Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 31

După ce a încheiat discuţia cu Pitt, Sandecker a aşteptat cu răbdare până când Gunn a aranjat ca un elicopter să îl recupereze pe directorul de proiecte speciale de la farul ce mască puţul de aeraj. Apoi au ieşit din biroul amiralului şi au coborât un etaj până la sala de şedinţe, unde Sandecker organizase o întâlnire pentru a discuta despre descoperirile făcute pe bancul Navidad.

Hiram Yaeger, Dirk şi Summer Pitt, precum şi St. Julien Perlmutter erau aşezaţi la uriaşa masă ovală din lemn de tec care amintea de puntea unei nave. Apoi, lângă Summer a luat loc doctorul John Wesley Chisholm, profesor de istorie antică la Universitatea Pennsylvania, un om cu o înfăţişare ce nu impresiona prin nimic. Era de greutate şi înălţime medie. Părul castaniu se armoniza cu ochii căprui. Însă personalitatea sa nu era deloc obişnuită. Zâmbea permanent şi era extrem de curtenitor şi de prietenos. Iar inteligenţa lui ieşea din tipare.

Toţi l au ascultat cu o atenţie deplină pe doctorul Elsworth Boyd, care, stând lângă un monitor de dimensiuni mari pe care a apărut un montaj cu fotografii, le a ţinut o prelegere despre artefactele şi imaginile cioplite în piatră recuperate şi înregistrate pe bancul Navidad. Concluzia care se închega era atât de şocantă, de incredibilă, încât toţi cei prezenţi la masa aceea au rămas muţi de uimire cât timp Boyd a prezentat artefactele, vechimea şi originea lor. Şi încă nu ajunsese la desenele zgâriate de pe ziduri.

Boyd, un bărbat mlădios, cu corp de acrobat, musculos şi agil, plin de vigoare, trecut puţin de patruzeci de ani, stătea drept, dându şi din când în când la o parte câte o şuviţă de păr blond spre roşcat care îi alunecă pe frunte, şi îi privea pe ascultătorii săi fascinaţi cu ochi cenuşii ca aripa unei porumbiţe sălbatice. Profesor emerit de istorie clasică la Trinity College, Dublin, el îşi dedicase toate eforturile studierii istoriei vechi a celţilor. Publicase numeroase cărţi privind toate aspectele complexei societăţi celte. Când fusese invitat de amiralul Sandecker să vină la Washington pentru a studia artefactele puse la conservat, îşi rezervase loc în primul avion care părăsea Dublinul. După ce a văzut cu ochii lui toate relicvele recuperate şi un montaj foto al imaginilor cioplite de pe ziduri, a fost cât se poate de şocat.

La început, a refuzat să creadă că obiectele pe care le avea în faţa ochilor nu erau nişte falsuri realizate cu mare măiestrie, dar, după ce le a examinat aproape două zile, s a convins de autenticitatea lor.

Summer a simţit un fior de emoţie ascultând concentrată fiecare cuvânt rostit de Boyd, în timp ce transcria totul cu o viteză uimitoare pe un carneţel, folosindu se de artă de mult uitată a stenodactilografiei.

— Spre deosebire de egipteni, greci şi romani, explica Boyd, celţii au fost relativ ignoraţi de majoritatea istoricilor, în ciuda faptului că au fost fundamentul civilizaţiei occidentale. O mare parte a moştenirii noastre - tradiţii religioase, politice, sociale şi literare - provin din cultura celtă. Vorbim aici şi de industrie, fiindcă ei au fost primii care au produs bronz şi apoi fier.

— Şi atunci de ce nu cunoaştem mai multe despre influenţa celtă? a întrebat Sandecker.

Boyd a râs.

— Aici e buba. În urmă cu trei mii de ani, celţii îşi comunicau informaţiile, bârfele şi cunoştinţele pe cale orală. Ritualurile, obiceiurile şi etica lor s au transmis de a lungul generaţiilor doar prin viu grai. Abia în secolul al VIII-lea d.Hr. au început să folosească scrisul. Mult mai târziu, când a ajuns să domine întreaga Europă, Roma i a considerat barbari. Iar puţinele mărturii scrise despre celţi ce ne au rămas de la romani nu sunt deloc măgulitoare.

