Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 33

După şedinţă, Yaeger a coborât cu liftul până pe moşia lui de la etajul zece. Nefiind un împătimit al restaurantelor renumite din Washington, el îşi aducea la muncă un sufertaş demodat în care avea fructe, legume şi un termos plin cu suc de morcovi.

Dimineaţa de obicei demara greu şi nu avea forţa necesară pentru se apuca orbeşte de treabă. În ziua aceea s a aşezat şi şi a sorbit tacticos ceaiul de plante pe care şi l pregătise într un dulăpior aflat alături de birou, după care s a rezemat de spătarul fotoliului ca să citească Wall Street Journal pentru a vedea care mai era situaţia propriilor investiţii. Abia după aceea a lăsat ziarul deoparte şi a citit raportul venit de la biroul lui Sandecker privind descoperirea de către Pitt şi Giordino a unor tuneluri uriaşe care traversau Nicaragua de la un ocean la celălalt. Apoi a rulat un program care a copiat raportul pe un disc. A mai luat o gură de ceai şi a apelat o pe Max.

Aceasta s a materializat încet, purtând o rochie scurtă din mătase, cu un brâu gălbui, stele albastre şi pe spate cu inscripţia: FEMEIA-MINUNE.

— Îţi place costumaţia mea? l a întrebat ea cu o voce dulceagă.

— Unde ai găsit aşa ceva? a întrebat Yaeger. În vreun magazin cu îmbrăcăminte la mâna a doua?

— În timpul liber navighez pe internet. Am plătit o prin contul de la Neiman Marcus al soţiei tale.

— Ai vrea tu, a zis Yaeger şi a zâmbit.

Era imposibil ca ea să poată comanda, purta sau plăti bunuri materiale. A clătinat din cap, uimit de temperamentul confuz, dar vivace al lui Max. Avea momente când se gândea că făcuse o greşeală că o programase pe Max cu înfăţişarea şi personalitatea soţiei.

— Bine Femeie-Minune, dacă ai terminat cu parada, ce ar fi să te ocupi de ceva mai serios?

— Sunt gata, stăpâne, a răspuns ea, imitând o pe Barbara Eden din serialul TV Visând o pe Jeannie.

Yaeger a încărcat conţinutul discului în memoria lui Max.

— Fără grabă, vezi ce sens are toată afacerea asta.

Max a rămas fără să clipească vreme de câteva clipe, apoi a întrebat:

— Ce doreşti să afli?

— Întrebarea este ce motiv au cei de la Odyssey şi chinezii să sape patru tuneluri gigantice prin Nicaragua, de la Atlantic până la Pacific.

— E simplu. Şarada asta nici măcar nu mi a încălzit circuitele. Yeager s a uitat la ea.

— Cum, ai deja un răspuns? Nici măcar n ai trecut la analizarea problemei.

Max a dus mâna la gură, ca şi cum şi ar fi suprimat un căscat.

— A fost o joacă de copil. Chiar sunt uimită că oamenii nu văd mai departe de vârful nasului.

Yaeger a crezut că făcuse o eroare de programare. Răspunsul venea mult prea repede.

— Bine, abia aştept să aud ce explicaţie ai găsit.

— Tunelurile au fost construite pentru a transporta cantităţi uriaşe de apă.

— Asta nu mi se pare o descoperire uluitoare, a zis el, considerând că Max pornise pe o pistă greşită. O scrie de tuneluri cu ieşire la ocean şi existenţa unor pompe uriaşe duc evident la această concluzie.

— Ah, a făcut Max, ridicând o mână cu arătătorul întins. Dar ştii de ce vor să pompeze cantităţi atât de mari de apă prin tuneluri?

— Pentru vreun program de desalinizare sau un proiect de irigaţii? Asta i bună, de unde să ştiu?

— Cum de pot fi oamenii atât de înguşti la minte? a spus Max cu o expresie de frustrare. Stăpâne, eşti pregătit?

— Dacă eşti atât de amabilă...

