Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 3

Clădirea de 30 de etaje care găzduia sediul NUMA se ridica pe malul estic al fluviului Potomac, în apropiere de Capitoliu. Reţeaua de computere de la etajul zece semăna cu studioul de sonorizare dintr un film ştiinţifico fantastic produs la Hollywood. Acest spaţiu remarcabil era teritoriul exclusiv al lui Hiram Yaeger, geniul informatic de la NUMA. Sandecker îi lăsase acestuia mâna liberă să conceapă şi să realizeze cea mai mare bibliotecă din lume în domeniul ştiinţelor mării, fără nici un amestec din afară sau restricţii financiare. Cantitatea de date acumulate, asamblate şi catalogate de Yaeger era enormă, cuprinzând toate studiile ştiinţifice, investigaţiile şi analizele efectuate în domeniu, de la primele despre care se ştia şi până la ultimele noutăţi. Aşa ceva nu există nicăieri în lume.

Spre deosebire de alte centre computerizate aparţinând instituţiilor guvernamentale sau corporaţiilor, spaţiul imens al etajului era deschis, deoarece Yaeger considera că împărţirea să în birouri separate era defavorabilă creării unor deprinderi de muncă eficiente.

Conducea el însuşi întregul complex de la un birou circular, aşezat pe un podium situat chiar în centrul sălii. În afara unei săli de conferinţe şi a toaletelor, singurul spaţiu închis era un tub circular şi transparent, de mărimea unui dulap, plasat pe o latură a şirului de monitoare aranjate în jurul biroului lui Yaeger.

Fără să fi reuşit pe deplin trecerea de la îmbrăcămintea hippy la costumele scumpe la două rânduri, Yaeger continua să poarte blugi Levi's şi o geacă asortată, plus o pereche de cizme de cowboy foarte vechi. Părul încărunţit era strâns la ceafă într o codiţă, iar pe nas purta ochelari ca de bunicuţă, prin care îşi privea drăgăstos monitoarele. Cu toate acestea, geniul computeristic de la NUMA nu ducea viaţa pe care o sugera prin îmbrăcăminte.

Avea o soţie frumoasă, o artistă renumită. Locuiau împreună la o fermă din Sharpsburg, Maryland, unde creşteau cai. Cele două fete mergeau la o şcoală particulară şi plănuiau ca după absolvire să şi continue studiile la colegii pe care să le aleagă singure. Yaeger conducea un BMW V-12, cu care se deplasa de acasă la sediul NUMAI şi înapoi, iar soţia prefera un Cadillac Esplanade pentru a duce fetele şi pe prietenii lor la şcoală şi la petreceri.

Intrigat de urna care i fusese trimisă de căpitanul Barnum de pe Sea Sprite, Yaeger a ridicat o din cutie şi a aşezat o în incinta tabulară, situată la vreun metru de scaunul său rotativ din piele. Apoi a tastat un cod. Câteva momente mai târziu, în cameră a apărut imaginea tridimensională a unei femei atrăgătoare care purta o bluză dintr un material înflorat şi o fustă asortată. Creaţie a lui Yaeger, eterica femeie era imaginea soţiei lui şi reprezenta materializarea unei fiinţe virtuale, produse pe calculator, vorbitoare şi înzestrate cu gândire, care avea personalitate proprie.

— Bună, Max, a salutat o Yaeger. De acord să faci puţină cercetare?

— La dispoziţia ta, a răspuns Max cu glas uşor gutural.

— Vezi obiectul pe care ţi l am aşezat la picioare?

—Da.

— Te aş ruga să i identifici vechimea aproximativă şi cultura din care provine.

— Ne am apucat de arheologie cumva?

Yaeger a dat afirmativ din cap.

— Obiectul a fost descoperit de un biolog NUMA într o cavernă coraliferă de pe bancul Navidad.

— Puteau să l cureţe mai temeinic, a spus sec Max, privind în jos către urna care încă prezenta o crustă.

— S-a lucrat în mare grabă.

— Asta se vede fără ochelari.

— Plimbă l prin reţelele de date arheologice ale universităţilor şi găseşte mi ceva care seamănă cu el.

Ea l a privit cu şiretenie.

— Mă sileşti să comit o infracţiune, cred că ţi dai seama de asta.

— Pătrunderea neautorizată în fişiere de interes istoric nu reprezintă o infracţiune.

— Mereu rămân impresionată de modul în care îţi justifici acţiunile ilegale.

— O fac din pură bunăvoinţă.

— Scuteşte mă, a spus Max, dându şi ochii peste cap.

Yaeger a atins o tastă cu arătătorul, iar Max a dispărut treptat, ca şi cum s ar fi evaporat, în timp ce urna a coborât într un locaş situat sub nivelul pardoselii.