— Cu toate acestea, au fost foarte inventivi, a adăugat Perlmutter.

— În ciuda a ceea ce crede mai toată lumea, celţii erau mai avansaţi decât grecii în multe domenii. Rămăseseră cumva în urmă în ceea e privea limba scrisă şi arhitectura complicată. În realitate, cultura şi civilizaţia lor sunt cu câteva sute de ani mai vechi decât ale grecilor.

Yaeger s a aplecat în faţă şi a spus:

— Rezultatele procesului de datare a obiectelor găsite pe care l ai citat se potrivesc cu cele obţinute de mine pe computer?

— În mare, da, i a răspuns Boyd, dacă facem abstracţie de o eroare de 100 de ani în plus sau în minus. Pe de altă parte, cred că pictogramele sunt un mijloc excelent de a calcula vârsta Naviniei.

— Îmi place cum sună acest nume, a spus Summer şi a zâmbit. Boyd a apăsat pe un buton al telecomenzii şi pe monitorul uriaş, al cărui ecran se întindea pe tot peretele sălii de şedinţă, a apărut o imagine. Era o privire de ansamblu, tridimensională, asupra edificiului scufundat, aşa cum trebuia să fi arătat când fusese construit.

— Interesant este, a continuat Boyd, că edificiul nu a fost doar locuinţa unei femei de rang înalt, poate o regină de trib sau o înaltă preoteasă, ci a devenit şi mormântul ei.

— Când spui „înaltă preoteasă”, a intervenit Summer, ai în vedere religia druidică?

— Da, druidică, i a răspuns Boyd, întărindu şi spusele cu un gest din cap. Designul foarte minuţios al ornamentelor ei din aur arată că probabil a deţinut o poziţie superioară în lumea sacră a druidismului celt. Extrem de revelatoare este cuirasa din bronz a armurii. Se mai cunoaşte doar una care să fi aparţinut unei femei, iar data confecţionării aceleia a fost stabilită undeva între secolele al VIII-lea şi al XI lea d.Hr. Se poate ca femeia să fi participat la vreo bătălie. Cât a fost în viaţă a fost probabil venerată ca zeiţă.

— O zeiţă în viaţă, a spus încet Summer. Cred că a dus o viaţă fascinantă.

— Mai există un aspect interesant, a spus Boyd şi a scos o fotografie ce înfăţişa picioarele patului funerar, cu imaginea stilizată a unui cal sculptat în piatră. Denumit Calul Alb din Uffington, a fost sculptat într un deal calcaros din Berkshire, Anglia, în secolul I d.Hr. O reprezintă pe Epona, zeiţa cailor la celţi. A fost venerată în întreaga lume a celţilor şi apoi în Galia.

Summer a examinat imaginea calului.

— Crezi că zeiţa noastră a fost Epona? Boyd a clătinat din cap.

— Nu, nu cred. Epona a fost venerată ca zeiţă a cailor, a măgarilor şi a boilor pe vremea ocupaţiei romane. Se crede că înainte cu o mie de ani a fost poate o zeiţă a frumuseţii şi a fertilităţii, având puterea de a arunca farmece asupra bărbaţilor.

— Aş vrea să am şi eu o asemenea putere, a zis Summer râzând.

— Ce anume a dus la dispariţia druizilor? a întrebat Dirk.

— Pe măsură ce a prins rădăcini şi s a răspândit în întreaga Europă, creştinismul a luat în derâdere religia celtă, considerând o păgână. Femeilor nu li se acorda respectul pe care îl avuseseră pe vremea druizilor. Capii bisericii nu puteau îngădui nici o rezistenţă sau răzvrătire împotriva autorităţii deţinute de bărbaţi. Romanii au declanşat o adevărată cruciadă pentru a sugruma religia druidă. Druidele au fost categorisite drept vrăjitoare. Femeile cu anumite puteri s au văzut aruncate în tagma reprezentanţilor răului, care se însoţeau cu diavolul. Căpeteniile femei au devenit ţinta persecuţiilor, fiind doborâte din poziţia de zeiţe mamă şi ajungând sub dominaţia bărbaţilor.