— Tunelurile au fost create pentru a capta Curentul sud ecuatorial care călătoreşte de lângă coastele Africii până în Marea Caraibilor.

Yaeger s a simţit derutat.

— Şi în ce fel ar putea asta afecta mediul?

— Chiar nu înţelegi?

— Păi cantitatea de apă din Oceanul Atlantic e mai mult decât suficientă ca să compenseze pierderea câtorva milioane de litri.

— Deloc amuzant.

— Atunci despre ce este vorba?

Max a ridicat braţele în sus a disperare.

— Prin devierea Curentului sud ecuatorial, în momentul în care ar ajunge în apropierea Europei, temperatura Golfstromului ar scădea cu aproximativ opt grade.

— Şi? a sâcâit o Yaeger.

— O scădere de opt grade a apei curentului care încălzeşte Europa ar aduce pe continent un climat asemănător celui din nordul Siberiei.

Yaeger nu a priceput imediat grozăvenia spuselor lui Max şi nici consecinţele inimaginabile.

— Eşti sigură?

— M-am înşelat eu vreodată? a zis Max şi a strâmbat din buze.

— Opt grade mi se pare că e o scădere cam mare, a contraatacat Yaeger, încă nedecis.

— Ar putea fi vorba de o scădere a temperaturii apei cu doar trei grade când Golfstrom ul trece prin dreptul Floridei. Dar când curentul rece al Labradorului se deplasează dinspre Arctica şi întâlneşte Golfstrom ul după ce acesta din urmă trece de provinciile maritime ale Canadei, scăderea temperaturii se accentuează. La rândul ei, aceasta provoacă o scădere şi mai accentuată a temperaturii în Europa, modificând clima şi provocând perturbări atmosferice din Peninsula Scandinavă până la Marea Mediterană.

Oribilul plan i a devenit deodată limpede precum cristalul lui Yaeger. Cu mişcări încete, a ridicat receptorul şi a format numărul Sandecker. Secretara i a făcut legătura imediat.

— Ţi a dat Max vreun răspuns? a întrebat Sandecker.

— Da.

— Şi?

— Domnule amiral, a început Yaeger simţind că şi pierde glasul, i pare rău că trebuie să v o spun, dar ne pândeşte o catastrofă.

Capitolul 34

În aşteptarea elicopterului care avea deja o întârziere de o oră, Giordino a aţipit, în vreme ce Pitt a rămas treaz şi a cercetat prin binoclu apele lacului Nicaragua care se întindeau în jurul farului. Spre vest malul se găsea la mai puţin de cinci kilometri, şi Pitt a distins un sătuc. A verificat pe hartă şi a stabilit că era orăşelul Rivas. Apoi şi a îndreptat atenţia asupra unei insule impresionante care avea forma cifrei opt, situată la aproximativ opt kilometri spre vest, care părea foarte fertilă şi dens împădurită. Pitt a estimat că suprafaţa ei totală era de aproape patru sute de kilometri pătraţi.

Potrivit hărţii, se numea insula Ometepe. Pitt a privit apoi atent doi munţi vulcanici legaţi de un istm îngust cu lungimea de câţiva kilometri. Vulcanul de la capătul nordic al insulei se înălţa la peste 650 de metri şi părea a fi activ, dacă judeca după firicelul de abur ce ieşea din conul din vârful craterului şi care ajungea până la norii pufoşi ce pluteau pe deasupra culmilor lui.

Vulcanul dinspre sud avea un con perfect şi era inactiv. Pitt a apreciat că era cu peste trei sute de metri mai scund decât perechea lui de la nord. A mai constatat şi că toate cele patru tuneluri treceau direct pe sub istmul insulei, aproape de poalele vulcanului dinspre nord. Aşa se explica, după părerea lui, creşterea neobişnuită a temperaturii pe care el şi Giordino o detectaseră în cel de al patrulea tunel.