În aceeaşi clipă, telefonul albastru, aşezat în şir cu alte receptoare colorate, a sunat. Yaeger a dus receptorul la ureche, continuând în acelaşi timp să tasteze.

— Da, domnule amiral.

— Hiram, s a auzit vocea amiralului James Sandecker, am nevoie de dosarul privind monstrul acela plutitor ancorat în apropiere de Cabo San Rafael din Republica Dominicană.

— Vin imediat cu el.

James Sandecker, în vârstă de 61 de ani, tocmai făcea flotări când Yaeger a fost condus în birou de secretară. Era un bărbat scund, depăşind cu puţin 1,65 metri, cu părul des şi roşcat şi barbişon. A ridicat capul spre Yaeger şi l a măsurat cu ochi albaştri. Maniac al vieţii sănătoase, Sandecker făcea jogging în fiecare dimineaţă, exersa în sala de gimnastică a NUMA în fiecare după amiază şi consuma numai hrană vegetariană. Singurul lui viciu era pasiunea pentru trabucuri fabricate special, care se obţineau doar la comandă. Membru de o viaţă al elitei din Washington, el făcuse din NUMA cel mai eficient organism guvernamental. Deşi majoritatea preşedinţilor sub a căror legislatură slujise instituţia ca director la NUMA nu l socoteau om de echipă, faima lui impresionantă şi admiraţia membrilor Congresului îi asiguraseră slujba care părea să i fie acordată pe viaţă.

A sărit literalmente în picioare imediat ce Yaeger a intrat şi i a făcut semn să se aşeze pe scaunul din faţa biroului, scaun care făcuse parte cândva din mobilierul cabinei căpitanului de pe pachebotul francez Normandie, înainte ca acesta să ardă în portal New York, în 1942.

Curând li s a alăturat şi Rudi Gunn, directorul adjunct al agenţiei.

Gunn era cu doar doi centimetri mai înalt decât amiralul. Un individ extrem de inteligent şi fost comandant de marină, care fusese subordonat al lui Sandecker, Gunn purta acum ochelari cu lentile groase şi ramă de baga. Sarcina principală a lui Gunn era de a superviza numeroasele proiecte ştiinţifice şi oceanografice ce se desfăşurau în întreaga lume. L-a salutat pe Yaeger cu un gest din cap şi s a aşezat pe un scaun alături de el.

Yaeger s a ridicat pe jumătate de pe scaun şi a aşezat un dosar voluminos pe birou, în faţa amiralului.

— Aici e tot ce avem referitor la Ocean Wanderer.

Sandecker a deschis dosarul şi s a uitat lung la planurile hotelului de lux proiectat şi construit pe o platformă plutitoare. Dispunând de tot ce îi trebuia pentru cazare şi subzistenţă, el putea fi remorcat până în orice loc exotic din lume, unde stătea la ancoră timp de o lună, după care pornea spre vreo altă zonă pitorească. După ce i a examinat câteva minute detaliile tehnice, amiralul a ridicat privirea spre Yaeger, şi pe faţă i a apărut o expresie sumbră.

— Chestia asta îşi caută pieirea cu lumânarea.

— Nu pot decât să fiu de acord, a spus Gunn. Tehnologii şi inginerii noştri i au analizat structură interioară şi au ajuns la concluzia că hotelul a fost proiectat în mod necorespunzător şi că nu poate rezista unei furtuni violente.

— Cum au ajuns la concluzia asta? a întrebat Yaeger, făcând pe neştiutorul.

Gunn s a ridicat şi s a aplecat peste birou, desfăşurând planurile cablurilor de ancoră, legate de piloni înfipţi în fundul mării. A arătat cu un pix spre cablurile prinse în câteva bolţuri uriaşe de sub etajele inferioare ale hotelului.

— Un uragan puternic ar putea smulge cablurile de ancoraj.

— Potrivit specificaţiilor tehnice, e construit să reziste la vânturi de 255 km/h, a spus Yaeger.

— Nu vântul ne îngrijorează, a replicat Sandecker. Întrucât hotelul este ancorat în largul mării, în loc să aibă fundaţii solide în sol, este la discreţia valurilor mari care pot să se formeze în apropierea zonelor cu apă mică şi să i facă structura bucăţi, împreună cu toţi turiştii şi personalul dinăuntru.

— Proiectanţii nu au luat în calcul şi situaţia asta? a întrebat Yaeger.

Sandecker s a strâmbat.

— Le am atras atenţia asupra problemei, dar fondatorul corporaţiei turistice, care este şi proprietarul hotelului, nu ne a luat în seamă.

