Planeta cu şapte măŞTI

O PARTIDĂ DE ŞAH NETERMINATĂ

de Xu Xiaohe

Un bătrân stătea sub pod, la umbră, în faţa unei table de şah cu o partidă neterminată. Piesele se aflau mereu în aceleaşi poziţii.

— Cine e la mutare? Întrebă un trecător.

— Dumneavoastră, dacă doriţi, răspunse bătrânul, înclinându-şi spatele îndoit de vreme.

— Atunci ai să pierzi, fără doar şi poate.

Dar cel care-şi încercă norocul nu era decât un ageamiu. Mută o piesă, scoase o ţigară şi o aprinse.

Imperturbabil, bătrânul apucă între degetele sale descărnate una dintre marile piese negre şi lucitoare, pentru a-i schimba locul.

Tânărul pierdu partida înainte de a-şi sfârşi ţigara. El fu silit să scoată o bancnotă de doi mao, o aruncă adversarului său, cu un regret vizibil şi plecă, roşu la faţă.

Cu aceşti doi mao, bătrânul cumpără o farfurie cu colţunaşi fierbinţi, presără deasupra piper şi începu să mănânce cu poftă, fără să bage în seamă mulţimea de pierde-vară care-l înconjura.

Asta era prea de tot!

Câţiva tineri muncitori, înfuriindu-se, intrară în arenă, într-un zgomot confuz de voci, ca şi cum ar fi fost gata să-l ucidă învingător.

— Vă previn că dacă jucaţi împotriva mea, în caz de înfrângere va trebui să-mi daţi fiecare câte doi mao, spuse bătrânul, mestecându-şi liniştit colţunaşii...

— Dă-i drumul, ce contează doi mao, chiar doi yuani, o să plătim pe loc! Spuseră ei, foarte nerăbdători.

Înfrângerea fu usturătoare. Dar bătrânul nu le ceru decât doi mao de flecare jucător, nimic mai mult. Învinşii îşi desfăcură pungile fără probleme, dar nu fără părere de rău:

— Ce vulpoi!

Mai târziu, un maestru de şah din provincie trecu prin orăşel şi auzi despre partida neterminată, socotită de necâştigat. Îi veni cheful să arunce o privire, ca să fie cu inima împăcată.

Întâi cercetă tabla. Apoi, după destul timp, mută o piesă. Fără să stea pe gânduri, bătrânul luă piesa sa şi o aşeză nepăsător pe un alt pătrat. Din când în când se scărpina pe spate, într-un punct greu de atins.

Noul venit se ridică înainte de a fi cu totul pierdut. Îi dădu partenerului său doi mao şi plecă. Totul într-o tăcere absolută.

Bătrânul jucător de şah deveni deodată celebru. Nu numai sub pod, dar şi în salonul de ceai de la celălalt capăt al podului, unde unii se amuzau să-l compare cu Ronald Reagan. Se spunea că maestrul de şah taciturn ar fi un campion naţional care, neavând egal în străinătate, fusese bătut măr de bătrân. Toate aceste comentarii erau însoţite de sorbituri zgomotoase de ceai. Erau amintite curiozităţile care constituiau orgoliul orăşelului: o pagodă din cărămizi construită pe vremea împăratului Jiaqing, ştirul din grădina de pe ţărmul nordic şi în sfârşit, bătrânul cu tabla de şah de sub pod. Orăşelul ăsta ar merita un loc mai bun pe Pământ!

Reversul medaliei fu că, din pricina renumelui pe care-l dobândise, nimeni nu mai îndrăznea să atingă tabla de şah; se întâmpla ca bătrânul să nu-şi poată procura o farfurie cu colţunaşi o zi întreagă. Dar el avea, pesemne şi alte mijloace de trai, căci în fiecare zi, dis de dimineaţă, era acolo cu jocul sau de şah, veghind că ţăranii veniţi să-şi vândă legumele să nu-i răstoarne tabla. Pentru a-şi omorî timpul, fredona câteva arii care nu puteau fi atribuite nici operei din Beijing, nici celei din Huangmei. Desigur, cântecul său n-avea nici un ritm şi nu respecta nici o măsură.

— Ce s-ar întâmpla dacă cineva ţi-ar lua locul? Îl întrebă vânzătorul de colţunaşi.

— Drept să-ţi spun, nici eu n-aş scoate-o la capăt, răspunse bătrânul jucător, surâzând.

— În cazul ăsta, nu-i o înşelătorie?