O privire fugitivă asupra hărţii l a lămurit că vulcanul activ era Concepción, iar tovarăşul său se numea Madera. A făcut o mişcare în lateral cu binoclul şi, pe neaşteptate, s a trezit că are în faţă ceva ce aducea cu o întreprindere uriaşă, care acoperea versantul sudic al lui Concepción, imediat deasupra istmului. Complexul industrial părea să se întindă pe o suprafaţă între 2 şi 2,5 km². L-a şocat faptul că amplasarea să nu era tocmai potrivită. Versantul unui vulcan nu părea a fi locul cel mai bun în care să se arunce milioane de dolari pentru construirea unei asemenea întreprinderi, departe de orice căi de transport. Doar dacă, s a gândit el, proiectul trebuia să rămână secret.

Apoi a observat un avion apărând dinspre nord şi alegând un culoar de zbor pentru a ajunge pe o pistă care traversa istmul până la intrarea în complex. A zburat înclinat pe o aripă, ocolind vârful vulcanului Madera, şi a aterizat, rulând până la un terminal mare de la capătul pistei.

Cu o strâmbătură care părea să spună că vedea ceva ce nu i făcea deloc plăcere, Pitt şi a luat binoclul de la ochi. Ochii lui verzi au fost umbriţi de o expresie de concentrare. A curăţat lentilele binoclului cu câteva picături de apă dintr un bidon pe care l avea la el şi le a şters cu poalele cămăşii. Apoi a dus din nou binoclul la ochi şi, ca şi cum ar fi vrut să se convingă, l a îndreptat spre avion.

Soarele a ieşit dintre nori, scăldând insula Ometepe într o lumină orbitoare. Deşi de la distanţa aceea avionul nu părea mai mare decât o furnică, i a fost imposibil să nu recunoască imediat culoarea levănţicii, reflectată de razele de soare de pe fuzelaj şi de pe aripi.

— Odyssey, a murmurat mai mult pentru sine, şi gândurile i s au învălmăşit în minte.

Abia după aceea şi a dat seama că întreprinderea era amplasată exact deasupra tunelurilor. Aşa se explica prezenţa lifturilor de mărfuri pe care el şi Giordino le văzuseră la terminalul căii ferate. Indiferent de scopul ei, întreprinderea era legată de tuneluri, însă dimensiunile impuseseră ca ea să fie construită ca o unitate separată.

Trecând cu privirea peste clădirile ce se înălţau la poalele vulcanului, Pitt s a oprit puţin, depistând ceva care semăna cu o zonă lungă de docuri, situată în spatele unui şir de depozite. Acoperişurile acestora ascundeau docurile, dar, profilate pe cerul albastru, a reuşit să distingă patru macarale pentru încărcare mărfuri şi şi a dat seama că acel complex nu avea nevoie de un sistem exterior de transport. Era complet independent.

Apoi, aproape simultan, s au petrecut trei lucruri care l au pus în alertă.

Farul a început să se legene ca un dansator de hula hoop. Aşa cum îi spusese lui Percy Rathbone, se învăţase cu cutremurele, deoarece crescuse în California. Odată, în cursul unui cutremur, se aflase pe Wilshire Boulevard, într o clădire de birouri de treizeci de etaje care începuse să se zdruncine şi să se legene. Din fericire, fundaţia era aşezată pe bile, tocmai pentru astfel de situaţii. De astă dată a avut aceeaşi senzaţie, doar că farul s a zguduit şi a oscilat ca un palmier surprins de un vârtej.

Pitt s a răsucit imediat şi a privit spre vulcanul Concepcion, crezând că intrase în erupţie, însă piscul acestuia era liniştit, fără nici urmă de fum sau de cenuşă. A aruncat o privire către apă şi a văzut suprafaţa vălurindu se ca şi cum ar fi fost scuturată de dedesubt de un vibrator uriaş şi nevăzut. După aproape un minut, care i s a părut că nu se mai sfârşea, cutremurul a încetat. Deloc surprinzător, clătinătura nu l a trezit pe Giordino.

A doua primejdie venea din partea unei şalupe de patrulare de culoarea levănţicii, care se apropia dinspre insulă şi se îndrepta direct către far. Agenţii de securitate de la bord erau siguri că prada surprinsă înăuntru nu avea cum să scape, de aceea navigau cu viteză redusă.

