Planeta cu şapte măŞTI

ŞAHUL ROŞU

de Constantin Olariu

Acel om se numea Iordache... Iordache Se. (probabil Iordache S., poate Stan, poate Simion, cert e că toată lumea îl ştia de Se.) Unii ziceau că e inginer - la restaurante chelnerii i se adresau cu „domnu inginer” - alţii că e doar un fel de proiectant fără studii, care s-a „ajuns” cine ştie cum.

Se învecina cu mine. Îl cunoscusem cu totul întâmplător, m-a întrebat într-o zi ceva la chioşcul de ziare din colţ şi din una în alta mi-a spus că mă ştie, suntem vecini.

Din ziua aceea, de câte ori ieşeam seara la o scurtă plimbare prin parc, părea că stă la pândă, îmi ieşea în cale sau mă ajungea din urmă şi mă striga:

— Domnu D.! Domnu D.! Stai un pic, unde-ai pornit? Iar la plimbare?

Ştia foarte bine ceasul meu de plimbare, când căutam să-mi dezmorţesc puţin picioarele după atâta şezut la biroul meu de lucru şi să-mi pun cât de cât ordine în cap. La început am încercat în fel şi chip să mă descotorosesc de prezenţa lui, dar n-am reuşit. Iordache Se era un tenace înnăscut, un fel de pisălog în devenire. Şi parcă vroia mereu să mă epateze cu câte ceva.

— Domnu D., mi-a zis într-o zi, în timp ce mă îndreptam spre parc, uite ce am aici! Şi a bătut cu mândrie într-un săculeţ roşu de apoi mi-a arătat şi un sul de material plastic pe care-l avea sub braţ. Un şah... Da’ nu orice fel. Are o muşama cu pătrăţele albe şi roşii, ca la canadieni. Şi piese din lemn de mahon, lăcuite tot în alb şi roşu. L-am cumpărat de ocazie, de la o coloneleasă bătrână al cărei bărbat a stat prin India. Da’ demult, când erau tineri. Avea coloneleasa asta acasă o mulţime de mărunţişuri de fildeş şi statuete de bronz, săbii care mai de care mai frumoase, perniţe cu ciucuri, bibelouri, covoraşe. Şi pipe lungi şi multe altele, ce mai! Ibrice turceşti, conduri din Persia... ha-ha, numai covorul fermecat, ăla de zboară, nu-l avea. Păcat că nu eram eu atunci în fonduri, nevastă-mea mă lăsa mereu gol ca napu' şi punea la CEC pe numele ei, zicea că are ea nişte planuri. Eu mai ciupeam câte ceva ba de ici, ba de colo, da’ prea puţin, că banul se duce repede şi vine al dracului de greu. Iar din salar nu pupam nimic, adios muchachos la nevastă... Mda. Ei, şi-atunci pune-te la tocmeală Iordache băiete cu coloneleasa, că ştia să se tocmească afurisită, avea o tehnică, oftă uitându-se la obiect, îşi ridică ochii spre cer, îi umbla gura repede, ba striga că ea şi-ar da acele obiecte şi gratis, că pe ea n-o interesează banii, dar că nu poate să arunce chiar pe nimic acele lucruri atât de valoroase adunate de răposatul colonel de-a lungul unei vieţi glorioase, ba începea să se jure că e ultima dată când mai stă la tocmeală când toate obiectele acelea sunt de departe mult mai valoroase decât şi-ar putea închipui cineva. Şi aşa mai departe. Îşi mişca gâtul că şarpele şi te fixa cu ochii ei mari de parcă ar fi vrut să te vrăjească.

Mi-a vârât sub ochi ce vrei şi ce nu vrei, dar nu ştiu cum şi de ce, eu m-am oprit cu alegerea la şahul ăsta, îmi plăcea culoarea lui şi mă gândeam că nu mă poate costa mare lucru, o să-mi ajungă banii ce-i aveam la mine.

