi, a fost mâhnit atunci Carol al II-lea, o exilează pe regina-mamă, la puţin timp după ce s-a întors în ţară pe 6 iunie 1930 şi, două zile mai târziu, a fost proclamat rege. Apoi, o aduce pe Elena Lupescu la București. „Ţiitoarea”, aşa cum îi spunea Ion Antonescu, sau „Duduia”, cum era alintată de Carol şi numită de presa anticarlistă, a dominat, practic, întrega viaţă a regelui şi a controlat camarila ce se formase în jurul acestuia, fapt ce avea să înfluenţeze malefic, atât societatea, în ansamblu, cât şi scena politică românească. Camarila era un grup interese, un grup de influenţă, care s-a implicat în numeroase acte de corupţie şi a contribuit la destrămarea vieţii democratice, favorizând acţiunea de dizolvare a partidelor politice şi instaurarea regimului de dictatură personală a regelui. Viitorul rege Mihai, nu a fost solidar nici cu aceste acţiuni. Dovada ce mai concludentă a respectării, cu sfiinţenie, a principiilor sale morale o constituie faptul că Regele Mihai I nu a participat la funeraliile tatălui său, trecut în nefiinţă, în anul 1953, şi înhumat în Capela Regilor Portugaliei de la Estoril. În anul în 2003, cu sprijinul Ministerului Apărării Naţionale, rămășițele lui Carol al II-lea au fost aduse în România, fiind reînhumat la Mănăstirea Curtea de Argeș, locul în care se odihnesc regii României. Şi de această dată, Regele Mihai I nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de Principesa Margareta și Principele Radu. Astfel, Regele nu şi-a încălcat legământul, făcut sieşi, atunci când Regina mamă-fiinţa pe care a iubit-o cel mai mult-, este îndepărtată din ţară.

Începând cu anul 2003, secretarul de stat, George Cristian Maior, al cărui consilier eram, m-a desemnat „punct de contact” al M.Ap.N. cu Casa Regală a României. În acestă calitate, am colaborat excepţional cu Principele Radu al României, care era reprezentantul special al Guvernului României pentru integrare, cooperare şi dezvoltare durabilă, având rangul de ministru. Alteţa Sa a făcut lobby pentru România, întâlnindu-se cu reprezentanţi de seamă ai statelor străine, în ţară şi în afara acesteia. A organizat vizite ale unor reprezentanţi de seamă ai caselor regale europene, care au permis o mai bună cunoaştere şi o percepţie corectă a situaţiei ţării noastre. La multe acţiuni, a participat şi Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României. Am avut privilegiul să-l însoţesc pe AS Principele Radu în unele vizite în străinătate, pe timpul cărora a avut întrevederi cu personalităţi ce se ocupau de problematica apărării. Spre exemplu, în Finlanda, Estonia, Letonia şi Croaţia a întâlnit şefi de state, prim-miniştri, preşedinţi de parlamente, miniştri ai apărării, miniştri de externe, miniştri ai culturii etc. De asemenea, a prezentat o foarte bună şi apreciată conferinţă pe problematica rromilor în faţa corpului diplomatic, acreditat la Helsinki. Impresia asupa interlocutorilor era excepţională, Principele Radu, şi noi cei care-l însoţeam, am fost primiţi cu multă deferenţă şi solicitudine la toate nivelurile. S-au găsit, cu aceste prilejuri, soluţii la probleme destul de complexe şi complicate, care interesau statul român. Eu am fost, de la început, impresionat de calităţile sale umane, de cultura sa deosebită, de capacitatea de înţelegere profundă a mecanismelor de funcţionare a societăţii, a statelor şi alianţelor politico-militare. Principele are o capacitate remarcabilă de reprezentare a intereselor naţionale, dovedind o forţa sa de persuasiune singulară. Partenerii din NATO, apreciau mult rolul pe care Principele Radu îl avea în promovarea intereselor naţionale ale României. Spuneau că România a găsit o soluţie mai bună decât Bulgaria, în care Regele Simion a devenit, pentru o periodaă de timp, prim-ministru, funcţie care a erodat imaginea publică a sa şi a monarhiei bulgare.