— Omul era mulţumit că o echipă internaţională de ingineri de construcţii maritime declarase că totul e perfect, a adăugat Gunn. Iar cum legile Statelor Unite nu au putere asupra unei companii străine, n am mai putut influenţa în nici un fel construcţia.

Sandecker a băgat specificaţiile înapoi în dosar şi l a închis.

— Să sperăm că uraganul care se dezvoltă în largul coastei vest africane va trece pe lângă hotel sau nu va apuca să devină unul de categoria a cincea, cu vânturi ce depăşesc 255 km/h.

— L-am anunţat deja pe căpitanul Barnum, care sprijină cercetările efectuate de staţiunea Pisces pe bancul Navidad, din apropierea hotelului Ocean Wanderer, să fie atent la toate avertismentele legate de uragan, pentru că s ar putea să se afle în calea lui.

— Centrul nostru din Key West tocmai monitorizează naşterea unei furtuni, a spus Yaeger.

— Să mă ţii şi pe mine la curent, l a prevenit Sandecker. Nu avem nevoie de două dezastre tocmai acum.

Când Yaeger s a întors la birou, a observat că pe panoul din faţa lui clipea intermitent o luminiţă verde. S-a aşezat şi a tastat codul care activa apariţia lui Max; în acelaşi timp, de sub pardoseală s a ridicat şi urna.

După ce imaginea lui Max s a concretizat, Yaeger a întrebat o:

— Ai analizat urna găsită de cei de pe Pisces?

— Sigur, a răspuns Max fără să ezite.

— Şi ce ai aflat?

— Cei de pe Sea Sprite nu şi au dat toată silinţa să îndepărteze depunerile, s a plâns Max. Pe suprafaţă rămăsese lipită o crustă calcaroasă. Nici măcar n au catadicsit să cureţe interiorul obiectului. Era încă plin cu sedimente. A trebuit să apelez la toate sistemele imagistice posibile ca să reuşesc o analiză cât de cât precisă. Imagistică prin rezonanţă magnetică, radiografiere digitală, scanare laser tridimensională, reţele neuronale cu puls jumelat şi altele, ca să obţin o segmentare rezonabilă a imaginii.

— Scuteşte mă de detalii tehnice, a spus Yaeger şi a oftat ca să se calmeze. Ce rezultat ai obţinut?

— În primul rând, nu e vorba de o urnă. E o amforă, pentru că are mânere mici în zona gâtului. A fost turnată din bronz undeva în Epoca Bronzului mijlociu spre târziu.

— Are o vârstă.

— Da, e foarte veche, a spus Max cu un aer sigur.

— Eşti sigură?

— M-am înşelat vreodată?

— Nu, a admis Yaeger. Recunosc sincer, nu m ai dezamăgit încă.

— Atunci să mă crezi şi de data asta. Am efectuat o analiză chimică foarte minuţioasă a metalului. Procesul de întărire a cuprului a fost descoperit în jurul anului 3500 î.Hr. şi se făcea prin îmbogăţirea cuprului cu arsenic. Singura problemă era că minerii de atunci şi lucrătorii în metal mureau de tineri din cauza vaporilor de arsenic.

Mult mai târziu, probabil întâmplător, după anul 2200 î.Hr., s a descoperit că prin amestecarea cuprului cu 10% staniu se obţinea un metal foarte dur şi rezistent. Acest lucru a marcat începutul Epocii Bronzului. Din fericire, Europa şi Orientul Mijlociu erau bogate în cupru. Însă staniul era destul rar în stare naturală şi mai greu de găsit.

— Deci staniul era un metal scump.

— Pe vremea aceea, da, a zis Max. Neguţătorii de staniu cutreierau lumea antică şi cumpărau minereu, pe care îl vindeau celor care aveau topitorii. Bronzul a contribuit la dezvoltarea economiei şi i a îmbogăţit pe mulţi dintre oamenii din acea vreme. Totul era din bronz, începând cu armele - capete de suliţă, cuţite şi spade până la medalioane, brăţări, centuri şi ace de păr pentru femei. Securile şi dălţile din bronz au adus mari progrese în arta prelucrării lemnului. Meşteşugarii au început să toarne vase, urne şi tot felul de recipiente. Văzută dintr o perspectivă corectă, Epoca Bronzului a contribuit enorm la dezvoltarea civilizaţiei.

— În concluzie, ce mi poţi spune despre trecutul acestei amfore?

— A fost turnată între anii 1200 şi 1100 î.Hr. Şi, în caz că te interesează, la turnare s a folosit tehnica a cire perdue.

Fără să vrea, Yaeger s a ridicat de pe scaun.

— Asta înseamnă că are peste trei mii de ani vechime.

Max a surâs sarcastic.