Cel de al treilea pericol îi pândea de dedesubt. Ceea ce probabil i a salvat a fost un sunet care abia s a auzit: un clinchet metalic care s a auzit dinspre puţul prin care urcaseră din tunel.

Pitt l a îmboldit cu piciorul pe Giordino.

— Avem vizitatori. S-ar părea că ne au dat de urmă. Giordino s a trezit instantaneu şi a scos pistolul automat Desert Eagle de 12,5 mm de sub centură, pe sub salopetă, iar Pitt şi a luat vechiul lui Colţ din rucsac.

Ghemuit alături de puţ, Pitt a strigat în jos, fără să privească peste margine.

— Rămâneţi unde sunteţi!

A urmat ceva ce era aproape de aşteptat. Răspunsul la strigăt a fost o rafală de armă automată, care a pornit din puţ şi a presărat acoperişul farului cu suficiente găuri ca să l transforme într o sită. Focul fusese atât de violent, încât Pitt şi Giordino s au abţinut să tragă, de teamă că, trecându şi mâna peste marginea puţului, se puteau alege cu degetele retezate de vreun glonţ.

Pitt s a târât până la geamurile farului şi a lovit cu patul pistolului în ele. Foile de sticlă erau groase, de aceea a trebuit să izbească de mai multe ori cu toată forţa pentru a sparge câteva. Majoritatea cioburilor au căzut în exteriorul farului, dar Pitt a întins un braţ afară şi a împins fragmentele rămase spre interior, iar acestea s au spart pe podea. A făcut câteva grămăjoare, apoi le a împins cu bocancul în puţ; ascuţite ca nişte lame, cioburile s au prăbuşit în adânc. S-au auzit imediat urlete şi ţipete de durere, iar focurile au încetat.

Profitând de acel moment de acalmie, Pitt şi Giordino au tras la întâmplare în josul puţului şi au auzit gloanţele ricoşând din beton şi provocând panică în rândul agenţilor de securitate care se căţăraseră pe scară. Strigătele lor de durere au încetat, însă apoi s au auzit bufnetele înfiorătoare ale corpurilor celor care se prăbuşeau prin puţ până la nivelul tunelului.

— Cred că le am stricat planurile, a spus Giordino fără nici o părere de rău şi a introdus în pistol un încărcător plin.

— Mai avem nişte oaspeţi nepoftiţi de care trebuie să ne ocupăm, i a spus Pitt, arătând către şalupa de patrulare care acum gonea spre far, pentru că prova se ridicase mult din apă şi elicea lăsa în urmă valuri ca o coadă de cocoş.

— O să fie cam la mustaţă, a zis Giordino, făcând un semn către elicopterul albastru care venea în râsul apei, apropiindu se dinspre nord.

Calculând imediat distanţa pe care o mai aveau de parcurs şalupa şi elicopterul, Pitt şi a îngăduit un rânjet crispat, - Elicopterul e mai rapid. Când va ajunge aici, şalupa se va afla la un kilometru şi jumătate.

— Roagă te să nu fie dotată cu lansatoare de rachete, a spus Giordino, făcându l să revină cu picioarele pe pământ.

— Aflăm de îndată. Pregăteşte te să prinzi hamul imediat ce îi dau drumul.

— Ar dura prea mult ca să ne ridice pe rând, a constatat Giordino. Sugerez cu toată răspunderea să ne luăm împreună rămas bun de la far, urcând amândoi odată.

Pitt a dat aprobator din cap.

— Aşa gândeam şi eu.

Au ieşit pe balconul îngust care dădea roată părţii superioare a farului. Pitt a recunoscut tipul de elicopter: un Bell 430 cu două motoare jumelate Rolls Royce. Era vopsit în galben şi roşu, având scris pe lături: MANAGUA AIRWAYS. Pitt a privit concentrat cum pilotul s a apropiat de a dreptul de far, fără vreun ocol inutil, în timp ce celălalt membru al echipajului a început să coboare pe uşa laterală a aparatului hamul legat de un cablu de vinci.