Gunn asculta cu sfinţenie fiecare cuvânt rostit de Boyd.

— Păi şi romanii credeau în zei păgâni. De ce au ţinut atât de mult să îi şteargă pe druizi de pe faţa pământului?

— Pentru că îi considerau potenţiali revoltaţi împotriva Romei. Şi, pe de altă parte, erau dezgustaţi de sălbăticia ritualurilor druide.

— Şi cum se manifesta această sălbăticie? a întrebat Sandecker.

— La început, druizii au iniţiat sacrificii umane. Se afirmă că acest cult păgân nu cunoştea limite în ceea ce privea barbaria. Sacrificiile sângeroase nu reprezentau un lucru ieşit din comun. O altă legendă cu o proastă reputaţie privea pe „bărbatul răchită”. Romanii au descris situaţii în care oamenii, atât bărbaţi, cât şi femei, condamnaţi la moarte erau puşi în cuşti uriaşe, împletite din stuf, şi arşi de vii.

Summer l a privit neîncrezătoare.

— Chiar participau druidele la asemenea ritualuri barbare? Boyd a făcut un gest echivoc din umeri.

— Nu putem decât presupune că ele participau alături de druizi la aceste ritualuri.

— Asta ne readuce la întrebarea pe care ne am pus o de o sută de ori, a spus Dirk. Cum s a întâmplat ca o druidă de rang înalt să fie înmormântata pe o insulă din Caraibe la o depărtare de opt mii de kilometri de căminul ei din Europa?

Boyd s a întors şi i a făcut un semn din cap lui Chisholm.

— Cred că John Wesley, colegul meu, are nişte răspunsuri extraordinare la întrebările voastre.

— Mai întâi, a intervenit Sandecker - şi s a întors către Yaeger -, tu şi Max aţi aflat cum de a ajuns acea construcţie la adâncimea de cincisprezece metri?

— Nu există dovezi arheologice vechi privind geologia Mării Caraibilor, a răspuns Yaeger, răsfirând filele unui dosar pe masă. Se cunosc mai multe lucruri despre căderile de meteoriţi şi dislocările de mase continentale din urmă cu milioane de ani decât despre evoluţia geologică de acum 3 000 de ani. Supoziţiile cele mai bune făcute de geologi de frunte pe care i am consultat presupun că bancul Navidad, cândva o insulă, s a scufundat în timpul unui cutremur între anii 1100 şi 1000 î.Hr.

— Cum au ajuns la aceste date? a întrebat Perlmutter, foindu se pe scaunul pe care abia încăpea.

— Prin diferite analize biologice şi chimice, oamenii de ştiinţă pot stabili cât de vechi sunt depunerile şi cât le a luat ca să se formeze pe pereţi din piatră, amploarea corodării şi a deteriorării artefactelor şi vârsta coralilor care înconjoară structura.

Sandecker a dus o mână spre buzunarul de la piept ca să şi scoată un trabuc şi, găsindu l gol, a început să bată uşor cu un pix în tăblia mesei.

— Unii vor profita de ocazia asta minunată ca să susţină că am descoperit Atlantida.

— Nu Atlantida, a spus Chisholm şi, zâmbind, a clătinat din cap. Am distrus mitul acesta cu ani de zile în urmă. După părerea mea, Platon a prezentat o relatare fantezistă, folosind erupţia vulcanului Santorini din 1650 î.Hr. pentru a crea poveştii un cadru credibil.

— Nu crezi că Atlantida a existat în Marea Caraibilor? a întrebat Summer cu un aer uşor infatuat. Unii susţin că au descoperit drumuri şi oraşe scufundate la mare adâncime.