Efervescenţe post ostăşeşti

Am părăsit, în 2005, armata, la câteva luni după termenul limită pentru pensionare. Am realizat că resursele mele nu s-au epuizat, neavând o deficienţă majoră de energie lăuntrică, iar viaţa mea spirituală nu se putea cantona într-o sterilitate morbidă sau şă se piardă în lucruri mărunte. De aceea, am continuat, este drept sporadic, colaborarea excelentă avută cu dl. George Cristian Maior, care, între timp, a devenit senator şi preşedintele Comisiei de Apărare din Senat. Am contribuit, într-o oarecare măsură, la reeditarea de către omul de litere de excepţie Augustin Buzura a Revistei „Cultura”, săptămânal apreciat în rândul literaţilor, dar şi al publicului larg. Apoi, am avut o propunere, acceptată imediat, de a deveni director general la Uniunea Naţională a Patronatului Român (UNPR), una dintre cele 13 confederaţii patronale existente în România. Nu ştiam aproape nimic despre patronate, despre partenerii de dialog social, în general. Am studiat legislaţia şi experienţele altor state, şi am ajuns la concluzia că, la noi, nu există un spirit civic de asociere din partea operatorilor economici. Am găsit, la această confederaţie, o situaţie inacceptabilă, deoarece organizaţiile patronale existente nu funcţionau la nivelul firesc, iar numărul lor de membri se cifra la câteva sute de firme. Sunt convins că situaţii asemănătoare erau la aproape toate confederaţiile patronale, neputându-se, decât scriptic, vorbi de o reprezentativitate a lor la nivel naţional. Am elaborat o concepţie de dezvoltare a UNPR în plan teritorial, ţinând seama de regiunile de dezvoltare economică. Pe baza ei, în termen de câteva luni, am constituit 9 organizaţii patronale, iar numărul de membri a ajuns la peste 3.000 de firme. Puneam accent deosebit pe serviciile pe care patronatele să le ofere membrilor săi, pe apărarea intereselor operatorilor economici şi configurarea unui mediu de afaceri prietenos pentru capitalul autohton. Prin urmare, veniturile proprii ale uniunii s-au mărit de aproape zece ori. Am participat la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional, precum şi la unele activităţi ale Consiliului Economic şi Social. Datorită unor viziuni diferite de cea a preşedintelui acestei confederaţii, am plecat prin demisie, după ceva mai mult de un an. Imediat, am început coordonarea activităţii de marketing de la o firmă ce avea ca obiect de activitate producerea şi desfacerea unor dispozitive medicale pentru persoanele cu disabilităţi, de la care am cumpărat şi un procent nesemnificativ de acţiuni. De aproape patru ani, sunt administrator general la Camera de Comerţ şi Industrie a Romîniei (CCIR), după ce o perioadă de scurtă de timp am fost director general-adjunct al Camerei de Comerţ şi Industrie a municipiului Bucureşti (CCIB). Este o activitate, care mi-a adus şi îmi aduce mari satisfacţii, deoarece sunt permanent în activitate, trebuie să conduc, ferm şi creativ, un număr important de oameni. Am înţeles logica şi chintesenţa mediului de afaceri, preocuparea pentru continuă adaptare la nou. Merg, frecvent, la spectacole de operă şi la concerte simfonice ale Filarmonicii „George Enescu”. Arta, în diversele ei forme, mă tonifică spiritual, mă eliberează de energiile negative, fenomen pe care Aristotel l-a denumit catharsis.
Spiritul cantemirist, cântec al sâgelui