Mai înalt decât Giordino cu treizeci de centimetri, Pitt a făcut un salt şi a înhăţat hamul din prima încercare, deşi acesta se legăna din cauza curentului creat de rotor. A prins hamul pe după umerii lui Giordino.

— Ai o constituţie mai solidă decât mine. Sper să rezişti, pentru că eu mă agăţ de tine.

Giordino şi a petrecut mâinile prin deschizături şi le a încleştat în jurul cablului, iar Pitt s a agăţat strâns de talia lui. Copilotul, incapabil să audă ceva din cauza şuieratului turbinelor, a făcut semne disperate din braţe, vrând să i anunţe că nu puteau ridica decât un om, nu pe amândoi odată.

Avertismentul lui venise prea târziu. Pitt şi Giordino s au trezit târâţi de pe balconul farului şi atârnând la treizeci de metri deasupra apei, moment în care o pală de vânt a lovit elicopterul. Pilotul a fost luat prin surprindere, astfel că aparatul s a înclinat brusc spre tribord din cauza efectului combinat al greutăţii celor doi. Omul a corectat imediat poziţia aparatului şi a zburat apoi drept, timp în care copilotul se uita crispat la cablul suprasolicitat pe care vinciul îl ridica spre uşă.

Din fericire, şalupa urmăritoare nu era dotată cu lansatoare de rachete. Cu toate acestea, cele două mitraliere de mare calibru montate la prova au deschis focul. Spre norocul lor, şalupa era încă departe şi, cum chila izbea apa în mod sacadat, mitraliorul nu putea ochi prea bine, greşind ţinta cu peste cincizeci de metri.

Îngrozit de ideea că asupra lui se trăgea, pilotul a uitat cu desăvârşire de cei doi oameni pe care venise să i salveze şi a făcut un viraj brusc pentru a se îndepărta de şalupă, retrăgându se către ţărm, unde se considera în siguranţă. Giordino a simţit că braţele îi sunt smulse din umeri. Pitt, care nu suferea nici o durere, nu a putut decât să se ţină cât mai strâns de colegul său şi să strige la copilot să grăbească viteza de urcare a cablului.

Pitt a văzut pe faţa lui Giordino chinurile pe care le îndura. Vreme de două minute, cele mai cumplite prin care trecuse până atunci, s a simţit îndemnat să şi dea drumul şi să cadă în gol, însă, când a privit scurt în jos şi a văzut că luciul apei era la 150 de metri sub picioarele care i se bălăngăneau liber, s a răzgândit imediat.

Când a ridicat capul, a văzut ochii uimiţi ai copilotului la mai puţin de un metru şi jumătate. Acesta s a întors şi a strigat către pilot, care a înclinat elicopterul pe cealaltă parte suficient de mult pentru ca Pitt şi Giordino să cadă în interiorul secţiunii rezervate bagajelor. Apoi a închis precipitat uşa şi a încuiat o.

Încă în stare de şoc, copilotul s a holbat la cei doi bărbaţi întinşi pe podea.

— Domnilor, sunteţi loco, a mormăit el într o engleză cu un puternic accent spaniol. Noi doar saci poştă ridicăm, care au cincizeci de kilograme.

— Ia te uită, vorbeşte engleză, a remarcat Giordino.

— Nu prea bine, l-a contrazis Pitt. Să mi aduci aminte să trimit o scrisoare de felicitări companiei care a produs vinciul.

Apoi s a ridicat în picioare şi s a grăbit să intre în cabina pilotului, de unde a privit pe o fereastră laterală până a zărit şalupa de patrulare. Abandonase urmărirea şi descria un arc de cerc pentru a se întoarce pe insulă.

— Ce naiba a fost asta? i a întrebat pilotul, care era furios de a binelea. Demenţii ăia chiar trăgeau în noi.

— Am fost norocoşi că nu prea le au cu ţintitul.