— Vai, ce descoperire ai făcut.

— Şi unde a fost turnată?

— În Galia, de către celţi, mai precis, într o regiune cunoscută sub numele de Egipt.

— Egipt? a repetat Yaeger pe un ton neîncrezător.

— Acum trei mii de ani, ţara faraonilor nu se numea Egipt, ci L-Khem sau Kemi. A primit numele de Egipt abia când a cucerit o Alexandru cel Mare, care a botezat o astfel după o descriere din Iliada lui Homer.

— Nu ştiam că existau celţii pe vremea aceea, a zis Yaeger.

— Celţii erau o populaţie împărţită în numeroase triburi, care se ocupau deja cu comerţul şi cu arta cam cu două mii de ani înainte de Hristos.

— Dar ai zis că amfora a fost făcută în Galia. Ce rol au celţii în treaba asta?

— Cuceritorii romani au numit pământurile celţilor Galia, a explicat Max. Analiza mea a arătat că minereul de cupru provine din minele din apropiere de Hallstatt, Austria de azi, iar cositorul a fost adus din Cornwall, Anglia, dar stilul de prelucrare sugerează un trib celtic din sud vestul Franţei. Siluetele turnate pe exteriorul amforei seamănă aproape perfect cu cele aflate pe un cazan descoperit de un fermier francez din zonă în 1972.

— Cred că mi poţi spune şi numele artizanului care a turnat amfora.

Max l a săgetat pe Yaeger cu o privire glacială.

— Nu mi ai cerut să verific şi evidenţele privind genealogiile.

Rămas pe gânduri, Yaeger a trecut în revistă informaţiile prezentate de Max.

— Ai idee cum de au ajuns nişte relicve a Epocii Bronzului din Galia într o cavernă coraliferă de pe bancul Navidad, din largul coastelor Republicii Dominicane?

— N-am fost programată să fac generalizări, i a răspuns Max cu un aer de superioritate. N-am nici cea mai vagă idee cum a ajuns acolo.

— Încearcă să gândeşti, Max, i a cerut Yaeger îndatoritor. A căzut de pe vreo navă ori a făcut parte din încărcătura vreuneia care a naufragiat?

— A doua situaţie e posibilă, deoarece nici un comandant nu ar fi vrut să traverseze bancul Navidad decât dacă dorea să moară. Pe de altă parte, putea să facă parte dintr un transport de obiecte de artă ale vreunui om de afaceri sau ale unui muzeu din America Latină.

— E o supoziţie excelentă.

— Nici pe departe, de fapt, a spus Max, pe un ton nepăsător. Conform analizei mele, crusta formată la exteriorul amforei e prea veche pentru a susţine ideea unui naufragiu produs de la Columb încoace. Materia organică din ea datează de peste 2 800 de ani.

— Nu se poate. Nu au existat naufragii în emisfera sudică înainte de anul 1500.

Max a făcut un gest de deznădejde, ridicând braţele în aer.

— Nu ai încredere în mine?

— Trebuie să recunoşti că perioada despre care vorbeşti ar face pe oricine să ridice din sprâncene.

— Asta e. Eu îmi menţin părerea.

Yaeger s a lăsat pe spătarul scaunului, întrebându se ce trebuia să înţeleagă din tot proiectul şi din concluziile lui Max.

— Max, te rog să tipăreşti zece exemplare ale constatărilor tale. De aici încolo mă ocup eu.

— Aş mai avea ceva de adăugat înainte să mă trimiţi la culcare, a spus Max.

Yaeger a privit o cu oarecare rezervă.

— Anume?

— După ce curăţaţi mizeria din interiorul amforei, o să găsiţi o figurină din aur în formă de capră.

— În formă de ce?

— La revedere, Hiram.

În timp ce Max dispărea, revenind în interiorul circuitelor electronice, Yaeger a rămas nemişcat, total descumpănit. Apoi a început să se gândească. A încercat să şi imagineze pe cineva de pe o corabie din urmă cu trei mii de ani azvârlind peste bord un vas din bronz la peste 6 400 de kilometri de coastele Europei, însă imaginea nu se închega nicicum.

A întins mâna şi a ridicat amfora, după care s a uitat înăuntrul ei şi a întors imediat capul în altă parte din cauza mirosului insuportabil pe care l a simţit în nări. A pus o înapoi în cutie şi a rămas neclintit multă vreme, incapabil să accepte ceea ce aflase câteva clipe mai devreme.

Şi a propus să verifice a doua zi dimineaţă toate sistemele care o activau pe Max, după care avea să îi prezinte un raport amiralului Sandecker. Nu voia să fie luat peste picior în cazul în care Max făcuse vreo greşeală.