Planificarea integrată a activităților de învățare Proiecte tematice Texte suport Sugestii metodologice Documente curriculare

PRIETENII CURĂŢENIEI
Apa, mâna şi săpunul

Numai trei, dar parcă-i unul,

Spală-ntâi perechile

Ochii şi urechile.

Spală corpul jumătate

Şi pe faţă şi pe spate.

Bucuroasă, periuţa

Spală dinţii uţa-uţa.

UNDE A ZBURAT RANDUNICA

de Titel Constantinescu
Când s-a trezit Cip-Cirip, un vânt rece bătea, care legana frunzele copacilor şi tufele măcieşilor...

Soarele nici nu răsărise înca şi vrăbiuta Cip-Cirip îşi luă zborul spre prietena ei, rândunica: „O să zburăm amândouă, pâna la iaz şi o să facem baie împreună", se gândea pe drum vrăbiuţa, bucuroasă. „Ea în apă, eu în nisip".

Căsuţa rândunicii era sub streaşina unei case, sus, sus de tot!

– Cip –cirip -cirip! făcu vrăbiuţa, ceea ce pe limba vrăbiilor însemna:

Vecinicã, Rândunică

Ieşi afară Surioară...

Nu-i nici cald şi nu-i nici soare,

Dar e bine de plimbare..."

A stat vrăbiuţa, a mai strigat odată, de doua ori, apoi, sfâr... a zburat spre pădure. Frunzele copacilor începuseră să se îngălbenească şi firele de iarbă nu mai erau verzi. Vrăbiuţa simţea că e mai frig decât ieri, dar nu prea înţelegea de ce...

Şi cum zbura ea, aşa, mai aproape de pământ, numai ce-o văzu pe furnică. Aceasta ducea spre un muşuroi un miez de pâine mai mare decât două furnici la un loc!

Vrăbiuţa se apropie de ea şi ciripi:

„Cip-cirip, soră furnică,

N-ai vazut pe rândunica?"

Dar furnica îi răspunse fără să se oprească din drum:

— N-am văzut-o, n-am vazut-o... Du-te şi întreabă-l pe bursuc... Eu n-am timp să mă uit după rândunică. Acum îmi fac provizii de iarnă...

Vrăbiuţa zbură mai repede, pâna ce îl întâlni pe moş Bursuc. Abia ducea în gură o ramură cu frunze roşioare, ca arama. Se pregătea să-şi facă culcuşul.

Vrăbiuţa se opri pe un fir de măcieş.

„Moş Bursuc, n-ai vazut

Vecinica, Rândunica

Pe aici a trecut?"

Dar bursucul n-o văzuse pe rândunică, şi-i păru rău că n-o putea ajuta pe vrăbiuţa.

Şi iar zbură vrăbiuţa, mai departe. În poiană, întâlni o sopârlă.

— N-ai văzut-o pe rândunică?... întrebă ea.

Dar nici şopârla n-o văzuse şi îi răspunse repede:

— N-am văzut-o, n-am văzut-o. N-am avut timp... Toată dimineaţa am căutat o piatră mai mare, sub care să dorm toată iarna... În sfârşit, am găsit una!

Şopârla a plecat spre noul ei culcuş, iar vrăbiuţa a zburat pâna la iaz la prietena ei broscuţa.

Sălciile de pe mal îşi scuturaseră toate frunzele, iar nuferii nu se mai vedeau deloc.

Vrăbiuţa se opri lânga malul lacului şi strigă:

„Hai, broscuţă Oac-oac-oac,

Ieşi acum puţin din lac!

Cip ci-rip-cip-cirip..."

Si iată că broscuţa ieşi la mal...

— Bună ziua, broscuţă! ciripi vrăbiuţa. N-ai văzut pe rândunica? o caut de azi dimineată.

— Nu, n-am văzut-o! răspunse broscuţa. Oac-Oac! Mi-am făcut o căsuţă în nămolul din fundul lacului. E aşa de cald acolo! O să dorm toată iarna. Dar cese aude? întrebă broscuţa...

— Ia te uită, nişte păsări! N-o fi şi prietena noastra, rândunica?

— Ba da, şi eu sunt, răspunse rândunica. Şi coborî lânga ele.

— Dar unde ai fost pâna acum? întrebă vrăbiuţa... Te-am căutat peste tot şi nu te-am găsit.

— Am stat de vorba cu alte rândunici, pe nişte fire de telegraf şi ne-am făcut planul de drum.

— Cum? de ce plecaţi? — întrebară broscuţa şi vrăbiuţa.

— N-avem ce mânca la iarnă. Aici nu mai găsim nici musculiţe, nici viermişori.

— Dar o să mai vii? întrebă vrăbiuţa.

— Sigur că-o să viu la primavara.

Vrăbiuţa era tare bucuroasă... se gândea cum să păzească mai bine cuibul rândunicii, pâna la primavară...

Şi rândunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot şi împreună cu celelalte rândunici, strânse în stol, au zburat mai departe spre tările calde.

Vrăbiuţa ciripi în urma rândunicii:

„Drum bun, rândunico!"

