Planul de Management al Parcului Naţional Piatra Craiului cuprins

2.4.Aspecte culturale, folosinţa terenului în trecut

2.4.1.Date arheologice şi folosinţa în trecut a terenului

Prezenţa mărturiilor arheologice şi istorice. Date istorice
Zărneşti

Pe teritoriul Zărneştiului s-au găsit două pietre funerare şi unele cărămizi pe suprafeţele cărora se află imprimată ştampila legiunii a XIII-a Gemina. O altă descoperire importantă o reprezintă tezaurul monetar descoperit la Zărneşti-Bran constând din monede mici de bronz datând din secolele III-IV e.n., având pe ele efigia mai multor împăraţi romani.

Legenda locală vorbeşte de existenţa unei „Villa Zernensis”, care se trăgea de la un baci pe nume „Zerne” şi al cărui fiu ar fi închegat o aşezare pe nume „satul lui Zerne” în memoria tatălui lui.

La începutul mileniului trecut, Transilvania, formată din mici voievodate, devine o pradă uşoară pentru invazia maghiară.

Secolele XIII-XIV cuprind perioada colonizărilor săseşti în Transilvania, Banat, respectiv ţara Bârsei şi primele atestări documentare ale Tohanului din 1294, respectiv Zărneşti din 1367 sub denumirile de „Tuhan” şi „Zernehaza”. Tohanu nou este atestat documentar de abia în 1769 şi apare ca rezultat al expulzării locuitorilor Tohanului din vechea vatră deoarece nu vroiau să-şi schimbe religia strămoşească.

Epoca medie este marcată de o serie de năvăliri în Ţara Bârsei care nu au ocolit localităţile Zărneşti şi Tohan. De asemenea, este semnalat interesul marilor latifundiari maghiari şi saşi de a intra în posesia aşezărilor mai sus amintite până în secolul al XVI-lea, când intră sub administraţia oraşului Braşov.

Prima invazie turcească în Ţara Bârsei are loc în 1421, când satele Tohan şi Zărneşti sunt incendiate. Populaţia se retrage în zona unde se află astăzi schitul de la „Colţii Chiliilor”. Ulterior mai au loc şi alte invazii, populaţia retrăgându-se în munţi din calea năvălitorilor.

În 1660 locuitorii din zonă îl sprijină pe Gheorghe Rakoczi la cucerirea cetăţii Bran. Ultima incursiune turcească are loc în 1690 când are loc „Lupta de la Zărneşti”.

La 1848 românii din Ţara Bârsei se ridică şi ei la luptă pentru drepturi egale cu celelalte minorităţi privilegiate. Revoluţia a avut un efect benefic asupra românilor din Transilvania, prin desfiinţarea iobăgiei din imperiul austriac.

Tinerii din Zărneşti vor participa şi ei la evenimentele din 1877-1878 împotriva Imperiului Otoman.

Primul război mondial şi-a întins tentaculele distrugătoare şi asupra acestei aşezări. Acum cade martir dr. av. Ioan Senchea.

Perioada interbelică este caracterizată prin stabilitate, linişte şi prosperitate economică, culminând cu anii 1938.

Al doilea război mondial răpeşte numeroşi tineri din localitate, iar alţii vor fi luaţi prizonieri.
Peştera şi Măgura

Perioada Paleoliticulului mijlociu şi superior: unelte de silex descoperite în peşterile de la Valea Coacăzei, Peştera Mare din satul Peştera şi cea de la Gura Cheii Râşnov, la 15 km E de Zărneşti. Eneoliticul este reprezentat de fragmente de silex din topor, vârf de lance la Drumul Carului din Moeciu de Jos.

Arealul ocupat în prezent de satele Peştera şi Măgura erau ocupate de păduri. Specialiştii geografi au arătat că “în platformă se remarcă în mod deosebit intervenţia de durată a omului, care a transformat pe suprafeţe întregi vegetaţia primară forestieră într-o vegetaţie secundară ierboasă cu pajişti”. S-au produs defrişări masive în aceste areale pentru necesităţi de cultură şi păşunat.

Prin migraţia populaţiei din Zărneşti şi Tohan care a crescut în decursul timpului, zona s-a populat. Mari suprafeţe erau arendate de către Braşov locuitorilor pentru păşunat.