În timp ce ne tocmeam şi cântăream pe toate feţele piesă cu piesă, ca să văd dacă nu e vreuna ştirbită, dar şi ca să mai trag de timp, coloneleasa şi-a adus deodată aminte de ceva, s-a scuzat pentru o clipă, s-a dus în camera alăturată şi s-a întors de acolo cu o cutiuţă dreptunghiulară, tot roşie şi tot de mahon.

„Ah, da, uitasem, mi-a zis ea, şi cutiuţa asta ţine de garnitură de şah. Dar eu nu ştiu cum se deschide. E un secret. Bărbatu-meu, răposatul, ştia cum, dar mie nu mi-a arătat niciodată, de altfel nici nu mă interesa”. Însă mi-a povestit că şahul ăsta adus din India poartă noroc şi că dumnealui colonelul mereu câştigă, iar în cutia dreptunghiulară se află scris tot secretul acestor piese de şah...

M-am uitat la cutiuţă, am răsucit-o pe toate părţile, nu se vedeau decât câteva dunguliţe cât firul de păr. Încolo nimic, nici o deschizătoare.

— Ei, da, Domnu’ D., oricât am cercetat eu cutiuţa, oricât am încercat-o, nici pomeneală s-o pot deschide. Am întrebat-o pe coloneleasă dacă l-a văzut vreodată pe soţul ei deschizând-o, mi-a spus că da, răposatul se juca uneori cu ea, o tot răsucea în diferite direcţii, ajunsese de-o desfăcea automat, fără să se mai uite la ea. Dar ei nu i-a arătat niciodată cum anume trebuie să răsuceşti de cutie. Şi nici ce scrie acolo înăuntru nu i-a spus niciodată, de altfel pe ea n-o interesa, că tot nu ştia să joace şah. Însă e fără îndoială un şah fermecat, poartă noroc celui care îl stăpâneşte şi joacă cu piesele astea.

M-a făcut atât de curios încât l-am cumpărat în aceeaşi zi.

— Şi? L-am întrerupt zâmbind. Chiar aşa e? Ţi-a purtat noroc?

— Adică ce crezi dumneata, domnu' D., că am glumit? La început n-am crezut nici eu, prima săptămână am tot chinuit cutiuţa în fel şi chip, pe ascuns, să nu râdă vreunul de mine, am tot încercat să o desfac cu gândul că dacă-i aflu secretul, mă feresc să fac vreo mutare greşită şi poate că-mi merge şi mai bine. După o săptămână m-am lăsat păgubaş, obosisem de atâtea încercări, ajunsese să mă obsedeze, noaptea visam că o deschid şi găseam tot felul de plăcuţe cu scrieri necunoscute sau odată înăuntru am găsit altă cutie, aşa am visat, şi-n ea alta şi aşa mai departe.

Până când într-o zi mi-am luat inima-n dinţi şi am ieşit cu şahul ăsta aici în parc, că locuiesc de mult aici în cartier. Eu nu eram jucător tare, îmi plăcea să joc, dar numai aşa, de distracţie, când eram puşti învăţasem şi câteva deschideri după o cărţulie din Bibliotecă pentru toţi şi cam atât.

Aşadar am ieşit aici în parc cu şahul meu sub braţ şi m-am tot învârtit vreo două ceasuri pe la toate mesele, să văd care jucători joacă mai slab, din ăştia care fac greşeli, până când mi-am fixat două perechi ce mi se păreau mai ageamii. Că, ştii, aici în parc se joacă un alt fel de şah, mai rapid, mai riscant, poţi fi cât de bun jucător, că ăştia odată te păcălesc cu ceva, au rutină mare la trucuri. Şi, într-adevăr, unul dintre jucătorii de la cele două mese a anunţat deodată că e ultima partidă pe care-o mai joacă, trebuie să plece, are treabă.

