Planeta cu şapte măŞTI

PARTEA A PATRA

Cheia

Capitolul 36

30 august 2006 Insula Branwyn, Guadelupa

Avioanele supersonice private şi ale corporaţiei au început să sosească pe insula Branwyn, situată la 25 de kilometri sud de Basse-Terre, una dintre insulele mari ale arhipelagului Guadelupa din Marea Caraibilor. Microbuze cu un design exotic, luxoase în interior şi toate de culoarea levănţicii, au oprit lângă avioane pentru a îmbarca persoanele sosite. După ce acestea şi au pus valizele în portbagaje, şoferii le au dus spre apartamentele elegante din sanctuarul regesc şi subteran, rezervat doar oaspeţilor personali ai lui Specter. Toate persoanele care au coborât din avioane fuseseră femei. Nici una nu era însoţită de prieteni sau parteneri de afaceri. Fiecare dintre ele sosise singură.

Ultimul avion a aterizat la ora şase seara. Era bine cunoscutul Beriev Be-210 care aparţinea corporaţiei Specter. Specter, singurul bărbat care sosise, a coborât legănându se pe scara de debarcare, abia strecurându şi pântecele prin cadrul uşii. După el a fost coborâtă o targă pe care se afla un corp acoperit complet cu o pătură. Purtând un costum alb, Specter s a aşezat pe bancheta din spate a unui microbuz şi şi a turnat un pahar de vin Baujolais din barul de la bord.

Şoferul, care îl mai condusese pe Specter şi cu alte prilejuri, era de fiecare dată uimit de faptul că un bărbat atât de gras dovedea atâta agilitate în mişcări. A rămas în picioare o clipă, urmărind curios cum targa a fost băgată fără menajamente în bena deschisă a unei camionete, în ciuda ploii torenţiale care începuse să cadă.

La capătul sudic al insulei, o depresiune de forma unui cazan scufundat, având diametrul de o sută de metri, fusese săpată în rocă şi în formaţiunile coralifere. Depresiunea, de formă concavă, avea o adâncime de zece metri, astfel că nimeni de pe vreo navă aflată în trecere prin dreptul insulei nu ar fi putut vedea ce se petrecea acolo.

În interiorul acelui cazan, se înălţau treizeci de pilaştri din piatră cu înălţimea de zece metri, având între ei o distanţă de un metru. Ansamblul reprezenta o copie a renumitei structuri de monoliţi cunoscută sub numele de Stonehenge, ceea ce înseamnă „cerc din piatră”. Stâlpii aveau lăţimea de doi metri şi grosimea de un metru. Capetele superioare, ascuţite, serveau drept sprijin pentru nişte buiandrugi lungi de 3,5 metri, fasonaţi astfel încât, laolaltă, să formeze un cerc.

Cercul interior, sub formă de potcoavă, cunoscut sub numele de Trilitoni, includea cinci stâlpi înalţi, fiecare cu buiandrugul ei. Spre deosebire de construcţia originală din Anglia, făcută din gresie granulară şi înălţată între anii 2550 şi 1600 Î.Hr., cea de aici era tăiată din rocă vulcanică de culoare neagră.

Principala diferenţă între construcţia antică şi cea nouă era un bloc uriaş cioplit din marmură, având conturul unui sarcofag. Acesta era înălţat la aproximativ trei metri şi jumătate de la pământ în spaţiul interior sub formă de potcoavă şi la el se ajungea urcând nişte trepte, până la un brâu ce îi înconjura pereţii sculptaţi cu imaginea calului din Uffington în plin galop.

Noaptea, o serie de reflectoare bine disimulate iluminau interiorul acestui spaţiu cu fascicule de culoarea levănţicii care unduiau în jurul pilaştrilor, în vreme ce un set de fascicule laser aflat în afara cercului interior ţâşnea spre cerul întunecat. Acestea erau pornite pentru scurtă vreme la căderea serii, după care erau stinse.

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, ca la o poruncă, ploaia s a oprit. Când luminile au explodat din nou, pe podeaua din centrul trilitonilor au apărut treizeci de femei în rochii drapate ca nişte şaluri, cu nenumărate pliuri. Cunoscute sub numele de peplumuri, moştenire de la grecii antici, rochiile voluminoase le acopereau picioarele până la pământ şi aveau toate culorile curcubeului, fiecare fiind de altă nuanţă. Capetele femeilor erau împodobite cu peruci cu păr roşcat şi lung, iar paiete argintii le sclipeau pe faţă, gât şi braţe. Machiajul argintiu făcea că trăsăturile feţelor lor să capete aspectul unor măşti, astfel că toate păreau a fi surori gemene.

Apoi au rămas toate tăcute şi au privit silueta întinsă pe blocul din marmură. Era a unui bărbat. Doar partea superioară a chipului era vizibilă. Corpul, bărbia şi gura îi erau înfăşurate strâns cu fâşii de mătase de culoare neagră. Părea a fi în vârstă de aproape şaizeci de ani, avea părul bogat şi cărunt. Nasul şi bărbia îi erau ascuţite, cu trăsături bine creionate şi era bronzat. Stătea cu ochii larg deschişi, aproape bulbucaţi, şi privea în jur, la lumini şi la vârfurile coloanelor. Parcă lipit de placa din marmură, nu putea să şi întoarcă sau să şi mişte capul. Nu vedea decât în sus, astfel că privea îngrozit fasciculul laser care străpungea întunericul de deasupra.

