Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 20

La intrarea în port dinspre ocean, geamandurile de la babord, care marchează marginea canalului navigabil, sunt vopsite în verde, au o lumină de aceeaşi culoare în partea superioară şi sunt botezate cu numere impare. Geamandurile de la tribord, aflate de cealaltă parte, sunt roşii şi dotate cu lumini roşii şi numere pare. Cum Poco Bonito ieşea din port, geamandurile ce mărgineau canalul apăreau invers, roşii la babord şi verzi la tribord.

Cu excepţia lui Giordino, care trecuse la timonă, toţi ceilalţi s au ghemuit pe puntea pupa şi au privit încordaţi peste partea superioară a osaturii pupa cum geamandurile din afara portului ajung în dreptul provei navei.

Deşi siguri că la bord nu existase decât explozibilul găsit de Pitt şi după ce asistaseră la plasarea acestuia în plută de salvare care rămăsese la remorcă undeva în urmă. Ia pupa, Ford şi Dodge se aşteptau încă oarecum la o explozie înfricoşătoare ce avea să distrugă vasul. În timp ce priveau cu fereală către plută, care rămăsese doar o mică formă portocalie plutind pe apa întunecată la 150 de metri depărtare, tensiunea şi teama lor au fost aproape palpabile până când Poco Bonito a trecut de geamanduri fără să se dezintegreze.

Apoi încordarea a crescut din nou, de astă dată atingând apogeul, când pluta a ajuns tot mai aproape de geamanduri. 50 de metri, apoi 25. Instinctiv, Renee şi a lăsat capul în jos şi a dus palmele la urechi. Dodge s a ghemuit şi s a întors cu spatele, iar Pitt şi Giordino au privit calm spre pupa, de parcă ar fi aşteptat ca din cer să apară o stea căzătoare.

— Imediat ce explodează, i a spus Pitt lui Dodge, stingi toate luminile de marş, ca să lăsăm impresia că ne am evaporat.

Nici nu a dat bine ordinul, că plută de salvare a explodat.

Zgomotul exploziei a fost un bubuit răsunător, la care s a adăugat ecoul creat de strâmtoarea mărginită de pereţi stâncoşi, iar suflul ei s a rostogolit peste mare, izbindu i în faţă şi făcând vasul să se legene, întunericul s a transformat într un coşmar brăzdat de flăcări şi de resturi aprinse, azvârlite în aer de coloană de apă largă de peste şase metri, care a creat un adevărat crater în apa canalului. Combustibilul pe care Pitt îl folosise ca să umple pluta a izbucnit în văpăi înalte. Toţi membrii echipajului au privit parcă hipnotizaţi cum sfărâmăturile plutei distruse au început să cadă din cer ca o ploaie de meteoriţi ce lasă dâre luminoase în urmă. Fragmente mici au picat şi pe vas, fără însă a produce vătămări sau pagube.

Apoi, brusc, noaptea a redevenit tăcută, iar apa dinspre pupa vasului a acoperit craterul şi s a liniştit.

Femeia a rămas în cabina camionetei, consultându şi ceasul de nenumărate ori din momentul în care vasul s a îndepărtat de doc, apoi a scos un geamăt de satisfacţie când, într un târziu, a auzit bubuitul îndepărtat şi a văzut vreme de câteva clipe izbucnirea flăcărilor ce au luminat întunericul la o depărtare de câţiva kilometri. Durase mai mult decât anticipase. După calculele ei, o întârziere de opt minute. Pesemne că timonierul fusese precaut şi navigase încet prin apele cufundate în beznă ale canalului îngust. Ori poate avuseseră vreo problemă mecanică, iar vasul fusese oprit pentru remedierea defecţiunii. Indiferent de motivul întîrzierii, acum nu mai avea importanţă. Îşi putea informa colegii că misiunea fusese îndeplinită.

În loc să se îndrepte direct spre aeroport şi să aştepte supersonicul companiei Odyssey, ea a hotărât să meargă spre periferia oraşului ca să savureze un pahar de rom. După treabă făcută în acea noapte, simţea că merita un scurt răgaz şi puţină odihnă.

Reîncepuse să plouă, de aceea, ieşind de pe chei şi îndreptându se către Bluefields, a pornit ştergătoarele maşinii.