Nu-ţi mai spun cu ce emoţie m-am lipit acolo, gândindu-mă tot timpul cum să-l conving pe celălalt să joace în continuare măcar o partidă cu mine. Eh, în fine, nu-ţi mai povestesc ce şi cum, ce mai, individul a acceptat, iar când l-am rugat să jucăm cu şahul meu că e frumos şi e din India, a fost curios şi el să-l vadă, i-a plăcut, de altfel toţi cei din jur l-au admirat.

Şi, partea interesantă e că în momentul când m-am aşezat jos să joc, orice emoţie m-a părăsit pe loc la gândul că, fie ce-o fi, şahul o să mă ocrotească şi o să-mi poarte noroc. Un singur lucru mă mai ţinea uşor încordat; curiozitatea de a afla ce mister, ce mecanism ascuns îmi va dicta, poate, mutările ca să mă ducă la victorie. Nu mai ţin minte ce şi cum am jucat, cert e că eram liniştit şi m-am aruncat fără nici o teamă în nişte combinaţii şi mutări îndrăzneţe pe care altădată n-aş fi avut curajul să le fac. Mă gândeam că, oricum, şahul ăsta cu piese roşii mă apără de rele, fie ce-o fi. Şi, în chip miraculos, mutările frumoase pe care le făceam s-au dovedit a fi şi bune, deşi, sincer să spun, pe unele le făcusem doar intuitiv, fără să le pot calcula urmările mai departe.

Bref, în seara aceea am câştigat cinci partide şi m-am întors acasă ca un copil fericit.

În seara următoare am ieşit iar în parc şi am jucat iar, cu alt partener. Şi iar am câştigat câteva partide la rând. Mă uitam ce frumos mi se leagă mutările, îmi reamintisem de deschiderile învăţate când eram elev şi încercam satisfacţia de a le aplica iar. Ieşeam seară de seară la joc, îmi desfăşuram şahul roşu. - În paranteză fie spus, în curând toţi mă ştiau, eram „tipul ăla cu şahul roşu”. - Şi câştigăm partidă după partidă, deşi nu mai stăteam să-mi aleg partenerii dintre cei pe care-i credeam mai slabi.

Ce-i drept, între timp jocul începuse să mă pasioneze, mi-am făcut rost de câteva cărţi cu deschideri, joc de mijloc şi finaluri etcetera etcetera, m-am abonat la revista „Şah”, m-am apucat să învăţ serios teorie, ce mai, m-am pus cu burta pe carte.

Că are şi jocul ăsta ştiinţa lui, când ştii teorie nu mai e nevoie să-ţi storci creierii atâta pentru ca să afli mutările mai bune. Le studiezi dinainte şi le aplici aproape automat, câştigi timp şi energie. Apoi, mai câştigi şi cel mai important lucru: siguranţa în joc.

După vreo lună, domnu’ D., m-am pomenit că refuză ba unul, ba altul să joace cu mine. Începuseră să mă cunoască, se răspândise vestea că nu pierdeam, ba unii mă suspectau chiar că aş avea eu ceva trucuri, îi sâcâia faptul că nu acceptam să joc decât cu şahul meu. — Am aflat asta de la un puşti care mă admiră şi îmi spunea tot.

Mă rog, pe scurt cam asta ar fi povestea acestui şah miraculos, sau mai precis a ascensiunii mele între jucătorii din parc, căci mai departe n-am mers şi nici n-am vrut să merg cu jocul meu. Însă hotărârea asta am luat-o abia mai târziu, când în sfârşit am reuşit, după multe cazne, să deschid cutiuţa de lemn dată de coloneleasă...

Aici, Iordache Se a înălţat săculeţul în aer şi l-a privit cu ochi strălucitori. Apoi şi l-a pus în poală şi a scos doi pioni, unul alb ca zăpada şi unul roşu.

— Asta-i! A exclamat admirativ. Asta-i, domnul meu, şahul cel miraculos! În fond, dacă te gândeşti mai bine, şi adversarul joacă cu el. Dar de ce, de ce nu câştigă el? De ce câştigă numai cel ce îl are în stăpânire? Spune-mi şi dumneata!