— N-am ştiut în ce mă bag când am acceptat cursa asta, a spus pilotul, rămas cu ochii spre şalupă. Cine sunteţi, domnilor, şi de ce vă urmărea şalupa?

— Păi scrie în ordinul de zbor, i a răspuns Pitt. Eu şi prietenul meu lucrăm la Agenţia Naţională de Studii Subacvatice şi Marine. Mă numesc Dirk Pitt.

Pilotul a ridicat mâna dreaptă de pe comenzi şi a întins o peste umăr, spunând:

— Marvin Huey.

— A, eşti american. Din Montana, dacă nu mă înşală accentul tău.

— Aproape. Am crescut la o fermă din Wyoming. După ce am zburat pe elicoptere în cadrul forţelor armate şi după ce soţia mi a fugit cu un bogătaş din domeniul petrolului, am venit aici şi am înfiinţat o companie de transport aerian.

Pitt i a strâns mâna şi l a măsurat din ochi. Cu părul roşcat şi rărit şi cu chelie chiar în vârful capului, părea destul de scund. Purta blugi decoloraţi, o cămaşă înflorată şi cizme de cowboy. Avea ochii de un albastru spălăcit, care arătau ca şi cum văzuseră multe. Ca vârsta, se apropia de cincizeci de ani.

Huey l a privit curios pe Pitt.

— Nu mi aţi spus care e motivul fugii de acolo.

— Am văzut ceva ce nu trebuia văzut, i a răspuns Pitt, fără să încerce o minciună.

— Ce i de văzut într un far dezafectat?

— Nu e ce pare.

Huey a lăsat impresia că nu l a crezut, dar n a insistat.

— Peste 22 de minute o să ajungem pe aerodromul nostru din Managua.

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine. Pitt a făcut un semn către scaunul copilotului. Te deranjează dacă stau jos?

Huey a încuviinţat cu un gest din cap.

— Nicidecum.

— Ce crezi, ai putea trece razant peste clădirile Odyssey de pe insulă?

Huey s a întors doar puţin şi i a aruncat lui Pitt o privire prin care părea să l anunţe că era nebun.

• 
  Cred că glumeşti. Locul acela e păzit mai ceva decât Zona 51 de la Groom Lake, Nevada. Cine se apropie la mai puţin de zece kilometri e interceptat de avioane.
  

— Ce se petrece acolo?

— Nimeni nu are idee. Secretul e atât de bine protejat, încât guvernul nicaraguan neagă însăşi existenţa acestei instalaţii. A început ca o fabrică oarecare şi a ajuns un colos după numai cinci ani. Măsurile de securitate depăşesc orice imaginaţie. S-au construit depozite uriaşe, zone despre care unii afirmă că sunt pentru asamblare. Se zvoneşte că există chiar şi spaţii de cazare pentru trei mii de oameni. Localnicii obişnuiau să cultive cafea şi tutun pe insule. Principalele oraşe, Alta Garcia şi Moyogalpa, au fost demolate şi arse după ce guvernul i a silit pe locuitori să plece, mutându i într o zonă montană din est.

— Cred că guvernul a investit masiv acolo.

—Nu ştiu dacă e adevărat, dar au fost foarte îngăduitori, permiţându le celor de la Odyssey să funcţioneze acolo fără amestec din afară.

— N-a trecut nimeni de măsurile de securitate instituite? a întrebat Pitt.

Huey a arborat un surâs chinuit.

— N-am auzit să se întoarcă vreodată cineva viu de acolo.

— Chiar aşa de greu e să pătrunzi?

— Pe toată plaja patrulează vehicule echipate cu aparatură de supraveghere de înaltă performanţă. Şalupele de patrulare, însoţite de elicoptere, dau roată insulei. Senzorii de prezenţă detectează orice mişcare pe drumurile şi potecile ce duc spre complex. Se spune că specialiştii de la Odyssey au realizat echipamente care detectează până şi mirosul oamenilor care se apropie de clădire şi îl deosebesc de cel al animalelor.

— Dar nu există fotografii din satelit? a insistat Pitt.