Ieşiseră din canal şi navigau spre larg. Au stabilit cursul către insulele Punta Perlas şi Cayos Perlas. În timp ce vasul a prins o briză uşoară care îi împingea spre sud, cerul s a limpezit, iar stelele au apărut dintre nori. Pitt s a oferit să preia cartul de la miezul nopţii până la trei dimineaţa. A trecut în timonerie şi, în timp ce computerul a preluat comanda vasului, urmând cursul stabilit, şi a îngăduit să şi lase slobode gândurile. În prima oră de cart, a trebuit să facă un efort de voinţă ca să nu adoarmă.

În minte i a apărut imaginea lui Loren Smith. Relaţia lor, cu suişuri şi coborâşuri, dura de aproape douăzeci de ani. Ajunsese de cel puţin două ori pe punctul de a o cere de soţie, dar deja erau amândoi căsătoriţi cu propriile slujbe: el, cu NUMA, iar ea, cu Congresul. Acum însă, întrucât Loren îşi exprimase dorinţa de a nu mai candida pentru al cincilea mandat, poate că sosise vremea şi pentru el să se retragă într o slujbă mai puţin solicitantă şi care să nu l mai trimită în pustietatea oceanelor. Trecuse prin prea multe întâlniri cu moartea, iar aceste încercări îşi lăsaseră amprenta asupra fizicului şi asupra minţii lui. Putea spune chiar că supravieţuise de prea multe ori, sfidând norocul. Asta nu putea ţine la nesfârşit. Ceva mai devreme, dacă femeia din camionetă Odyssey nu i ar fi trezit bănuielile şi dacă n ar fi avut revelaţia în legătură cu bomba de la bord, el, prietenul lui Giordino şi ceilalţi ar fi murit. Poate că, într adevăr, sosise momentul să se retragă. La urma urmelor, acum avea o familie, doi copii adulţi şi răspunderi pe care nu şi le imaginase în urmă cu doar doi ani.

Singurul necaz era că iubea marea, atât suprafaţa, cât şi adâncurile ei. I-ar fi fost imposibil să i întoarcă spatele şi să renunţe. Trebuia să găsească o soluţie de compromis.

Şi a concentrat apoi gândurile asupra problemei mâzgii cafenii. Instrumentele de detecţie chimică, ale căror senzori erau montaţi sub cocă, indicau doar urme neînsemnate. În ciuda faptului că la orizont nu se vedeau luminile nici unei alte nave, Pitt a dus binoclul la ochi şi a cercetat alene întunericul de jur împrejur.

Deplasându se cu o viteză convenabilă de douăzeci de noduri, Poco Bonito trecuse de insulele Cayos Perlas în urmă cu jumătate de oră. Lăsând deoparte binoclul ca să examineze harta, Pitt a apreciat că se găseau la circa 50 de kilometri în larg faţă de oraşul Tasba pauni, de pe coasta nicaraguană. A aruncat din nou o privire la cadranele instrumentelor. Indicatoarele şi cifrele digitale rămăseseră, fără să se clintească, la valori zero, motiv pentru care a început să se întrebe dacă nu cumva misiunea lor era vânare de vânt.

Curând i s a alăturat Giordino, care a adus cafea.

— M-a gândit că ţi ar prinde bine, ca să nu adormi.

— Mulţumesc. Ai venit cu o oră înainte de cartul tău. Giordino a ridicat din umeri.

— M-am trezit şi n am mai putut dormi. Recunoscător, Pitt a sorbit din cafea.

— Al, cum se face că nu te ai căsătorit până acum? Acesta l a măsurat cu o privire curioasă.

— Ce ţi a venit să mă întrebi tocmai acum?

— Dacă n am avut la ce să mă gândesc, mi au venit în minte tot soiul de întrebări ciudate.

— Cum suna expresia aceea? a zis Giordino cu un gest din umeri, „încă n am găsit femeia potrivită, nu?”

— Mi aduc aminte că erai cât pe ce. Giordino a aprobat cu un gest din cap.

— Pat O'Connell. Amândoi am avut rezerve în ultima clipă.

— Ce părere ai avea dacă ţi aş spune că m am gândit să mă retrag din NUMA şi să mă însor cu Loren?

Giordino s a întors şi l a privit pe Pitt de parcă ar fi fost străpuns de o săgeată.

— Vrei să mai spui o dată?

— Cred c ai priceput din prima.

— O să te cred când soarele o să răsară de la apus.

— Nu te ai gândit niciodată să ţi faci bagajele şi să o laşi mai moale?