Brusc, luminile mişcătoare au pierdut din intensitate, însă laserele din jurul lespezii de marmură au rămas aprinse. După o clipă, luminile şi au reînceput dansul. Părea că nimic nu se schimbase, însă instantaneu, ca printr o minune, a apărut o femeie îmbrăcată cu un peplum auriu. Avea capul acoperit cu o masă de păr roşcat, lung şi lucios, care i cădea liber până pe şolduri. Pielea de pe faţa, gâtul şi braţele ei avea un luciu albicios, ca de sidef. Era zveltă, cu un corp ale cărui forme se ghiceau perfecte. Cu o graţie de felină, ea a urcat treptele până lângă blocul din marmură ce acum devenise un altar. Şi a ridicat braţele şi a început să intoneze o incantaţie:

- O, fiice ale lui Odiseu şi Circe, fie ca viaţa să le fie luată celor nedemni de ea. Îmbătaţi vă cu bogăţiile şi trofeele bărbaţilor care încearcă să ne transforme în sclave. Nu căutaţi bărbaţi care sunt lipsiţi de bogăţie şi de putere. Iar când îi găsiţi, folosiţi vă de ei, alungaţi le dorinţele, jefuiţi i de bogăţii şi pătrundeţi în lumea lor.

Apoi toate femeile au ridicat braţele şi au intonat:

— Mare este comunitatea surorilor, pentru că noi suntem stâlpii lumii, măreţe sunt fiicele lui Odiseu şi Circe şi glorie se numeşte calea lor.

Incantaţia a fost repetată, crescând în forţă, după care a ajuns doar o şoaptă, iar femeile şi au lăsat braţele în jos.

Femeia care stătea în faţa bărbatului îngrozit de pe lespedea de marmură a băgat mâna pe sub faldurile rochiei, a scos un pumnal şi l a ridicat deasupra capului. Celelalte femei au urcat treptele şi au înconjurat locul în care avea să fie sacrificată o fiinţă umană. Ca la o comandă neauzită, fiecare dintre ele a scos câte un pumnal pe care l a ridicat deasupra capului.

Femeia care părea să fie marea preoteasă a rostit:

— Aici se află unul care nici nu ar fi trebuit să se nască.

Apoi a înfipt pumnalul în pieptul bărbatului îngrozit care era legat pe altar. Ridicând în aer arma de pe lama căreia se scurgea sânge, s a tras în lături, iar celelalte femei s au apropiat pe rând şi l au înjunghiat pe bărbatul neajutorat.

Femeile aşezate în cerc au coborât în ordine treptele şi au rămas sub coloane, ţinându şi pumnalele însângerate în aer, de parcă ar fi oferit daruri. Vreme de câteva momente a domnit o linişte nefirească, după care ele au încântat în cor:

— Sub privirile zeilor noştri, noi triumfam.

Apoi fasciculele laser şi luminile care dansau s au stins, cufundând templul păgân în bezna nopţii.

În ziua următoare, lumea afacerilor a fost şocată de ştirea că miliardarul din domeniul publicaţiilor, Westmoreland Hall, fusese dat dispărut după ce plecase să înoate într un recif din apropierea luxoasei sale reşedinţe din Jamaica. De obicei, Hali prefera să plece singur la înot. Se ştia că îi plăcea să înoate până dincolo de recif, spre ape mai adânci, şi apoi profita de reflux pentru a reveni la ţărm printr un canal îngust. Nu era clar dacă Hali se înecase, fusese atacat de vreun rechin sau murise din cauze naturale, întrucât, în ciuda căutărilor intense desfăşurate de autorităţile jamaicane, cadavrul lui nu fusese descoperit.

Necrologul suna astfel:

Hali, fondatorul unui imperiu minier care deţinea cele mai mari rezerve mondiale de platină şi alte cinci metale similare din Noua Zeelandă, a fost un om de afaceri curajos, care şi a asigurat reuşita preluând minele când acestea erau în pragul falimentului, transformându le în întreprinderi profitabile şi apoi folosindu le ca garanţii pentru a contracta împrumuturi cu care a efectuat noi achiziţii în Canada şi în Indonezia. Rămas văduv în urmă cu trei ani, după decesul soţiei într un accident de automobil, Hali are un fiu, Myron, care este un artist renumit, şi o fiică, Rowena, care, în calitate de preşedinte executiv al companiei tatălui ei, va deveni preşedinte al consiliului de conducere şi va prelua administrarea curentă a concernului.

Spre surprinderea majorităţii analiştilor de pe Wall Street, valoarea acţiunilor Hali Enterprises a crescut cu zece puncte la bursă după ce s a răspândit ştirea privind presupusa sa dispariţie. În cele mai multe cazuri, când şeful unei mari corporaţii moare, acţiunile acesteia înregistrează un declin, însă brokerii au anunţat achiziţii masive efectuate de o serie de agenţi rămaşi necunoscuţi. Majoritatea experţilor minieri afirmă că Rowena Westmoreland va vinde acţiunile tatălui ei către Odyssey Corporation, întrucât este cunoscut că fondatorul acesteia, domnul Specter, a făcut o ofertă de achiziţie care le depăşeşte pe cele ale altor companii miniere.

Comemorarea se va ţine pentru prieteni şi familie la catedrala Christchurch, miercurea viitoare la ora 14.00.

Zece zile mai târziu, în secţiunile economice ale marilor ziare din lume a apărut următoarea ştire:

Domnul Specter, proprietarul lui Odyssey Corporation, a achiziţionat Hali Mining Company contra unei sume nedezvăluite de la familia regretatului Westmoreland Hali. Preşedintele şi acţionarul majoritar, Rowena Westmoreland, va continua să se ocupe de organizarea activităţilor curente ale companiei în calitate de director executiv.

Nu se făcea nici o menţiune despre faptul că tot minereul de platină prelucrat fusese achiziţionat de Ling Ho Limited din Beijing şi că urma să fie transportat în China cu cargouri, către un centru industrial de pe coasta provinciei Fukien.