— Păi bine, domnule Iordache, i~am zis de data asta într-adevăr cuprins de curiozitate, adineauri spuneai că ai reuşit să deschizi cutiuţa de lemn...

— Da, aşa e. Însă nu te întrebi dumneata de ce colonelul n-a mai arătat nimănui cum se deschide şi ce scrie în ea?

M-am uitat la Iordache Se uluit. Adică, acum m-a ţinut sub tensiune şi, deodată, poftim, mă lasă paf! Am încercat totuşi, pe un ton indiferent:

— Ba mă întreb. Ei, de ce?

— Acuma, dacă tot m-am pornit, să-ţi spun de ce. Pentru că secretul nu trebuie aflat niciodată decât singur. Iar ca să-l afli singur, trebuie să descoperi singur cum se deschide cutiuţa. Altfel, dispare toată puterea miraculoasă a şahului roşu.

— Bine, dar nu văd de ce nu mi-ai putea destăinui... Eu tot n-o să joc niciodată cu dumneata, devreme ce ştiu dinainte că am să pierd. Şi-apoi, nici nu mă prea pasionează a şahul.

— Să-ţi spun drept, domnu’ D., eu şahul ăsta l-am luat cu mine azi cu gând să-l dau. Mai exact să-l vând, că zilele trecute am avut o belea în casă şi-acum fac pe dracu-n patru să strâng banii necesari pentru reparaţie. Mi s-a spart o ţeavă cu apă caldă şi-am avut inundaţie, a curs şi la locatarii de sub noi, sunt bun de plată. Şi ne-a prins pe picior greşit, se mai întâmplă. Ne costă reparaţiile şi zugrăveala - şi la noi şi dedesubt. Aseară m-am gândit să vând şi şahul. Eu de-acuma tot îi ştiu secretul, şi-apoi mi-am zis că dumneata eşti omul cel mai potrivit, dumneata înţelegi ce înseamnă un obiect la care ţii şi mai ales nu unul oarecare. Ştiu că ai lucruri frumoase în casă, rarităţi, tablouri, m-am gândit că şahul ăsta roşu, provenit tocmai din India, se va potrivi de minune la dumneata. L-aş da destul de ieftin...

Aici domnul Iordache Se s-a întrerupt şi m-a privit scrutător, parcă vrând să-mi ghicească gândurile.

Ce-i drept, de data asta reuşise să-mi stârnească bine curiozitatea, îmi povestise totul cu pasiune, ca şi cum şi-ar fi investit o mare cantitate din suflet în obiectul acesta.

Văzându-mă că ezit, Iordache Se a reluat aruncând ultima carte:

— Uite, ca să te convingi că nu e un şah ca oricare, ţi-l dau chiar de astă seară, să joci cu el aici în parc, iar mâine după masă îţi aduc şi cutiuţa... E vorba doar dacă-l cumperi, căci se pare că şahul ăsta nu-l slujeşte decât pe stăpânul ei, cel puţin aşa mi-a spus coloneleasa înainte de mi-l vinde.

Am căzut de acord asupra unei sume ce mi s-a părut rezonabilă.

Am mai stat puţin de vorbă, am stabilit la ce oră ne întâlnim a doua zi, apoi Iordache Se a plecat grăbit. Mi s-a părut că avea lacrimi în colţurile ochilor, şi-a întors capul repede şi a pornit puţin adus de spate, ca un om care părăseşte undeva câinele iubit.

Şi într-adevăr, nu m-am putut abţine, la scurt timp m-am ridicat de pe bancă şi m-am amestecat printre jucătorii din parc.

Am izbutit să joc chiar în seara aceea, însă nu fără să fiu interogat suspicios de toţi cei din jur în legătură cu garnitură mea de şah. Le-am explicat că o cumpărasem de o zi, mi-a plăcut şi-o cumpărasem, le-am zis, fără să ştiu că e „atât de cunoscută” prin acest parc.