— Nu chiar, a zis Giordino, rămas puţin pe gânduri. N-am avut niciodată ambiţii mari. Sunt fericit cu ceea ce fac. Ideea de a fi soţ şi tată nu m a atras niciodată. Pe de altă parte, stau departe de casă opt luni pe an. Ce femeie ar rezista în condiţiile astea? Nu, cred că o să las lucrurile aşa cum sunt până mă vor duce pe un scaun cu rotile într o casă de bătrâni.

— Mi e imposibil să te văd sfârşind într o casă de bătrâni.

— Dar aşa a păţit şi pistolarul numit Doc Holliday¹⁰. Parcă ultimele lui cuvinte au fost: „Măi să fie!”, când şi a văzut picioarele desculţe şi şi a dat seama că murea fără să poarte cizme.

— Şi tu ce vrei să ţi se scrie pe piatra de mormânt? l a întrebat Pitt, cu o notă de umor.

— „Cât a ţinut, distracţia a fost pe cinste. Sper să continue.”

— N-o să uit, când va veni vremea...

Brusc, Pitt a amuţit, deoarece instrumentele au căpătat viaţă şi au început să depisteze urme de poluare în apă.

— S-ar părea că am detectat ceva.

Giordino a pornit spre scara care ducea către cabinele membrilor echipajului.

— Mă duc să l trezesc pe Dodge.

Câteva minute mai târziu, căscând, Dodge a urcat în timonerie şi, folosind computerele şi evidenţele înregistrate până atunci, a început să facă scanări. După o vreme, s a tras înapoi, deconcertat.

— Ceea ce văd nu seamănă cu nici un fenomen de poluare provocat de om.

— Şi ce concluzie tragi? l a întrebat Pitt.

— Până nu fac nişte teste, nu pot fi sigur, dar s ar părea că e vorba de un adevărat cocktail de minerale din toate colţurile tabelei lui Mendeleev.

Emoţiile au crescut când Gunn şi Renee, treziţi de agitaţia din timonerie, li s au alăturat şi s au oferit să pregătească micul dejun. Cei prezenţi au trăit sentimente difuze de speranţă şi optimism când, tacticos, Dodge s a apucat să compileze datele obţinute şi să analizeze cifrele.

Mai erau trei ore până la răsăritul soarelui când Pitt a ieşit pe punte şi a privit apa de la pupa vasului. S-a întins pe punte, aplecându se printre barele balustradei şi lăsându şi mâna în apă, contra curentului. Când a scos o şi a dus o la ochi, a constatat că degetele îi erau acoperite cu ceva unsuros de culoare maronie. A revenit în timonerie şi a zis:

— Navigăm prin mâzgă. Apa a devenit maronie şi unsuroasă, ca şi cum fundul mării ar fi fost agitat.

— Eşti mai aproape de adevăr decât crezi, a spus Dodge, care până atunci rămăsese tăcut. E amestecul cel mai dubios pe care l am văzut vreodată.

— Ai idee din ce e compus? l a întrebat Giordino, aşteptând răbdător ca Renee să i pună şuncă şi ouă prăjite pe farfurie.

— Componentele nu sunt cele pe care ţi le închipui. Renee l a măsurat nedumerită.

— Despre ce produse poluante e vorba? Dodge a privit o cu un aer solemn.

— Nu sunt substanţe toxice prelucrate.

— Vrei să insinuezi că nu oamenii sunt de vină? l a întrebat Gunn, vrând să l pună în dificultate pe chimist.

— Nu, a răspuns încet Dodge. În cazul de faţă, vinovatul e Mama Natură.

— Dacă nu e vorba de produse chimice, atunci ce sunt? a ţinut să afle Renee.

— Un amestec, i a răspuns Dodge, turnându şi o ceaşcă e cafea, care conţine câteva dintre cele mai toxice substanţe minerale care se găsesc pe Pământ. Între ele bariu, antimoniu, cobalt, molibden şi vanadiu, provenite din compuşi minerali precum stibina, baritina, patronita şi mispichelul.

Renee şi a ridicat sprincenele frumos desenate.

— Mispichel?

— Da, sau arsenopirita, din care se obţine arsenicul.

Pitt s a uitat la Dodge cu o expresie serioasă, gânditoare.

— Cum e posibil ca un cocktail, cum îl numeşti tu, alcătuit din atâtea substanţe minerale toxice, să se multiplice, din moment ce nu se reproduce?

