D.A.D.D.Y.
Bogdan Coșa
1996, Daddy
Ploua deja de o săptămână, iar râul dădea semne că în curând avea să se înfunde. Cioatele rămase de cine știe când prin păduri și crengile rupte de furtuni erau împinse de-a valma de șuvoaiele care spălau zi de zi coamele munților. Se rostogoleau în pârâuri, care le duceau cu ele în sat și le împlântau în gardurile grădinilor ieșite în cale. Parii cedaseră, iar acum puteai vedea de departe amestecul de lemnărie și pietriș ajuns în dreptul ogoarelor, care nu mai aveau nici ele unde să sugă atâta apă și începuseră să băltească. Unele erau clădite pe ulițe, drept în porțile oamenilor; altele, venite în vale cu pârâurile ce mergeau la pas pe lângă drumurile forestiere, treceau peste mlădițele sălciilor înecate, treceau în jos, unde se risipeau în râul mai puternic care, deși învolburat, curgea nestingherit mai departe, fără să-și piardă firea.
Sub podurile din bârne care legau satul de drumul mare, ce străbătea întregul județ, stăteau bărbații fumând sub pălăriile lor și dădeau pronosticuri. Câte unul în cizme de pescar se lăsa în mâini pe malul săpat primăveri la rând de puhoaie și încerca să tragă vreo cracă mai la-ndemână. Ceilalți fumau și îl priveau cu atenție, apoi îl trăgeau înapoi și, care cum își fuma țigările, o lua încet pe lângă țarcurile din prund și își mâna mieii sau vacile, răstindu-se la copiii ieșiți la joacă în drum, tropăind prin băltoace în șlapi sau încălțați cu cizmulițele lor de cauciuc, să nu mai stea gură-cască și să deschidă odată porțile.
Bărbatul îi vedea adunați negreșit sub fiecare pod pe lângă care trecea. De acolo, din drumul mare, care era mai sus, deasupra apei și deasupra satelor, vedea femeile mergând în grupuri pe ulițele lor, vedea copiii cu căciuli ca niște ciuperci, făcând loc vitelor și pierzându-se apoi după porți, iar el pedala mai departe spre centru, care era undeva înspre vest, ocolit de râu și ferit de probleme.
Sirenele ambulanței se auzeau tot mai aproape. Ajunsă în intersecție, pentru că nu părea să o ia în nicio direcție, câțiva bărbați ieșiră în prag să se uite. Apoi sunetul se îndepărtă, iar el îi văzu cum intrară la loc unul câte unul. Se dădu jos, își rezemă bicicleta de zid și intră după ei.
În afară de două grupuri care trăncăneau de la o masă la alta, ceilalți clienți stăteau singuri. Era o comună mare, iar oamenii nu se băgau în seamă decât dacă se cunoșteau și aveau ce să-și spună.
Bărbatul se duse la bar, apoi se așeză la singura masă liberă, lângă ușă. Strângând paharul în mâini, ascultă o casetă pe care o știa pe de rost și care mai sărea din când în când. Reușea să ghicească mereu peste ce bucată se sărea, fiindcă știa caseta aia de ani de zile. Era despre o nevastă care e hoață, care îl părăsește și pleacă cu altul și, chiar dacă omul o iartă, ea nu mai vrea să se-ntoarcă acasă. Nici nevasta lui nu era acasă. Nu era hoață, lipsea doar câteva zile și asta nu-l grăbea nicăieri. Când termină al treilea pahar, se ridică și plecă fără să salute pe nimeni. Câțiva clienți întoarseră capul din reflex, apoi își văzură mai departe de-ale lor.
În intersecție era mașina lui Nicu, care semnaliza stânga și aștepta momentul potrivit să se încadreze pe banda dorită. Ridică mâna în semn de salut, dar șoferul nu băgă de seamă sau cel puțin așa i se păru, afară se întunecase cât stătuse în bar să se încălzească, așa că apucă coarnele bicicletei și urcă pe lângă ea cărăruia care dădea în drumul mare. Când se uită iar, mașina stătea din nou pe loc, un pic mai departe de data asta, așteptând după un băiețel care își fugărea vacile pe mijlocul drumului. Mașina îl depăși pe contrasens, cu roțile din stânga ieșite pe macadam, apoi se pierdu în spatele lor.
Trecu și el strada, urcă pe bicicletă și pedală. În intersecția postului de poliție ținu drumul astfaltat, care o lua la dreapta pe lângă cele două biserici pe care le știa de o viață, gard în gard, de parcă era una singură, cu două turnuri, dintre care unul mai sobru și mai înalt. Cea din deal stătea cu ușile deschise de dimineața până seara, dar nu-i trecuse niciodată prin cap să intre, nu știa cum arată pe dinăuntru. Nu știa dacă era vreo lege care să interzică asta, dar nici nu văzuse pe nimeni din familia lui sau din sat să intre vreodată, era a ungurilor de la centru. Ridică și acum ochii să o vadă în întregime. I se păru frumoasă.