Cel care a acceptat să joace cu mine, un bărbos între două vârste, a şi ţinut să specifice:

— Fie, cu dumneavoastră joc... Fostul stăpân juca foarte tare, îl cunoaşteţi? Şi nu juca decât cu piesele astea roşii, avea el o superstiţie, ce-i drept bătea mereu, pe oricine. Juca frumos.

N-am jucat decât două partide. Mi-am zis eu, ca şi Iordache Se pe vremuri: fie ce-o fi, m-am azvârlit în nişte mutări temerare, cu aceeaşi ascunsă încredere în puterea miraculoasă a şahului roşu.

După două partide, adversarul meu s-a ridicat cu faţa încinsă şi mi-a declarat supărat:

— Păi, văd că şi dumneata (aşa deci! Mi-am zis) joci tot de concurs. Tare-aş fi curios să ştiu dacă n-aveţi aceeaşi şcoală. Doar că fostul stăpân ştia şi o mulţime de trucuri încă din deschidere. Domnu’ Iordache ăla îţi putea spune încă după cinci-şase mutări cât de repede pierzi...

I-am spus omului că nu jucasem în viaţa mea cu fostul stăpân şi că abia dacă-l cunosc, nici nu ştiu ce e şi ce hram poartă. Am auzit că ar fi inginer sau aşa ceva... În fine, nu contează, am câştigat fără emoţii două partide la rând, mi-am strâns piesele în săculeţul de piele roşie, mi-am făcut sul muşamaua şi am plecat spre casă.

Tot drumul nu m-am gândit decât la cele petrecute în seara aceea. Povestea şahului roşu începuse să mă obsedeze, mă gândeam insistent că aş fi putut pierde măcar o partidă, dar nu, nu se întâmplase asta. Înseamnă totuşi că piesele astea au în ele ceva, altfel nu văd de ce mi-ar fi vorbit aşa Iordache Se - şi cu atâta dichis de amănunte.

Ca să nu mai lungesc vorba, acasă abia am putut adormi târziu după miezul nopţii. Seara nu m-am mai putut concentra nici măcar să citesc, mintea îmi zbura tot la şahul roşu.

A doua zi m-am dus la ora fixată la locul de întâlnire, în faţa cofetăriei din colţ. Am aşteptat aproape un ceas. Iordache Se n-a venit. M-am întors acasă mai degrabă uluit decât supărat. Adică, să mă fi dus pur şi simplu de copilăreşte, cu acea faimoasă cutiuţă care s-ar putea să nu existe. - Numai ca să-mi vândă destul de piperat (acum aşa mi se părea) piesele acelea? Adică să fie totul o farsă ieftină? Dar ce rost ar fi avut? Şi, totuşi, cum vine treaba că aşa am câştigat două partide la rând? Ce Dumnezeu o fi în cutiuţa aceea de s-a răzgândit şi nu mai vrea să mi-o dea? Şi uite tot aşa, până când am ajuns acasă la gânduri mai bune, mi-am zis că n-o fi putut veni omul, are multe alergături, n-o mai fi apucat să ajungă pe-acasă, ce mare lucru că nu mi-a putut aduce cutiuţa aia, zău, vorba ceea, ţara arde şi baba se piaptănă... Las’ că apare el ca şi până acum...

Însă n-am avut dreptate. Timp de o săptămână, nici urmă de Iordache Se. Am ieşit seară de seară, pe acelaşi drum pe care mă întâmpinase sau acostase altădată. - Şi nimic. Nici un semn.

Între timp, misterul şahului roşu începuse să mă sâcâie obsedant, mai ales că, mânat de curiozitate, câteva seri m-am dus iar în parc şi am jucat şah de fiecare dată cu alt partener şi... culmea: continuam să câştig! O dată aşezat la joc, mă apuca un fel de frenezie, mutam cu plăcere, destins şi fermecat de puterea şahului roşu, în care ajunsesem să cred de-a binelea.