— Cum aşa? Aştept de-atâta vreme să fiu învins... de un om puternic! N-am silit pe nimeni să joace, replică bătrânul, cu tonul celui care pescuieşte fără momeală.

— Şi dacă te învinge, care-i va fi trofeul?

— Îi voi da această cutie de fier.

— Dar ce-i înăuntru?

— Nu pune atâtea întrebări. Oricum, nu va pierde nimic.

Vânzătorul de colţunaşi îşi şterse mâinile pătate de untdelemn şi începu să cerceteze aşezarea pieselor pe tablă. Nu se întoarse la treburile lui decât când apa începu să fiarbă în cazan, zicând, cu un surâs:

— Nu vrei să-mi spui ce-i în cutie...

Sub pod se vindeau dimineaţa plăcinte, la prânz clătite şi jeleu de orez, seara brânză friptă de soia şi seminţe de floarea-soarelui. Bătrânul se ţinea totdeauna mai la o parte, păzindu-şi tablă şi cele şaptesprezece piese.

— Să ne ferim de el, e un bătrân maniac, spune cel care mânca jeleu, neputând să uite că fusese una dintre victime.

— Să-l ia naiba, cu jocul lui cu tot, spuse altul, hăpăind resturile brânzei fripte de soia. Nici el nu ştie cum să se descurce.

Şi nimeni nu se mai apropia de tablă de şah.

Într-o zi, îşi făcu apariţia un tânăr cu un aer inocent care se plimba prin împrejurimi şi-l văzu întâmplător pe bătrân somnolând lângă jocul de şah. Împins de curiozitate, băiatul se aşeză şi-l privi, cu ochii pe jumătate închişi. Părea şi el gata să adoarmă.

— Domnule... vă rog să jucaţi...

— Vă rog să începeţi, răspunse bătrânul, tresărind din aţipeală.

— Este ceea ce am şi făcut.

Bătrânul îşi coborî privirea şi constată că piesă fusese, într-adevăr, mişcată, o mutare aparent inofensivă. Întrucât ar fi fost nepoliticos să pună vreo întrebare, se mulţumi să joace.

Manevrară astfel, pe rând, jumătate de ceas. Trecătorii îi credeau pe amândoi nebuni şi-i lăsau în plata domnului. Unii, mai curioşi, se apropiară dar îi părăsiră imediat: jocul li se părea lent şi neinteresant.

Deodată, bătrânul strigă:

— Bravo, felicitări! Ai câştigat şi eu m-am lămurit în fine ce-i cu partida asta!

Rostind aceste cuvinte, râdea în hohote. Trecătorii nu înţelegeau nimic.

Bătrânul scoase cutia de fier, o şterse cu pulpana hainei şi i-o întinse băiatului, ţinând-o cu amândouă mâinile:

— Ia-o, devreme ce m-ai învins.

Tânărul luă cutia, cam nedumerit. Vrând s-o deschidă, văzu că e pecetluită cu ceară.

— N-o deschide pe loc şi aşteaptă să ajungi acasă ca s-o cercetezi. Nu vei avea nimic de pierdut, îl asigură bătrânul, îngrămădind piesele într-o pungă, înainte de a pleca.

A doua zi dimineaţă, tânărul se precipită sub pod, dar nu mai văzu nici bătrânul, nici tabla de şah.

— Trebuie să-i înapoiez cutia. E prea mult pentru o partidă câştigată.

— Dar ce lucru de preţ se află înăuntru? Întrebară oamenii care se adunaseră.

Băiatul nu deschise cutia, prea tulburat pentru a-i arăta conţinutul. Se interesă de identitatea bătrânului, dar nimeni nu putu să-l lămurească.

Cu capul plecat, vânzătorul de colţunaşi chibzuia:

— Hm... îl cheamă Zhang! Li! Locuieşte... nu, îmi pare rău! Şi totuşi ne vedeam în fiecare zi, ar fi trebuit să ne cunoaştem bine. Dar nu pot să-ţi spun nimic precis...

— Nici noi, declarară ceilalţi, clătinând din cap şi privind cutia cu coada ochiului.

Tânărul scoase un suspin şi se îndepărtă, cu cutie cu tot.

De atunci, în salonul de la celălalt capăt al podului nu se mai vorbea decât despre pagoda din cărămizi construită pe vremea împăratului Jiaqing şi despre ştirul de pe ţărmul nordic. Un băutor de ceai pretindea că, după ce-l gustase, împăratul Qianlong ar fi dedicat ştirului un poem. Dar opera s-a pierdut şi rămâne deocamdată de negăsit.

în româneşte de Horia Banu