Chisholm n a părut amuzat de această remarcă.

— E vorba de formaţiuni geologice şi nimic altceva. Dacă Atlantida a existat undeva în zona Mării Caraibilor, de ce nu s a descoperit - şi a făcut o pauză semnificativă - nici un artefact de origine antică? Îmi pare rău, Atlantida nu a existat în acea zonă a oceanului.

— Potrivit evidenţelor paleontologice pe care le posed în biblioteca mea, a intervenit Yaeger, indienii Arawak descoperiţi de spanioli când au sosit în Lumea Nouă au fost primii oameni care au ajuns în Indiile de Vest. Ei migraseră din America de Sud în jurul anului 2500 î.Hr. sau cu 1400 de ani înainte ca această femeie să fie depusă în mormântul ei.

— Întotdeauna s a găsit cineva care să ajungă acolo primul, a spus Perlmutter. Columb a afirmat că a văzut corăbii mari, construite în Europa, abandonate pe plaja unei insule.

— Nu vă pot spune cum a ajuns femeia asta acolo, a zis Chisholm. Dar aş putea lămuri cât de cât cine a fost ea.

A apăsat un buton de pe telecomandă şi pe monitor a apărut primul desen din şirul celor descoperite de Dirk şi Summer. Scena înfăţişa ceea ce părea a fi o flotă compusă din corăbii care trăgeau la ţărm. Aveau o înfăţişare similară corăbiilor lungi folosite de vikingi, însă erau mai scurte, cu fundul plat, ceea ce le permitea să navigheze în apele puţin adânci din apropierea coastelor şi pe fluvii. Catargele unice aveau pânze rectangulare care păreau să fi fost făcute din piei de animale, ca să nu fie sfâşiate de vânturile puternice şi de furtunile din Atlantic. Provele şi pupele erau înalte, permiţând călătoria în condiţii de mare agitată. Şirurile de vâsle ieşeau din corpul navei la nivelul balustradelor de pe punte.

— Prima scenă cioplită în piatră ne prezintă o flotă din care coboară războinici, cai şi care de luptă. A apăsat un alt buton. Scena doi, armata duşmană se vede ridicându se dintr o tranşee uriaşă din jurul unei citadele aşezate pe un deal cu pante abrupte. În următorul panou îi vedem pe războinicii citadelei gonind de a curmezişul câmpiei şi atacând inamicul înainte ca acesta să poată debarca. Scena patru reprezintă bătălia pentru alungarea flotei.

— Dacă n ar fi tranşeele de pământ şi citadela care pare construită din lemn, a spus Perlmutter, aş crede că avem imagini din războiul troian.

Chisholm avea în ochi expresia unui lup care urmăreşte o turmă de oi apropiindu se de bârlogul lui.

— Păi chiar aveţi în faţă imagini ale războiului troian. Sandecker a căzut în capcana întinsă de Chisholm.

— Dar grecii şi troienii ăştia arată cam ciudat. Ştiam că poartă bărbi, nu mustăţi stufoase.

— Asta pentru că nu erau greci sau troieni.

— Atunci cine au fost?

— Celţi.

Pe faţa lui Perlmutter a apărut o expresie de sinceră mulţumire.

— Şi eu am citit cartea lui Iman Wilkens. Chisholm a dat din cap.

— Atunci cunoşti remarcabilele lui revelaţii privind marile erori de interpretare ale istoriei antice.

— N-ai putea să ne luminezi şi noi? a întrebat Sandecker, destul nerăbdător.

— Cu mare plăcere, i a răspuns Chisholm. Bătălia pentru Troia...

— Da?

— Nu s a purtat pe coasta vestică a Turciei, la Mediterana. Mirat, Yaeger a rămas cu ochii aţintiţi asupra lui.

— Atunci unde a fost, dacă nu în Turcia?

— Cambridge, Anglia, i a răspuns Chisholm cu simplitate, în apropierea Mării Nordului.