Evident, înainte de a veni la Liceul Militar de la Breaza, ştiam, relativ, puţine lucruri despre patronul său spiritual, Dimitrie Cantemir. Conoşteam doar că a fost domnitor al Moldovei şi mare savant, membru al Acdemiei din Berlin. Mai ştiam că a fost autorul unor importante lucrări ştiinţifice ale epocii şi că, după bătălia cu turcii de la Stănileşti, înfrânt fiind, şi-a găsit refugiul la curtea ţarului Petru I. Chiar din perioada când eram “boboc” cantemirist, am avut curiozitatea aflării argumentelor pentru care renumitului liceu militar i-a fost atribuit numele acestui mare enciclopedist roman. Am fost, de la bun început, impresionat nu de calităţile sale militare, ci de pregatirea enciclopedică pe care o avea patronul spiritual al liceului nostru. Cantemir a fost, de fapt, primul enciclopedist român, reprezentant de seamă al Renaşterii, şi unul dintre cei mai importanţi savanţi ai vremurilor sale. A avut preocupări de mare consistenţă ştiinţifică în diferite domenii: istorie, filosofie, literatură, matematică, muzică. Pe bună dreptate, poate fi considerat tipul de ”uomo universale” al umanismului românesc, contribuind mult la înflorirea culturii poporului român. A fost o personalitate complexă, care a realizat prima sinteză a culturii naţionale, pregătind apariţia iluminismului în ţările române. Constantin Noica numea „cercetarea în cuvânt”, „o cercetare în care Cantemir nu e îndărătul nostru, ci, poate, înaintea noastră”. Marele savant este, de asemenea, considerat a fi primul filosof emblemetic pentru cultura românească. Pe mine m-a împresionat elogiul cantemirian al tăcerii, pe care o considera a fi “capu” filosofiei. El scria că, ,,pururea din fântâna tăcerii cuvântul înţelepciunii a izvorât”. Am înţeles că, în accepţiunea lui Cantemir, tăcerea reprezintă, de fapt, o perioadă necesară de gândire aprofundată, de reflexie asupra problemelor vieţii. Oare-retoric întreb, şi mă întreb – câţi dintre noi, cei de astăzi, în preocupările noastre existenţiale, mai avem “cultura tăcerii?”. Toate acestea, ne îndrituiesc să admitem existenţa unui “spirit cantemirist”, a unui ritm esenţial cantemirian, un cântec al sângelui dincolo de forme şi sisteme. Menţionez că, sintagma “spiritual cantemirist” sau cea de “spirit cantemirian” nu a fost folosită niciodată în procesul nostru de învăţămînt, la dirigenţie, bilanţuri sau la raportul companiei. Dacă s-a folosit, în acei ani vreodată, eu nu-mi amintesc. Oricum, sintagma “spiritul centemirist” a prins viaţă şi a devenit celebră mult mai târziu. Dar, fară ca sintagma să se clameze, pot afirma, faptul că întregul proces de instruire şi educare era organizat în spirit cantemirian, adaptat, evident, condiţiilor epocii şi specificului liceului militar. Dovezile cele mai concludente pot fi: gradul înalt al procesului de învăţămînt orientat spre însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice şi umaniste fundamentale, a valorilor culturii naţionale şi universale, nefiind neglijată nici-o disciplină; cadre didactice cu o pregătire ştiinţifică multidisciplinară şi exigente; elevi avizi să-şi însuşască cunoştinţele ştiinţifice şi umaniste fundamentale, valorile culturii naţionale şi universale; moralitate exemplară şi spirit de colegialitate şi de neprecupeţire a eforturilor; spirit patriotic şi mîndria de a fi militar şi român; emulaţie permanentă şi în toate domeniile; lucru în echipă şi, nu în ultimul rând, respectarea demnităţii oamenilor, în special a celor mai mici şi mai slabi ca noi. Conchizând, pot afirma că liceul militar a constituit pentru generaţia noastră, un autentic mediu educogen, cum, probabil în acea perioadă, nu era era o altă instituţie care s-o depăşască. Expresia elocventă a acestui spirit sunt miile de ofiţeri cantemirişti, care şi-au slujit şi îşi slujesc necondiţionat Ţara. Din promoţia noastră, 23 de colegi au ajuns în vârful piramidei militare. Spiritul cantemirist în care ne-au fost modelate personalităţile, îl păstram, şi acum, mereu în suflete, fără să realizam acest fapt, făra să epatăm. Îl păstram, imanent şi inconştient, natural, ca pe un organ intern al trupului nostrum, ca pe un sistem de valori propriu cantemiristilor. Crezul meu de viaţă a fost şi este tocmai spiritul cantemirist.
Nedumeriri cantemiriste

Am întâlnit în rândul politicienilor, dar şi al unor militari cu funcţii înalte, persoane ce aveau sentimentul iluzoriu al eternităţii lor pe funcţii, ca şi cum armata sau societatea au început şi se termină cu ei. Apoi constată, tardiv si regretabil, cât de fragilă a fost această iluzie a unui definitivat. Un fost şef al SMG, ajuns politician, atunci a fost întrebat de către un coleg şi prieten cantemirist de ce susţine o îniţiativă legislativă, ce ştirbeşte demnitatea militarilor, ei devenind „beneficiari” ai sistemului clientelar, şi nu mai au proprietatea gradelor. Răspunsul lui a fost stupefiant: “eu sunt un om de… dreapta…” Parcă demnitatea şi onoarea ar avea ideologie de dreapta sau de stânga. Atunci, în mod natural, apar întrebări. Oare aparteneţa la un partid politic este de natură şă-ţi altereze sistemul de valori în care te-ai afirmat ca ofiţer şi general, şi ai educat şi pe alţii? Sau, poate, interesul material? Ori anumite ilegalităţi săvârşite pe timpul activităţii militare reclamă o protecţie partinică, pentru a evita o condamnare? Oricare ar fi situaţia, este dezonorantă pentru cel în cauză pierderea conştiinţei apartenenţei la comunitatea militară, o categorie de cetăţeni care s-au sacrificat pentru ţară, care – fără să fie privilegiaţi –, au multe şi grele obligaţii. Parcă un gol sufletesc cu margini nelimitate îmi cuprinde fiinţa, atunci când constat că tocmai cei puşi să îţi apere interesele sunt adevăraţii denigratori. Se crează o imagine devalorizantă pentru armată, atunci când un general al său este acuzat sau condamnat pentru fapte de corupţie. În câteva împrejurări, am fost uimit să constat că, şi Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, prin conducerea ei, este ataşată politic, nesocotind deviza sub care funcţionează „Patrie, Onoare, Demnitate”. Unii membri ai conducerii naţionale, dar şi teritoriale, au fost avansaţi în grade, motiv pentru care au devenit „apărători” ai puterii, şi nu ai celor pe care îi reprezintă.

De acea, sunt convins că noi cei ce formăm “marea mută”, nu trebuie să devedim o pasivitate contemplativă sau să ajungem la o imaterialitate a aspiraţiilor şi regretelor, ci trebuie să ne manifestăm, energic şi sinergic, pentru respectarea demnităţii celor ce slujesc, necondiţionat, Ţara.