Planeta cu şapte măŞTI

ÎNTR-O SEARĂ CU PLOAIE

de Dan Stanca

În general, sunt adeptul acelei teorii care spune că nu trebuie să te miri de nimic. Sau trebuie să te miri de absolut orice. Graniţele posibilului nu au fost niciodată închise iar dacă acum deschiderea lor este de mare, aceasta nu face decât să corespundă capacităţii excepţionale de cuprindere a minţii omeneşti.

Şi cu toate acestea, într-o lume unde ilimitatul şi imprevizibilul sunt la ele acasă, mai există domenii care îşi respectă tradiţia şi nu vor să devină altceva decât ce au fost în momentul instituirii lor.

Nu ducem lipsă de exemple, dar unul dintre ele pare cel mai semnificativ. Jocul de şah, şahul pe care secolul XXI are toate şansele să-l adopte aşa cum a fost el practicat de secole. Fapt, de altminteri, onorabil, cu care cei mai mulţi mari maeştri se mândresc, într-o eră a tehnologiilor sofisticate.

Desigur, nu am uitat de noile performanţe de excepţie ce s-au realizat în acest domeniu conservator. Când spunem aceasta, ne gândim la acea generaţie activă de roboţi, mini şi maxi-roboţi care, programaţi pentru jocul de şah, se aşează cu aroganţa inconfundabilă a oricărei maşini în faţa mesei, aruncând mănuşa bietului adversar uman. Sau, mai grav, sunt în stare să dea chiar simultane, ceea ce pare de-a dreptul uimitor, numai că, din păcate, suntem atât de obişnuiţi cu aceste maşinării care ne plagiază şi ne uzurpă, încât un mucalit, pe bună dreptate, ar putea spune că sunt totuşi semenii noştri.

Cu alte cuvinte, nu din partea roboticii şi ciberneticii pot veni agresiunile fatale asupra integrităţii jocului de şah. Dar, din partea cui atunci? - s-ar întreba acela care a urmărit răbdător firul demonstraţiei de până acum şi aşteaptă, omeneşte, o binemeritată dezlegare.

Răspunsul la această prezumtivă întrebare formează de altfel şi conţinutul ineditei destăinuiri pe care ne-am hotărât să o facem. Normal, e vorba de o simplă destăinuire şi atât iar dacă, din câte am aflat, apocalips nu înseamnă neapărat sfârşit ci tocmai... destăinuire, atunci existând o destăinuire a lumii, de ce nu ar exista şi o destăinuire a jocului de şah, ceea ce, vă daţi seama, e cu atât mai semnificativ.

Totul a început de fapt din momentul în care, dezgustat, am asistat la o penibilă înfruntare dintre o mândreţe de robot, ultra-nichelat şi ultra-sofisticat şi un mare maestru care, dracu ştie, dacă a pierdut de-adevăratelea sau s-a lăsat bătut pentru a mulţumi firma producătoare şi a-şi încasa onorariul pentru o atât de convingătoare reclamă. Camerele de luat vederi îţi luau ochii şi cei câţiva civili ca mine stăteau modest într-un colţ aşteptând să li se spună că reprezentaţia s-a terminat.

La plecare am mers destul de mult pe jos, întrebându-mă dacă ceea ce am văzut constituie un progres sau un regres pe scara evoluţiei noastre. Ploua, era o vreme închisă, plângăcioasă, ca o mahala încărcată de suspine. Am mers ce am mers iar la un moment dat, ca într-o povestire fantastică, din umbra unui zid se desprinse o siluetă care veni direct spre mine şi mă abordă cu nonşalanţa celui care m-ar fi cunoscut de o viaţă.

Din păcate sau din fericire, prea obişnuiţi cu literatura, suferim de năravul de-a recepta secvenţele de viaţă prin prizma canonului literar, ceea ce, fireşte, atenuează şocul dar îl şi sterilizează. Totul pare deja văzut, deja citit, deja trăit, emoţia cade pe planul doi sau trei şi iată de ce am început aceste rânduri cu observaţia că nu trebuie să te mire nimic...

Oricum, m-a izbit faptul că omul ştia foarte multe lucruri despre mine ca vârstă, numele, profesia iar eu, despre el nimic. Mai mult chiar, ştia şi unde fusesem în ziua aceea şi-mi împărtăşea consternarea faţă de simulacrul de şah la care asistasem. „Of, roboţii ăştia - exclamă el la un moment dat - nu mai scăpăm odată de ei!” Am ridicat din umeri, nu eram eu acela sortit să pună capăt civilizaţiei roboţilor dar în clipa imediat următoare o luminiţă sticli în ochelarii groşi şi fumurii ai necunoscutului. Într-adevăr, purta ochelari.

- Vrei să vezi o partidă de şah?

- Cum adică? Am tresărit.

- O partidă adevărată, nu caraghioslâcuri...

Bruscheţea lui era destul de suspectă. Continua să plouă şi simţeam cum îmi intră apa în pantofi.