Muntele Vlăduşca era păşunat de la 1650. Numele vine de la o persoană numită Vlăduşcă, ce arendează muntele în 1701.
Rucăr şi Dâmbovicioara

Cele mai vechi urme ale existenţei umane pe teritoriul localităţii Rucăr datează din perioada stăpânirii romane în Dacia, la Rucăr fiind construit un „castellum” distrus în timpul evenimentelor din 117-118 d.Ch. Cea mai veche atestare documentară se consemnează, în cazul satului Rucăr, la 1377. Rucărul a fost martorul deselor treceri de oşti înspre Transilvania, sau de aici spre Ţara Românească : Vlad Ţepeş în 1459 spre Transilvania, Ştefan Bathory în 1476 spre Ţara Românească, Mihnea al III-lea la 1658. Pe teritoriul satului s-au dat luptele lui Radu de la Afumaţi cu turcii. Sigismund de Bathory a poposit la Rucăr cu oastea timp de o săptămână. Sunt binecunoscute în sat urmele răscoalei lui Tudor Vladimirescu din 1821. O parte din armata lui Ipsilanti şi a lui Tudor a trăit o vreme pe teritoriul Rucărului. În 1848 se retrage guvernul provizoriu. Războiul de independenţă a cerut multe jertfe şi din Rucăr. În timp de pace Rucărul dispunea de o formaţie grănicerească pentru paza frontierei şi a trecătorii. În 1916 au venit la Rucăr mai multe formaţiuni militare şi s-au construit mai multe drumuri strategice înlesnindu-se transportul muniţiilor şi a echipamentului militar.

După îndârjite lupte de stradă, brigada a VII-a alpină a ocupat Rucărul la 1 octombrie 1916. În cursul zilei de 2 octombrie a intrat în Rucăr şi divizia 76 germană. O parte însemnată a satului a fost distrusă de tunurile germane. Au ars şi au fost distruse 148 de case. În memoria tinerilor căzuţi în război satul a ridicat în centru, pe şoseaua naţională Rucăr- Braşov un monument.

Încă înainte de venirea romanilor şi aşezarea lor în vechea Dacie, în partea superioară râului Dâmboviţa, oamenii acestor locuri şi-au organizat viaţa şi munca în devălmăşie.

Aici în partea de nord a judeţului Muscel, s-au înjghebat primele formaţiuni politice numite cnezate, având în frunte un cneaz, rezultând din unirea mai multor obşti. În zona Parcului obştile moşnenilor rucăreni deţineau următorii munţi: Păltinetul, Valea Largă, Valea lui Ivan, Tămăşelul, Tămaşul Mare, Cascoe, Plaghia.

Stăpânită în devălmăşie de către cnezi/moşneni rucăreni urmaşi ai moşilor şi cetelor, averea obştească începe treptat să treacă în stăpânire domnească şi apoi boierească.

Astfel, pe la anul 1421 este semnalat la Rucăr un ţar numit Alexandru care se dă fiu al marelui voievod Mircea. În secolul al XV- lea şi în primul deceniu al secolului al XVI- lea o parte din moşia obştească rucăreană devine domnească, iar în anul 1502 devine şi boierească sub stăpânirea jupânului Neagoe.

În perioada următoare Rucărul cu toţi munţii trece în proprietatea voievodului Mihai Viteazul, iar după trecerea acestuia în nefiinţă revine în stăpânirea doamnei Florica, fiica voievodului.

Prin hrisovul dat de voievodul Matei Basarab la 28 decembrie 1633, strămoşii rucărenilor de astăzi s-au răscumpărat din rumânie de la stăpânii lor, devenind iarăşi stăpâni peste moşia obştească. Vremurile grele care s-au abătut asupra satului, dările din ce în ce mai mari, abuzurile vameşului conducător al vămii domneşti, i-au determinat pe mulţi rucăreni să ia drumul pribegiei. Ei au ajuns până în Moldova în ţinutul Vrancei. Emigrarea în Moldova a continuat şi în secolul al XVIII-lea.

În vederea stăpânirii părţii ce a revenit moşnenilor în proprietatea obştească, obştea prin preoţii şi bătrânii sau “uncheşii” satului au elaborat Cărţi de moş, act de proprietate recunoscut atât de moşneni cât şi de autorităţi. În anul 1797 moşnenii s-au adunat în curtea bisericii şi au hotărât ce parte revine fiecărui moş cu cetaşii lui, eliberându-se 54 carâi de moşi.

Ca urmare a răscoalei din 1911, potrivit Codului Silvic a avut loc întocmirea actelor necesare constituirii obştei.

2.4.2.Semnificaţie şi interes pentru zonă

În 1873 – 10 alpinişti braşoveni hotărăsc pe creasta Pietrei Craiului, entuziasmaţi de frumuseţea acestui munte, înfiinţarea Clubului Alpin al Transilvaniei sau Siebenburgisher Alpinverein in Kronstadt, ce a intrat ulterior în componenţa unuia din cele mai importante cluburi alpine din Europa – Clubul Carpatin al Transilvaniei sau Siebenburgisher Karpaten Verein – S.K.V.. Scopul asociaţiei era: “ cercetarea Carpaţilor Transilvaniei şi regiunilor învecinate pentru efectuarea de excursii şi înviorarea interesului pentru aceşti munţi“.

Realizări – excursii colective, publicaţii, întreţinerea potecilor, construirea de adăposturi şi reglementarea profesiunii de călăuză. Anuarele S.K.V. apărute în 56 de volume din 1881 – 1944, sunt adevărate enciclopedii ce conţin date despre faună, floră din Carpaţi, inclusiv din Piatra Craiului.

Emmanuel de Martonne, care a trăit între 1873 – 1955, în lucrarea “ Lucrări geografice despre România”, descrie Piatra Craiului ca fiind “Un accident în geografia Carpaţilor Meridionali“.

2.4.3.Administrare în trecut

La 25 aprilie 1651, Gheorghe Rakoczi al II – lea, principele Transilvaniei, atribuie braşovenilor printr-o scrisoare “donaţională şi de schimb“ cetatea şi domeniul Bran. Prin acest act Braşovul devine proprietar al cetăţii Bran şi satelor aparţinătoare.

În 1880 – se înfiinţează Ocolul Silvic Zărneşti sub administraţie forestieră austro – ungară.

Majoritatea terenurilor care formează în prezent păşunile comunelor Moeciu şi Dâmbovicioara incluse în Parc au fost la origine păduri. Ele au fost transformate în păşuni datorită creşterii populaţiei din zonă. Păşunile actuale au fost obţinute de comunele Moeciu şi Dâmbovicoara prin împroprietărire în urma Reformei Agrare din 1921. În anul 1949, în urma deciziei 1918 a Consiliului de Stat, actualele păşuni au trecut în administrarea organelor agricole aparţinând Ministerului Agriculturii. În anul 1983, prin Decretul prezidenţial nr. 72/1983, toate păşunile montane au fost preluate de Ministerul Silviculturii; Zănoaga, Curmătura şi Vlăduşca la Ocolul Silvic Zărneşti, iar Pietricica, Plaiul Mare, Funduri şi Funduri Prelungi, la Ocolul Silvic Rucăr. Pentru aceste păşuni s-au întocmit amenajamente silvopastorale după care au fost gospodărite până în 1990. După aceasta cele 7 trupuri de păşune au trecut din nou în posesia şi administrarea comunelor Moeciu şi Dâmbovicioara, situaţie ce se menţine şi în prezent.

În 1948, prin constituţie, toate pădurile sunt trecute în proprietatea statului român.

În 1938 are loc prima acţiune de protecţie în Piatra Craiului când în Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 645 s-a înfiinţat Rezervaţia Naturală Piatra Craiului, pe o suprafaţă de 440 ha.

Suprafaţa ocrotită creşte succesiv până în anul 1990. Prin Ordinul ministrului apelor, pădurilor şi mediului înconjurător nr. 7/1990, Piatra Craiului este menţionată drept Parc Naţional, statut susţinut de Legea mediului nr. 137/1995, prin care 2 600 ha devin rezervaţie integrală şi 5 500 ha zonă tampon.

În 1992 cu ocazia lucrărilor de reamenajare executate de către Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Braşov se ţine cont de prevederile Ordinului ministrului apelor, pădurilor şi mediului înconjurător nr. 7/1990 privind constituirea rezervaţiei integrale şi zonei tampon.