— Le poţi cumpăra de la ruşi, dar din ele nu rezultă ce se petrece în labirintul acela de clădiri.

— Dar trebuie să existe anumite zvonuri.

— A, sigur, o mulţime. Singurul care pare să aibă un sâmbure de adevăr spune că acolo e un centru de cercetare şi dezvoltare. Dar nimeni nu ştie ce cercetări se fac.

— Dar i s a dat un nume, nu?

— Doar cel folosit de localnici.

— Şi cum sună? a trebuit Pitt să insiste.

— În engleză, i a răspuns Huey într un târziu, „Casa Invizibililor”.

— Din ce motiv?

— Pentru că oricine intră acolo nu mai este văzut niciodată.

— Şi autorităţile locale nu fac anchete? a vrut Pitt să ştie. Huey a clătinat din cap.

— Autorităţile nicaraguane au adoptat o politică de neintervenţie. Se afirmă că Odyssey îi are la degetul mic pe toţi politicienii, judecătorii şi pe şeful poliţiei.

— Nu cumva sunt amestecaţi chinezii?

— Chinezii sunt prezenţi peste tot în America Centrală. În urmă cu trei ani, au încheiat un contract cu Odyssey pentru construirea unui canal scurt prin malul vestic al lacului Nicaragua, la Pena Blanca, pentru accesul vaselor cu pescaj mare.

— Înseamnă că economia ţării a profitat destul de mult.

—Nu tocmai. Majoritatea navelor care folosesc canalul fac parte din flota chineză.

— COSCO?

Huey a confirmat.

— Da, aşa se cheamă compania. Vasele lor trag întotdeauna în zona de facilităţi Odyssey.

Pitt a rămas tăcut, gândindu se la nenumăratele necunoscute şi informaţii contradictorii în legătură cu activitatea companiei Odyssey, cu fondatorul său şi cu operaţiunile sale tenebroase. Imediat ce Huey a aterizat lângă hangarul companiei sale, la peste trei kilometri depărtare de Managua, şi după ce a coborât, Pitt s a îndepărtat şi i a telefonat amiralului Sandecker.

Cum îi stătea în obicei, acesta a trecut direct la subiect:

— Cum, n ai pornit o deja spre Washington?

— Nu, i a răspuns scurt Pitt. Şi nici nu intenţionăm. Sandecker şi a dat seama că Pitt îşi făcuse un plan, de aceea a continuat pe un ton neutru:

— Presupun că ai motive întemeiate.

— Ai cunoştinţă de un complex industrial construit de Odyssey pe o insulă din lacul Nicaragua, care se află exact deasupra tunelurilor?

— Singurul lucru pe care l ştiu e dintr un raport în care se spunea că Odyssey se ocupă de extinderea unui canal de la ocean până la lac, pentru a permite pătrunderea navelor comerciale, a spus Sandecker, apoi a făcut o pauză. Dacă mi aduc bine aminte, raportul nu era prea limpede în privinţa zonei de facilităţi portuare pe care cei din Nicaragua o construiau în oraşul Granada, situat la câţiva kilometri est de Managua.

— Raportul era confuz pentru că zona de facilităţi era construită la complexul deţinut de Odyssey pe insula Ometepe, pentru uzul lor exclusiv.

— Şi ce ai de gând să faci? l a întrebat Sandecker, deşi simţise deja ce voia Pitt să facă.

— Mi am propus ca eu şi Al să pătrundem în complex şi să vedem cu ce se ocupă.

Sandecker a ezitat o clipă.

— După ce aţi scăpat ca prin urechile acului din tuneluri, cred că sfidaţi norocul.

— Ne am specializat în pătrunderi secrete.

— Nu i deloc amuzant, a spus Sandecker pe un ton tăios. Am convingerea că măsurile de securitate de acolo sunt foarte stricte. Cum plănuieşti să pătrunzi?

— Pe apă.

— Nu crezi că ar putea avea şi senzori subacvatici?

— Dacă mă gândesc bine, a spus Pitt cu un aer de superioritate, m ar surprinde să nu aibă aşa ceva.