- Domnule - mi-am creat eu o poziţie defensivă - să ştii că am asistat la mari dueluri şahiste... Spasski-Fischer, Karpov-Korcinoi. Îl cunosc chiar şi pe Kasparov... Ce poţi d-ta să-mi oferi mai mult?

El strâmbă din nas în semn de total dispreţ.

- Aiureli! Ai să vezi ceva ce nu s-a mai văzut! Cu o condiţie doar! Să mă urmezi!

L-am urmat. Prea mult nu aveam de pierdut. Nu mi se părea un răufăcător, cel mult un intelectual zănatec, un vânător de himere, o fiinţă nefericită care nu mai are nici un contact cu realitatea. Iar ploaia care nu mai contenea întregea de fapt acest scenariu de supremă destăinuire.

Călăuza mea o luă repede înainte şi trebuia să alerg pentru a nu-i scăpa urma. Nu se prea sinchisea de vremea urâtă, având astfel un ascendent asupra mea. Până la urmă am ajuns în dreptul unui gang pe unde s-a strecurat cu mare uşurinţă. Gangul era de fapt intrarea într-o casă. Brusc, mi-am dat seama că cobor, ceea ce m-a surprins neplăcut deoarece niciodată nu am iubit subsolurile. Din fericire, coborâşul nu a durat mult, omul a strigat: „Intră” şi m-am trezit împins într-o cameră luminoasă, fără nici o mobilă, în mijlocul căreia trona o masă de şah.

Am venit de-a berbeleacul, probabil mă împiedicasem de prag ceea ce i se întâmplă călăuzei şi călăuzei aşa că am căzut amândoi unul peste altul, rostogolindu-ne aproape până în dreptul mesei. Pe jos era marmură, o marmură gălbuie trasată cu romburi negre. Era atât de lucioasa încât mi se părea ca păşesc pe gheată. Numai că în momentul în care m-am dumirit, am observat că nu eram singuri în încăpere. La masa de se aflau două persoane. Dar nici una din ele nu a schiţat un gest atunci când noi doi ne-am năpustit înăuntru. Detaşarea lor era atât de nefireasca încât, simţindu-mă încolţit de teamă, l-am apucat de mânecă pe însoţitorul meu.

- Ce e cu ei?

- Nimic. Se luptă. De ani şi ani, de secole, dacă nu de milenii. Priveşte-i!

Uitându-mă cu atenţie am observat diferenţa contrastantă dintre înfăţişările lor. Primul era îmbrăcat într-un costum exemplar, sobru, oficial. Figura îi era perfect mobilă, doar o linie adâncă săpată între sprincene se strângea din când în când ca un semn exterior al efortului său de concentrare. Celălalt, în schimb, era într-o continuă agitaţie. Îmbrăcat alandala, cu un crac mai scurt al pantalonilor, cu un picior încălţat şi altul descălţat, ras pe o jumătate a capului şi având plete bogate pe cealaltă jumătate, se mişca tot timpul, pocnea din degete... Ciudat însă că nici un gest al său nu putea fi socotit ca o insultă la adresa partenerului. Agitaţia sa era perfect naturală, după cum naturală era şi fixitatea celuilalt. La un moment dat începu să vorbească. Avea un glas subţire, feminin, tânguitor.

- Te rog, de ce nu mă asculţi şi nu te dai bătut? De ce te încăpăţânezi şi nu vrei să te retragi în liniştea începutului de lume de unde am ieşit cu toţii? Nu înţelegi că eu nu pot să pierd şi că mă voi ridica de la masă abia după ce tu vei fi renunţat? Suntem atât de obosiţi şi ţie-ţi arde de joc! Gândeşte-te pe urmă la toate piesele astea, la pioni în primul rând, toţi pionii pământului care sunt atât de mulţi şi atât de nefericiţi... De aceea au şi fost condamnaţi să se deplaseze numai cu o căsuţă şi numai înainte! Să nu privească înapoi şi să nu aibă memorie... Vor şi ei să se odihnească, să nu mai fie pioni, dar tu o ţii morţiş că trebuie să câştigi. Cât de rău poţi să fii! Nu-ţi dai seama că vei pierde mereu?

Atunci, cel căruia i s-a adresat acest straniu monolog, mută şi apoi răsuflă uşurat. Celălalt, văzând că nu a primit nici un răspuns, ridică din umeri şi cu cea mai firească mişcare, introduse mâna într-o pungă uriaşă pe care abia acum observăm că o ţinea sub surtucul său peticit şi, culmea, trase de acolo un... loz... Îl desfăcu încet, citi mutarea care era înscrisă şi o efectuă apoi fără să-i pese că broboane mari de sudoare curgeau de pe fruntea marelui maestru.

Am rămas cu gura căscată. Călăuza mă consolă înclinând capul.

- Şi tot aşa? - L-am întrebat

- Tot aşa...

- Până când?

- Până când or muri toţi roboţii...

Marmura strălucea de curăţenie. Binecuvântat fie potopul!