— Acumularea provine din producerea constantă a elementelor, i a răspuns Dodge. Am să adaug că am observat urme masive de magneziu, semn că a avut loc dizolvarea unei cantităţi nemaiîntâlnite de calcar dolomitic.

— Ce înseamnă asta? a întrebat Rudi Gunn.

— În primul rând, prezenţa calcarului, i a răspuns imediat Dodge. A făcut o pauză de câteva clipe ca să consulte un tabel cu date tipărit. Un alt factor este forţa gravitaţională, care face ca substanţele minerale sau chimice din apa alcalină să fíe atrase de nordul magnetic. Substanţele minerale atrag alte minerale şi formează rugină sau alţi oxizi. În apă alcalină, substanţele chimice atrag alte substanţe chimice, formând deşeuri sau gaze toxice. De aceea mai toată masa aceea cafenie s a deplasat spre nord, până în Key West.

Gunn a clătinat din cap.

— Asta nu explică de ce Dirk şi Summer au putut studia secţiuni din masa aceea pe bancul Navidad, aflat în largul Atlanticului, de cealaltă parte a Republicii Dominicane.

Dodge a făcut un gest de neputinţă.

— O parte trebuie să fi fost dusă de vânturi şi de curenţi prin pasajul Mona, dintre Dominica şi Porto Rico, după care şi a continuat derivă spre bancul Navidad.

— Indiferent din ce ar fi compus, a spus Renee, luptătoare sub drapelul ecologiştilor, amestecul acesta a făcut ca apa să fíe dăunătoare şi periculoasă pentru toate formele de viaţă - oameni, animale, reptile, peşti, chiar şi pentru păsările care intră în contact cu ea, ca să nu mai vorbim de lumea microbiana.

— Ceea ce mă nedumereşte, a mormăit Dodge, continuând de parcă nici n ar fi auzit o pe Renee, e modul în care ceva de consistenţa aluviunilor se poate coagula, devenind o masă ce pluteşte pe distanţe mari, ca un nor, la o adâncime de cel mult 40 de metri. În timp ce spunea acestea, şi a notat ceva în agendă. Cred că salinitatea apei joacă un rol în dispersie, ceea ce explică de ce mâzga nu se duce la fund.

— Ăsta nu e singurul aspect straniu al problemei, a zis Giordino.

— Vrei să fii mai precis? l a îndemnat Pitt.

— Temperatura apei este de 25,5 grade, cu mai bine de cinci grade sub cea normală pentru această zonă a Caraibilor.

— Încă o problemă de lămurit, a îngânat Dodge, la capătul puterilor. O scădere atât de pronunţată a temperaturii reprezintă un fenomen nefiresc.

— Bine, ai realizat ceva, l a felicitat Gunn pe chimist. Nici Roma n a fost clădită peste noapte. O să colectăm mostre şi i vom lăsa pe cei de la laboratorul NUMA să descopere rezolvarea restului enigmei. Treaba noastră e să găsim sursa, dacă s ar putea.

— Putem doar dacă urmăm calea spre zonele cu concentraţiile cele mai mari, a spus Renee.

Pitt a surâs vag.

— De aceea am venit aici... S-a întrerupt brusc, a înlemnit, apoi a privit prin parbriz. Pentru asta, a continuat el rar, şi pentru o vizită la Disneyland.

— Nu ţi ar strica un somn bun, i a spus Giordino pe un ton liniştitor. Ai început să aiurezi.

— De unde Disneyland aici? a făcut Renee, reprimindu şi un căscat.

Pitt s a întors şi a făcut semn cu capul către ocean, drept în faţă.

— Atunci de ce suntem pe cale să pătrundem în tărâmul Piraţilor din Caraibe?

Toţi au întors capul ca la comandă şi au privit spre apa întunecată, deasupra căreia străluceau stelele. Au văzut o pâlpâire gălbuie care, pe măsură ce Poco Bonito înainta, a crescut treptat în strălucire. Au rămas muţi şi îngheţaţi locului când strălucirea a devenit o formă neclară sugerând o corabie cu pânze care, încetul cu încetul, s a conturat tot mai clar.

Vreme de o clipă, au crezut că pierduseră contactul cu realitatea, după care, cu o atitudine degajată, Pitt a zis pe un ton liniştit, raţional:

— Chiar mă întrebam când va apărea bătrânul Leigh Hunt.