Apoi zbură repede spre cuib, ca să-l deretice, să aibă şi ea adapost peste iarnă.


TOAMNA___de_Demostene_Botez'>TOAMNA

de Demostene Botez
Toţi acei ce-ntreaga vară

Au lucrat din zori în seară,

Toamna au roade bogate

Au şi fructe, şi bucate ,

Mere,

Pere,

În panere.

Prune

Bune

Şi alune,

Şi gutui

amarui,

Cu puf galben

Ca de pui.

Şi tot felul de legume,

De nu le mai stii pe nume.

RIDICHEA URIAŞĂ
Bunicul a pus în grădiniță o ridiche și a crescut ridichea aceea mare, mare, cât capul omului, și mai mare.

Într-o zi bunicul a încercat să smulgă ridichea din pământ; și apucând-o de frunze trage și trage...iar ridichea nu s-a lăsat deloc.

Moșul a chemat și pe baba.

Baba s-a prins de mijlocul moșneagului, moșneagul de frunzele ridichii și trag, trag, dar ridichea nu s-a smuls.

A chemat baba și o nepoată.

Nepoțica s-a prins cu amândouă mâinile de mijlocul babei, baba de moș și moșul de ridiche. Trag, trag, trag, dar ridichea nu s-a smuls. 

Nepoțica a chemat cățelușul.

Cățelușul s-a agățat de poala nepoțicăi, nepoțica de mijlocul babei, baba de moș și moșul de ridiche și trag, trag, dar ridichea nu s-a smuls.

Iaca și pisica să ajute și ea la scos ridichea. Pisica s-a agățat de coada cățelului, cățelușul de poala nepoțicăi, nepoțica de mijlocul babei, baba de moșneag și trag, trag, trag, dar ridichea tot nu s-a smuls.
— Stați că mai aduc eu un tovarăș în ajutor! zice pisica. Și a chemat pe șoarece.
Se prinde șoarecele de coada pisicii, pisica de cățeluș, cățelușul de nepoțică, nepoțica de bunică, bunica de moș, moșul de ridiche și trag, trag...ridichea s-a smuls.

 

TOAMNA

de Mircea Micu



Toamnă , spune un-te duci?

Ia, mă duc să scutur nuci!

Toamnă, unde te grabeşti?

Ia, ma duc să caut veşti!

Sus în vie, jos în luncă

Să dau soarelui poruncă

Să coacă gutuile

Să-ncălzească viile.

Spune, dacă te grabeşti

Toamna, când te odihnesti?

CRIZANTEMA 
de Otilia Cazimir
Au înflorit iar crizanteme,

Că-i prea târziu nici nu le pasă.

A fost şi soare mai devreme
Şi-acuma ploaia se revarsă.

Noi vă privim plini de-ncântare

Sclipiri de gingaşă lumină

Dragi crizanteme din grădină

Ştiati ca iarna vrea să vină?

GRĂDINA DE LEGUME

de Maria Raicu

În grădina casei mele

Am legume câte vrei:

Cartofi, varză, gogonele,

Ceapă, morcovi şi ardei,

Vinete întunecate

Şi verdeţuri aromate

Să le folosim pe toate

În mâncăruri renumite

Căci sunt bune consumate

Şi proaspete, şi gătite!

Mama tot mereu îmi spune

Şi bunica îmi dă sfaturi

Să consum zilnic legume

Şi proaspete zarzavaturi.

Cu-ale lor învăţăminte

Am crescut voinic, frumos,

Sunt un copilaş cuminte,

Am fost mereu sănătos,

Şi n-am luat medicamente!

PE NINSOARE

de Mircea Pop

Şi tot ninge,

Şi tot cerne,

Se bat norii ,sus

Cu perne

Şi-ai să vezi

Acuşi –acuşi

Pârtie

Pe derdeluş.

Doi copii

Cu nasul roşu

Parc-ar fi

Gerilă-Moşu?

Uite-abia-abia

Se văd

Din mantiile

De omăt !

FETIŢA CU CHIBRITURI

de H.Ch.Andersen
Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că îi rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să îşi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.
Aşa că de atunci fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea îi deveniseră din cauza frigului roşii-vinete. În şortul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de cutii de chibrituri şi mai avea şi în mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, pentru că nimeni nu îi cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că n-avea niciun bănuţ. Şi îi era tare foame, şi îi era nespus de frig!

Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă, căci era Ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!

Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât cealaltă. Şi cu toată că îşi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu îi venea să se ducă acasă!

Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că îi fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.

Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!

Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra flăcării, ca să şi-o încălzească.

Ce lumină ciudată!… Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei, focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.

„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa de chibrit ars în mână…

„Hârş!” aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o odaie unde era întinsă o masă acoperită cu o faţă de masă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai văzu dinainte decât zidul rece şi gros al casei.

Îndrăzni să mai aprindă încă unul… Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, precum cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că îi zâmbesc.

Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus. Şi se înălţară, şi se tot înălţară, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.

„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.

Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!

— Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca soba de fier, ca gâsca friptă, ca frumosul pom de Crăciun…

Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce îi mai rămăseseră în cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.

Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici supărare. Acolo unde era doar Dumnezeu.

Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze… Era moartă! Moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.

Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.

„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.

„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.

Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume. Ori în ce strălucire intrase împreună cu bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!
ÎN SEARA DE CRĂCIUN

de George Coşbuc

Afară ninge liniştit,

În casă arde focul;

Iar noi pe lângă mama stând,

Demult uitarăm jocul.

E noapte, patul e făcut,

Dar cine să se culce?

Când mama spune de Iisus

Cu glasul rar şi dulce.

Cum s-a nascut Hristos în frig,

În ieslea cea săracă,

Cum boul peste el sufla

Căldură ca să-i facă.

Cum au venit la ieslea lui

Păstorii de la stână

Şi îngerii cântând din cer,

Cu flori de măr în mâna.

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

de Ion Creangă
Era odata o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcîndu-se ziua alba, vulpea ieşi la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gîndindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mîncare.

Şezînd vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi uitîndu-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.

„Bun!” gîndi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi moartă.

Carul, apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mîna boii o vede şi crezînd că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: „Aho !Aho!” Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, şi văzînd-o că nici nu suflă, zice: "Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi". Zicînd aşa, apucă vulpea de după cap şi tîrînd-o pînă la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lîngă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii.

Însă cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mîna, carul scîrţîia şi peştele din car cădea.

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniii...şor! sare şi ea din car, şi cu mare grabă, începe a strînge peştele de pe drum. După ce l-a strîns grămadă, îl ie, îl duce la vizuina sa şi începe a mînca, că taaa...re-i mai era foame.

Tocmai cînd începuse a mînca, iaca vine la dînsa ursul.

— Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie că taaa...re mi-i poftă!

— Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănînci.

— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

Atunci vulpea rînji dinţii şi zise:

— Alei, cumătre! da nu ştii că nevoia te duce pe unde nu ţi-e voia şi te învaţă ce nici nu gîndeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănînci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurii, vîră-ţi coada în apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, pînă despre ziuă; atunci smunceşte vîrtos spre mal, şi ai să scoţi o mulţime de peşte; poate îndoit şi întreit decît am scos eu.

Ursul ne mai zicînd nici o vorbă, alergă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurii, şi-şi vîră în apă toată coada!...

În acea noapte începuse a bate un vînt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţa zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului, ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul ne mai putînd de durerea cozii şi de frig, smunceşte odată din toată puterea. Şi sărmanul urs! în loc să scoată peşte, rămîne făr de coada!
Începe el acum a mormăi cumplit, ş-a sări în sus de durere. Şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucida în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mînia ursului. Ea ieşise din vizuine şi se vîrîse în scorbura unui copac din apropiere; şi cînd văzu pe urs că vine far de coada, începu a striga:

— Hei, cumătre! Dar ţi-au mîncat peştii coada, ori ai fost prea lacom, ş-ai vrut să nu mai rămînă peşti în baltă?

Ursul, auzind că încă-l mai ie şi-n râs, se înciudează şi mai tare, şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strîmtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută o creangă cu cîrlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar cînd apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac"... Iar cînd anina cîrligul de copac, striga: "Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"

În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Şi iaca aşa, a rămas ursul păcălit de vulpe!

IARNA PE ULIŢĂ

de George Coşbuc

A-nceput de ieri să cadă

Cîte-un fulg, acum a stat,

Norii s-au mai răzbunat

Spre apus, dar stau grămadă

Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,

Şi pe rîu e numai fum,

Vîntu-i liniştit acum,

Dar năvalnic vuiet vine

De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii

De pe coastă vin ţipînd,

Şi se-nping şi sar rîzînd;

Prin zăpadă fac mătănii

Vrând-nevrând.

SAREA ÎN BUCATE

de Petre Ispirescu

-fragmente-

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete.

Rămânând văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor.

Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare:

— Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?

— Cum să te iubesc, tată?

Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi.

— Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.

Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie:

— Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea?

— Ca zahărul, tată.

Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse.

— Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.

Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.

Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dânsa:

— Cum mă iubeşti tu, fata mea?

— Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea.

Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise:

— Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

Fata cea mică a împăratului, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat.

Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân dacă ar găsi vreun loc.

Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. Îi spuse ce are să facă şi ii dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea.

Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.

Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală.

Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.

O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.

Mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.

Împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijească de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.

Într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise:

— Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor.

— Bine, măicuţă, bine. Şi cine este? O ştiu eu?

— Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu.

Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta.

Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat.

Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat.

În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împăraţi, de! Ce să zici?

Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească.

Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate spune.

Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor.

Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust.

În cele din urmă, nu se mai putu opri, şi ridicându-se în sus, zise cu glas mare:

— Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?

— Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta? După cum se vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire.

— Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai ale mele nu.

Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să-şi dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii.

Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru:

— Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o:
Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta! Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere şi fără zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.

Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume. Tatăl fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa noră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă şi harnică.

Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa. Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus.