Planificarea integrată a activităților de învățare Proiecte tematice Texte suport Sugestii metodologice Documente curriculare
Yüklə 2,16 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- CENTRE DE INTERES DESCHISE şi MATERIALE puse la dispoziţia copiilor
- TEXTE LITERARE PENTRU ACTIVITĂŢILE CUPRINSE ÎN PLANIFICARE GRĂDINIŢA
- 10. SORCOVA
- SĂNIUŢA
INVENTAR DE PROBLEME:
CENTRE DE INTERES DESCHISE şi MATERIALE puse la dispoziţia copiilor
TEXTE LITERARE PENTRU ACTIVITĂŢILE CUPRINSE ÎN PLANIFICARE
Grădiniţa de copii Plină e de jucării Păpuşele, ursuleţi, Căluşei şi tot ce vreţi. Dimineaţa în zori de zi Vezi mulţimea de copii Venind veseli, mulţumiţi Pentru joacă pregătiţi!
A fost odată o fetiță zglobie și drăguță pe care toată lumea o îndrăgea. Bunica îi dăruise o scufiță de catifea roșie pe care fetița o purta mereu. De atunci au numit-o Scufița Roșie. Într-o zi maică-sa îi zise: – Scufiţă Roșie, pune în coșuleț bucata asta de cozonac și sticla asta cu lapte și du-le bunicii că e bolnavă și slăbită. Să pleci mai devreme și să nu te abați din drum! Când vei intra în casă, nu uita să îi dai buncii „Bună dimineața!” și să te porți frumos! – Așa am să fac! Răspunse fetița, luându-şi rămas bun. Bunica ei locuia în pădure, la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Mergând pe poteca din pădure, Scufiței Roșie îi ieși în cale lupul. Fetița nu știa cât este de rău, de aceea nu se temea de el: – Bună ziua Scufiță Roșie! Îi zise lupul. – Mulțumesc frumos, lupule! – Încotro mergi așa de dimineață, Scufită Roșie? – Merg până la bunicuța! – Și ce ai acolo în coșuleț? – Cozonac și lapte. Mama m-a trimis să le duc bunicii, care e bolnavă, să mănânce și ea ca să mai capete puteri. – Dar unde șade bunica ta, Scufiță Roșie? – Colo în pădure sub cei trei stejari, iar mai la vale e alunișul pe care îl știi, îi răspunse Scufița Roșie. Atunci lupul își zise în sinea lui: „Ce îmbucătură fragedă ar fi fata asta! Mult mai gustoasă decât baba! Dar trebuie să mă gândesc cum să pun mâna pe amândouă!” – Scufiță Roșie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Și ce dulce cântă păsărelele! Tu nici măcar nu le iei în seamă! Mergi așa de serioasă de parcă te-ai duce la școală. E atâta veselie și e tare plăcut să hoinărești prin pădure! Îi zise lupul cu glas prefăcut. Scufița Roșie privi cu atenție în jurul său și văzu că lupul avea dreptate. Se gândi atunci că i-ar face mare bucurie bunicii, dacă i-ar duce și un buchet de flori. Se abătu deci din drum și o lua prin pădure ca să culeagă flori. Culegând cu bucurie margarete și clopoței, se afundă tot mai mult în adâncul pădurii. În acest timp, lupul ajunse la casa bunicii și bătu la ușă. – Cine-i acolo? – Eu sunt, Scufița Roșie, și-ți aduc cozonac și lapte. Dar deschide ușa bunicuțo! – Apasă pe clanță și intră, că eu sunt slăbită și nu mă pot da jos din pat! Atunci lupul se repezi glonț spre patul bunicii și o înghite. Se îmbrăcă apoi în hainele ei, se culcă în pat și trase perdelele. Scufișa Rosie culese multe flori și, amintindu-și de bunică, alergă la căscioara ei, dar găsi ușa deschisă. O cuprinse teama, căci totul părea ciudat. Intrând în odaie, fetița își spuse: „Vai, Doamne, de ce mi-e așa de frică? Altădată mă simțeam așa de bine la bunicuța!” Și fără să mai aștepte, spuse: – Bună dimineața! Dar nu primi niciun răspuns. Scufița Roșie se apropie de pat și trase perdelele. Bunicuța avea o înfățișare ciudată întinsă pe pat și cu scufița trasă peste ochi, încât fetița întrebă: – Vai bunicuțo, de ce ai urechile atât de mari? – Ca să te pot auzi mai bine! – Vai bunicuțo, de ce ai ochii atât de mari? – Ca să te pot vedea mai bine! – Vai bunicuțo, de ce ai mâinile atât de mari? – Ca să te pot apuca mai bine! – Dar, bunicuțo, de ce ai gura așa de mare? – Ca să te pot înghiți mai bine! Și numaidecât, lupul sări din pat și o înghiți și pe Scufița Roșie. Apoi fiind sătul, se culca din nou în pat, adormi și începu să sforăie de se cutremurau pereții. Tocmai atunci, prin fața casei trecea un vânător. Auzind sforăitul dinăuntru, vânătorul își zise: „Dar tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?” Când intră în casă, îl văzu pe lup tolănit pe pat. – Ei, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! De când te caut! zise vânătorul. Mai întâi își potrivi pușca și voi să tragă, dar bănui că lupul a înghițit-o pe bătrână. A luat atunci o foarfecă și a început să taie burta lupului adormit. După câteva tăieturi, din burta lupului sări afară Scufița Roșie și strigă: – Vai ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! A scos-o apoi și pe bunicuța, care de-abia mai sufla. Scufița Roșie a adunat mai multe pietroaie cu care au umplut burta lupului, iar dihania s-a prăbușit şi a murit. Bunica a mâncat cozonacul, a baut laptele și pe dată a căpătat putere. Scufița Roșie se gândea în sinea ei, parcă mustrându-se: „De acum înainte o să ascult povaţa mamei și n-o să mă mai abat niciodată din drum.”
Apa, mâna şi săpunul Numai trei, dar parcă-i unul, Spală-ntâi perechile Ochii şi urechile. Spală corpul jumătate Şi pe faţă şi pe spate. Bucuroasă, periuţa Spală dinţii uţa-uţa.
Floricica, o fetiță drăgălașă din grua mică nu se înțelegea deloc cu apa, cu săpunul, cu pieptenele, cu pasta și cu periuța de dinți. Îi considera duşmanii ei, pentru că mereu, fiecare o sâcâie în felul său: „Floricico, spală-te!”, „Floricico, piaptănă-te!”, „Floricico ești murdară și nu poți ieși afară!” Floricica s-a mâniat tare pe toți și într-o dimineață a luat săpunul, pasta și periuța de dinți și pieptenele și le-a aruncat într-o cutie dintr-un colț al camerei. Și acum, bietele obiecte de igienă, cum o văd pe fetiță, încep să spună toți în cor: „Floricică, Murdărică, De tine ne este frică!” Apoi se ascund și mai bine în cutia din colțul camerei. Ajungând la grădiniță, a stat tot timpul singurică pe o băncuță și s-a jucat cu o păpușă și nu înţelegea de ce toţi copii o ocolesc și se joacă departe de ea. Când s-a întors acasă, obosită și supărată, a vrut să se aşeze direct la masă, pentru ca îi era tare foame. Dar când se așeză pe scaun, acesta se îndepărtă rapid încât Floricica de-abia s-a ținut să nu cadă pe podea. – Nu te așeza pe mine, că mă murdărești! Du-te să te schimbi și să te speli și pe urmă să vii la masă! Fetița s-a necăjit și s-a hotărât să mănânce stând în picioare. A vrut să apuce lingura, dar aceasta a sărit în lături zicând: – Floricică – Murdărică, nu pune mâna pe mine, că mă murdărești! Du-te să te speli pe mâini și pe față și pe urmă să vii la masă! Fata se necăji și mai tare, apoi vru să apuce furculița, dar și aceasta sări în lături, amenințând: – Nu mă atinge, că îți înțep degetele! Tu nu vezi cât de murdară ești? Du-te să te speli și pe urmă să vii la masă! Amețită de supărare, dar și de foame, Floricica se gândi că ar putea să mănânce direct din farfurie, dar și aceasta se depărtă rapid și-i zise: – Nu poți mânca fără să te speli pe mâini și pe față, apoi să te și piepteni. Uite ce ciufulită ești. Fetița începu să plângă. Şiroaiele de lacrimi îi lăsau dâre curate pe obrăjori. Atunci începu și fața de masă să zică: – Floricică – murdărică, așa pățesc cei care își îndepărtează prietenii! Tu ai avea mai mulți prieteni care să te ajute să fii curată și frumoasă în fiecare zi, dar i-ai aruncat într-o cutie din colțul camerei. Să știi că, alături de ei, apa face minuni pentru curățenie și frumusețe! Uită-te la mine, cât sunt de curată, pentru că îmi sunt prieteni: apa, săpunul, detergentul. Fetița căzu pe gânduri și își dădu seama că fața de masă avea dreptate. Se apropie de cutia de carton, unde fuseseră aruncați prietenii curățeniei. Dar cum se apropia fata, săpunul, pieptănul, pasta și periuța de dinți începură să strige: „Floricică, Murdărică, De tine ne este frică!” Dar Floricica le răspunse imediat: „De mine nu vă feriți Căci prieteni vreau să-mi fiți!” Atunci săriră toți din cutie și merseră cu fetița la baie. Pieptenele îi curăță și îi strânse părul. Apa și săpunul o spălară pe mâini și pe față, iar periuța de dinți și cu pasta îi făcură dințișorii să strălucească. Fetița se simți deodată, parcă ușurată de o grea povară și ochii îi sclipeau de o bucurie neașteptată. Prietenii ei cei noi îi spuseră atunci, în cor: „Floricică, Floricică, Acum ești o frumușică! Fetița veni la masă și de îndată scaunul o pofti să se așeze, lingurița și furculița se apropiară de mâinile ei, iar farfuria plină o chema cu mâncăruri alese. Și toate îi spuseră în cor: „Floricică, Floricică, acum esti o Frumușică.” A doua zi de dimineață, fetița și-a chemat din nou prietenii din baie, care au pregătit-o pentru grădiniță. Apoi prietenii curățeniei îi spuseră: „Frumușică de fetiță, Poți să mergi la grădiniță! Când să iasă din casă, un grup de copii, vazând-o, i-au spus în cor: „Frumușică de fetiță, Hai cu noi la grădiniță! Și de atunci, fetiţa, curată și îngrijită, a fost îndrăgită de toată lumea și a dobândit mulți prieteni.
Dil Crocodil era un crocodil tare drăgălaș, dar nu-i plăcea delc să se spele de dinți. „Ce loc minunat de tăiat este în gura aceasta! Resturile de mâncare îl vor face dinții micuțului mai moi și mie îmi va fi mai ușor să sap și să mănânc dinții”, se gândea cu bucurie Caria,vestita mâncătoare de dinți. Dar dil Crocodil nu știa nimic despre Carie. Într-o zi, mama crocodilului i-a adus ciocolată. Cum era pofticios din fire, mai ales când era vorba de ciocolată, micul crocodil s-a repezit să o mănânce pe toată. N-a apucat să mestece prea mult, că deodată, l-a apucat o durere cumplită de măsea. – Aau! Mă doare! Se văita în gura mare Dil Crocodil. S-a repezit la cana cu apă, gândindu-se că e bine să-și spele gura de ciocolată. Dar apa rece i-a făcut și mai rău. Pesemne că era Caria care se ținea cu putere de măsea. – Aau! Aau! Aau! Deodată lângă el apăru o bufniță cu ochii mari și cu ciocul încovoiat. – M-ai strigat? Iată că am venit! – Nu te-am strigat! Cine ești tu? – Sunt Doctorul Aau. Se pare că ai nevoie de ajutor. Te doare măseaua nu-i așa? „De unde știa doctorul asta cp pe el îl doare măseaua? Și de unde apăruse el? Probabil că era un magician”, se gândea Dil Crocodi. – Vreau să pleci! i-a răspuns el doctorului Aau, schimonosit de durere. – Voi pleca doar dupa ce to voi învăța ce să faci ca să nu mă mai strigi. Caria s-a instalat confortabil în măseaua ta. Ea sapă continuu li se hrănește din dinții tăi. Când nu te speli pe dinți, suprafața lor devine mai moale și Caria poate săpa mai ușor în ei. Dacă vei continua să nu te speli pe dinți, Caria îți va mânca toți dinții. – Minți, Vrei doar să mă sperii! A spus Dil Crocodil, dar a dat fuga și a luat oglinda. A căscat gura mare și s-a uitat la măseaua care-l durea. – Scapă-mă de carie! Se rugă el, plângând de durere. – Du-te și spală-te pe dinți! îi spuse Doctorul Aau. Dil Crocodil se spălă pe dinți și lacrimile-i șiroiau de durere. După un timp, durerea parcă se mai domolise. – Să știi că acum Caria doarme. Dar se va trezi și iar va începe să sape. Trebuie sp mergi la medicul stomatolog să te scape de Carie, i-a spus doctorul Aau, apoi a dispărut la fel de misterios cum apăruse. – Mami, vreau să merg la doctorul stomatolog! Și mama – crocodil îl duse la cabinetul stomatologic. Micu crocodil s-a speriat puțin la început, dar mediucl stomatolog i-a zâmbit și el și-a dat seama că nu are de ce să-i fie teamă. Medicul i-a dat pe măsele cu un spray magic și Dil Crocodil n-a mai simțit nimic când medicul a cautat-o pe Carie și a dat-o afară din măsea cu un sfredeluș, de care Caria se temea foarte tare. Apoi medicul a astupat gaura făcută de Carie cu un praf magic care s-a transformat într-o pastă și s-a întărit la fel ca măseaua. Nu se mai cunoștea că pe acolo trecuse Caria. – Mulțumesc pentru că ați alungat Caria din măseaua mea! a spus Dil Crocodil, fericit că odată cu alungarea Cariei îi trecuse și durerea. – Trebuie să te speli zilnic pe dinți, căci altfel, Caria se va întoarce, a spus medicul stomatolog. – Da, știu! A răspuns Dil Crocodil, gândindu-se că la fel îi spusese și Doctorul Aau. Dar nu voia să afle nimeni că avusese o întâlnire cu Doctorul Aau. A rămas un secret până în ziua de astăzi, când m-a rugat să vă povestesc întâmplarea, ca să nu pățiți și voi la fel ca el. Și mi-a mai spus că se spală pe dinți în fiecare zi și acum, chiar dacă a crescut mare.
Un măr copt și parfumat, Tot mereu eu am mâncat, Întâi bine l-am spălat Ca să îl mănânc curat. Iepurică-i pofticios, Vrea și el un măr frumos. Mănâncă un măr gustos Și vei crește sănătos!
O furnică duce-n spate Un grăunte jumătate. – Încotro fugi, surioară? – Ia, mă duc şi eu la moară!
Şi-s grăbită, şi-s grăbită, Că mi-i casa neîngrijită, Şi mi-s rufele la soare, Şi copiii cer mâncare…
Nu, la noi în muşuroi Nu e timp pentru zăbavă: Că de n-am fi de ispravă, Ar fi vai şi-amar de noi!
Bunul, Moşul Nicolae Lin soseşte în odaie. Şi-n ghetuţele curate Încep iute să se-arate: Biscuiţi, bomboane, bani, Ciocolată, gologani. Printre ghete aşezaţi Râd papucii mici, ciudaţi. Îi explică păpuşica: Sunt papucii lu’… pisica
Brăduleţ, brăduţ , drăguţ Ninge peste tine Haide, vino în casa mea Unde-i cald şi bine. Pom de anul nou te fac O, ce bucurie Cu beteală am să te îmbrac Şi steluţe o mie. 10. SORCOVA Sorcova, vesela, Să trăiţi, să-mbătrâniţi, Ca un măr, ca un păr, Ca un fir de trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare ca fierul, Iute ca oţelul. La anul şi la multi ani!
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea ieşi la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă să poată găsi ceva de mâncare. Şezând vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea ridică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi. "Bun!" gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi moartă. Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: "Aho !Aho!" Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, şi văzând-o că nici nu suflă, îşi zice: "Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana acestui vulpoi". Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc. Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă şi să ia pielea vulpii. Însă cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia şi peştele din car cădea. După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniii...şor! sare şi ea din car, şi cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la vizuina sa şi începe a mânca, că taaa...re-i mai era foame. Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul. ― Bună masa, cumătră! Tiii! da ce de peşte mai ai! Dă-mi şi mie că taaa...re mi-i poftă! ― Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănînci. ― Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele. Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: ― Alei, cumătre! da nu ştii că nevoia te duce pe unde nu ţi-e voia şi te învaţă ce nici nu gîndeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la balta cea din marginea pădurii, vâră-ţi coada în apă şi stai pe loc, fără să te mişti, până spre ziuă; atunci smuceşte vârtos spre mal, şi ai să scoţi o mulţime de peşte; poate îndoit şi întreit decât am scos eu. Ursul, nemaizicând nici o vorbă, alergă-n fuga mare la balta din marginea pădurii, şi-şi vârî în apă toată coada!... În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţa zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului, ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul nemaiputând de durerea cozii şi de frig, smunceşte odată din toată puterea. Şi sărmanul urs! În loc să scoată peşte, rămâne făr de coadă! Începe el acum a mormăi cumplit, ş-a sărit în sus de durere. Şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce să îi ceară socoteală. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din vizuină şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine far' de coadă, începu a striga: ― Hei, cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom, ş-ai vrut să nu mai rămână peşti în baltă? Ursul, auzind că îl mai ia şi-n râs, se înciudează şi mai tare, şi se repede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strâmtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i dea socoteală... Dar când apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac"... Iar când anina cârligul de copac, striga: "Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!" În zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Am o sănioară, Mă poartă mereu, Din zori până-n seară, După placul meu. Dragă săniuţă, Mai fă un popas. De-oi cădea, drăguţă, Rămân fără nas!
În apropiere de casa caprei cu trei iezi își avea casa un ied cu trei capre: o capră-mamă, o capră-mătușă și o capră-bunică. Grozav de bine o mai ducea iedul! Dimineața, când deschidea ochii, iedul începea să poruncească: – Capră-mamă, îmbracă-mă! Nu pot singur. Capra-mamă alerga imediat să-i adune opincile, nădragii și cămăsuța să-l și îmbrace. Când se vedea îmbrăcat, iedul iarăși poruncea: – Mătușă capră, ospătează-mă! Nu pot singur. Mătușa- capră alerga la bucătărie și aducea la patul iedului o ulcică cu lapte dulce și o strachină cu mămăliguță caldă. Apoi, tot ea rupea din mămăliguță și-i îndesa iedului în gură și îi ținea ulcica la gură ca să poată sorbi iedul laptele. Ba îi mai aducea și căte o plăcintă că era mare meșteră mătușa-capră la copt, iar iedul mare meșter la înghițit. Toată ziua iedul zburda pe afară, iar seara se întindea în pat și poruncea: – Capră- bunică, adoarme-ma! Nu pot singur. Cât ai clipi, capra- bunică venea lângă ied și se pornea să-i cânte și să-l legene. – Nani, nani, nani, coboară somn pe scara ta nevăzută și oprește-te pe ochii nepoțelului meu! Și tot așa, în fiecare zi, capra- mamă, capra- mătușă și capra- bunică îi făceau iedului toate poftele. Dar într-o seară, capra-bunică îl adormi pe ied și o auzi bătând la poartă pe vecina sa, capra cu trei iezi. – Scumpele mele surate, am o mare rugăminte la voi. Mâine seară mi se însoară iedul cel mare. Vreau să pregătesc un ospăț pe cinste, să se ducă vestea. Vă rog să mă ajutați la învelitul sarmalelor, la împletitul colacilor și la ce-o mai fi de trebuință. O să vă mulțumesc și o să vă răsplătesc cum se cuvine! Mâine în zori vom fi la dumneata, surată. Te ajutăm cu dragă inimă! Îi răspunse capra-mama. A doua zi de dimineată, cele trei capre plecară la vecina lor, capra cu trei iezi. Mai târziu se trezi și iedul și după obicei, începu să strige: – Capră- mamă, îmbracă-mă! Dar nimeni nu veni să-l îmbrace. Atunci iedul începu să se tăvălească prin pat și să urle cât îl ţinea gura. Vulpea tocmai trecea pe acolo și băgă capul pe geam, curioasă să afle ce se întâmplă. – Nu mai striga atâta, micuțule îi vorbi mieros vulpea. Dacă nu poți să te îmbraci singur, te ajut eu. Atunca-mi hainele şi numaidecât te voi îmbrăca! Vulpea le prinse și fugi cu ele la târg să le vândă. Mare amărăciune îl cuprinse apoi pe ied și tot plângând îl apucă foamea. Atunci strigă: – Mătușă-capră, ospătează-mă! Dar nimeni nu veni să-l ospăteze! Se porni iar iedul să se tăvălească și să urle cât îl ținea gura. Când ţipa el așa, trecea pe acolo ursul care era tare mâncăcios. – Nu mai striga atât, iedule! Îl potoli ursul cu vocea lui groasă. Mai bine spune-mi unde e mâncarea, căci te ospătez eu pe cinste! Iedul îi spunse și ursul intră în bucătărie și începu să înfulece toată mâncarea, ba de lacom ce era înghiți și castronul și făcălețul. Apoi ursul plecă fără să-i mai dea iedului nici măcar „bună-ziua”. De-abia acum se puse iedul și mai tare pe plâns și după atâta supărare i se făcu somn. Iedul de-abia mai avea putere să strige: – Capră-bunică, adoarme-mă! Dar nimeni nu veni să-l adoarmă. Și din nou începu să se tăvălească și să urle. Lupul tocmai ieșea la plimbare și îl auzi pe ied strigând. – Nu mai striga atât de tare, micuțule! glăsui răgușit lupul. Lasă că vin eu să te adorm! Lupul intră în casă, se așeză lângă ied, legănându-l și cântându-i: – Nani, nani, nani, nu mai coborâ somn, că nu-i nevoie! Am să-l mănânc pe iedul cel răsfățat și alintat. Nani, nani! Iedul se sperie tare, și nu se ştie de unde a mai găsit putere să se smulgă de lângă lup și s-o rupă la fugă încotro vedea cu ochii. Iedul s-a înapoiat acasă abia spre seară, gol, flămând și obosit. Și cum intră pe ușă, zise: – Capră- mamă, mătușă-capră, capră-bunică, am să vă povestesc tot ce s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine să mă îmbrac și apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame. S-a îmbrăcat iedul, a mâncat ce a mai găsit prin oale, dar, înainte de a-și începe povestea, a adormit buștean.
Yüklə 2,16 Mb. Dostları ilə paylaş:
|