Însă după câteva zile patima asta cea nouă s-a izbit deodată ca Titanicul de aisberg, tocmai când eram eu mai înfierbântat!

Era seara târziu, eu mai rămăsesem în birou să-mi fac puţină ordine, când deodată am realizat cu o limpezime de cleştar că de când cumpărasem şahul ăsta nu mai lucrasem aproape nimic, nu reuşisem să fac decât câteva fişe pentru un dicţionar de neologisme, îmi neglijasem principala mea ocupaţie: scrisul. Rămăsesem de cinci zile la aceeaşi pagină 283, nu mai înaintasem nici un rând, ba mai rău, am băgat de seamă că nici nu sesizasem asta. Am tresărit speriat şi mi-am adus aminte că alaltăieri mă gândisem chiar să-mi cumpăr şi eu un manual de şah sau să-l rog pe Iordache Se să-mi vândă din ce are el în casă. În câteva minute am izbutit să realizez cumplita capcană în care aş fi intrat, căci fără îndoială şahul ar fi devenit în scurtă vreme o pasiune care mi-ar fi măcinat încet-încet mare parte din timp. Mi-am adus aminte că pe vremea când eram elev am cunoscut la Braşov un foarte pasionat jucător de cafenea, îşi pierdea seară de seară jucând şah la cafeneaua „Coroana”, era inginer chimist şi inventator, avea mai multe brevete, acel inginer îmi povestise că în anii studenţiei sale la Viena îşi pusese foarte categoric problema: ori studiile, ori şahul. Căci încă de pe atunci fusese remarcat pentru forţa sa de joc şi era invitat la diferite turnee selecte. El alesese studiul şi bine făcuse. Şahul i-ar fi răpit toată energia.

Aşa stăteam şi eu acum, bineînţeles păstrând proporţiile. M-am pomenit debusolat şi, cum spuneam, perspectiva asta mă speriase. După alte două zile, am revenit totuşi cu picioarele pe pământ după plutirea aeriană cu şahul roşu şi am reluat cu fermitate vechiul meu program de lucru.

Rămâne un simplu divertisment! Mi-am impus hotărât. O prezenţă întâmplătoare, oricât farmec şi mister ar ascunde.

Şi ca un făcut, abia trec câteva zile, când pe neaşteptate, după ce mi-l scosesem cu totul din raza preocupărilor, m-am pomenit în faţa mea, ca ieşit din pământ, cu Iordache Se.

Şi-a cerut scuze că a avut de făcut urgent un drum în provincie, la ţară, i-a murit o rudă şi, după alte câteva cuvinte de convenienţă, deodată a scos din fundul unei sacoşe faimoasa cutiuţă.

Era şi ea impresionant, tot roşie, cu incrustaţii fine, orientale, abia vizibile. Mi-a întins-o emoţionat.

Am luat-o mai puţin entuziasmat decât se aştepta, dovadă că m-a întrebat îndată:

— Ce-i, domnu, D., s-a întâmplat ceva?

— Nimic, nimic. Ba chiar dimpotrivă, s-a întâmplat că am câştigat toate partidele până acum. Dar tocmai asta m-a pus pe gânduri. Ştii, domnule Iordache, de când am luat şahul ăsta am avut destule belele cu el... Nu, nu ceva rău, vreau să zic în sensul că parcă mi-a luat minţile, câteva zile m-a preocupat numai el şi am descoperit că îmi neglijez treburile mai importante şi, mă rog, de bază, cum s-ar spune. Da, câteva zile parcă m-a orbit, dar după aceea am luat o decizie fermă. - Gata cu el, cu şahul ăsta, rămâne un divertisment, pentru deconectare, am hotărât.

După o scurtă pauză, am continuat:

— De aceea, domnule Iordache, mi-am zis că nici nu mai are rost să caut să aflu singur secretul său misterul acestui şah, deşi dumneata mi-ai atras atenţia odată că el trebuie aflat exclusiv singur, aşa e?

— Da, mi-a confirmat Iordache Se, şi amănuntul acesta e foarte important, e însăşi cheia misterului. Altfel, şahul nostru îşi pierde orice putere.

— Domnule Iordache, dumneata ştii ce scrie în cutiuţă?

— Da, am reuşit s-o deschid şi să aflu.

— Atunci, poţi să-mi destăinuieşti şi mie. Îţi spun sincer, am luat o hotărâre definitivă, nu mai revin asupra ei, pentru mine de două-trei zile şahul ăsta roşu a devenit la fel ca orice alte piese, aşa că secretul lui nu mă mai poate clinti în nici un fel din hotărârea luată. De aceea te rog - şi chiar insist - să-mi dezvălui şi mie taina.

Iordache Se m-a privit o vreme gânditor, apoi m-a întrebat încet, cu voce tărăgănată:

— Ştii, domnu’ D., din păcate în momentul când afli taina, şahul roşu îşi pierde toată puterea lui miraculoasă. Ţii neapărat să se întâmple asta? Într-adevăr?

N-am ezitat nici o secundă. I-am răspuns ferm:

— Ţi-am mai spus odată, domnule Iordache, şi dacă am luat o decizie, apoi aşa rămâne, şi tocmai de asta îţi cer acum să mă ajuţi, la urma urmei îmi faci un bine, un bine foarte mare.

M-a privit iar gânditor, apoi mi-a cerut înapoi cutiuţa. I-am dat-o. A luat-o atent în palme şi a început s-o răsucească în diferite direcţii, în timp ce-mi spunea:

— Mă rog, dacă dumneata vrei neapărat, dă-i păcat, uite-aşa se desface, întâi până aici că e făcută ca o roză a vânturilor, se răsuceşte doar atât, apoi toată jumătatea din dreapta trage un centimetru în jos, aşa, şi iar răsucim spre dreapta etc. Etc.

În scurtă vreme cutiuţa era desfăcută. În inima ei se zărea, pe un fond dreptunghiular o inscripţie cu litere necunoscute.

Am ridicat ochii.

— Încă nu-i târziu, mi-a zis Iordache Se. E în persană, am fost la un specialist şi mi-a tradus-o... Ei, ce facem?

I-am pus mâna pe umăr şi i-am zâmbit.

— Fie ce-o fi, în fond n-ai decât să aşezi cutiuţa la loc, până s-o deschid eu mai poate trece multă vreme, iar textul nu-i greu de aflat. Numai că în caz că nu aflu acum, uite sunt hotărât să-ţi dau şahul înapoi. - Scap de el şi de prezenţa sa obsedantă. Şi cu asta basta, domnule Iordache, am încheiat râzând. Ia-mi, te rog, beleaua de pe cap!

A râs şi el, apoi a oftat.

— Fie, fie... Dar pentru moment, domnu’ D., poate o să te dezamăgească, aşa a fost şi cu mine, dar abia apoi am înţeles... Ei bine...

— Ei, spune, ce mai...

— Textul original zice-aşa, doar atât: Prin curaj şi hotărâre ajungi la victorie!

Şi aici Iordache Se a început să râdă cu poftă, iar ochii îi străluceau ca de o mare bucurie:

— Ca să vezi! A continuat. Cât timp nu cunoşteam taina, m-am avântat fără teamă în joc, încredinţat în puterea misterioasă a şahului roşu. Acum, de când am aflat, îmi vine să râd când mă gândesc ce mult înseamnă să ai încredere în ceva! Teribil de mult!

Şi cu acestea mi-a dat cutiuţa înapoi, fără să mă mai înveţe cum s-o deschid.

Ne-am despărţit.

Dar după câţiva paşi, l-am auzit oprindu-se şi strigându-mă din urmă:

— Da’ poţi să ştii dacă specialistul acela în limbi orientale mi-o fi spus adevărul?!