Deși se făcuse noapte de-a binelea, oamenii încă forfoteau pe stradă ca în puterea zilei. Ploaia se oprise, dar nu știa nimeni pentru cât timp, iar vânzătoarele nu mai pridideau cu treaba, cu atâția copii trimiși după bulion, macaroane sau țigări.
Își propti bicicleta de scări și intră în magazinul din fața porții cu numărul doi a sanatoriului. După tejghea era sora lui, care ridică ochii din sertarul cu bani și îl recunoscu după pălăria de pădurar, apoi reluă într-o maghiară aproximativă dialogul pe care-l avusese până atunci cu clientul în halat de spital. Acesta își luase cumpărăturile în brațe și părea să nu mai termine cu vorba, ținând calea unei fetițe care se sfia să se strecoare pe lângă el și rămăsese blocată în prag, cu clanța în mână. În spate, la raftul cu băuturi, stătea proțăpit un alt pacient, o caricatură de om care se întoarse spre el și-l urmări atent cu ochii lui sticloși de bețiv.
— Stai așa, numa’, că termin și-nchid, îi zise femeia după ce se mai eliberă de clienți și reuși să dea de contul lui din caietul cu datorii, unde îl notă cu două sticle și un pachet de Carpați fără filtru.
În timp ce scria, strigă să se-audă până-n spate:
— Hai odată, mă, Ciurli-Burli, că mă prinde ploaia.
Auziră un dăngănit și după câteva secunde, omulețul apăru, cu două sticle. Le lăsă pe tejghea cu grijă, ca și când ar fi cumpărat becuri, apoi începu să se caute prin buzunare.
— Unde mai încape atâta, mă, nu vezi că ești mut deja?
Bărbatul o privi cu ochi goi și dădu din umeri. Rămăsese cu mâinile în buzunare și se uita la ea.
— Du-te, du-te să nu te văd! Poate nu-mi vii data viitoare cu bani, că nu-ș’ ce-ți fac! M-ai auzit?!
Își amintise brusc ce căuta mai devreme, după care își scoase meticulos mâinile din buzunare și luă cu grijă cele două sticle.
— Săru’mâna, zise bărbatul clar, privind-o în ochi.
Se chinui să deschidă ușa cu cotul, apoi dispăru împleticindu-se. Femeia se duse în urma lui și trase jaluzelele ca să nu mai intre nimeni.
— Așa, no... Vezi că o venit mai devreme Gabi și mi-o zis că tanti Angela o plecat cu Nicu la Borsec, zise ea pe o voce mai joasă decât ar fi fost nevoie.
— L-am văzut pe Nicu, mergea în sus.
— Apăi el era, mergeau la Borsec.
Bărbatul ieși afară și fumă două țigări una după alta cât o așteptă pe sora lui, care făcu monetarul cât putu de repede și spălă în grabă pe jos, doar pe unde erau urme, apoi își puse haina și gluga, stinse luminile și încuie. Trase gratiile și puse lacătul, uitându-se la cer să vadă dacă reușește să ajungă în sat până să înceapă o nouă repriză.
— Hai că îți dau bicicleta, no.
— Da, că nu pot cădea în șanț al’fel! zise și începu să râdă cu râsul ei ca de măgar.
— Treaba ta.
— Ei, da’ cât îi? Că-ndată-ajiung.
Se despărțiră în fața magazinului și plecară fiecare spre casă. Ea și fetița ei trăiau cu bătrâna în sat. El se întoarse doi pași și intră pe poarta sanatoriului, unde îl salută pe Gabi, care stătea pe pat și fuma, ținând o cană de tablă în dreptul gurii. Lângă el, în picioare, stătea bărbatul ghebos de la magazin, care era într-o dispoziție nemaipomenită în continuare și îl întreținea sorbind direct din sticlă. Se auzi strigat din camera portarului:
— Măăă, vezi că o plecat... tanti Angela... mai devreme o plecat, cu Nicu.
— Am auzit, răspunse bărbatul mergând mai departe spre clădirea de apartamente, cu sticlele ciocnindu-i-se la fiecare pas în rucsacul aproape gol.
De sub o Dacia 1100 cu cauciucurile dezumflate ieșiră doi cățeluși. Unul mai curajos se luă după el, apoi veni și celălalt. Crescuseră măricei și începuseră să iasă ca la apel când simțeau că vine un om de la care mai primeau câte ceva.
— Tre’ să fi fost lup ori vreun câine de rasă… Ui’ ce urechi ridicate au, ca vulpile! zise un vecin care ieșise la fumat în pragul ușii, îmbrăcat în pijamale.
Bărbatul îl privi, dar nu zise nimic, descuie, își scutură bocancii și intră.
În casă era frig și nu-i venea să se descalțe. Își lăsă haina în cuier, pălăria, apoi intră în bucătărie, unde aerul era umed și mai puțin rece. Mirosea a mâncare. Ridică un capac și se uită într-o oală lăsată să se răcească pe aragaz. (Gogoloaie aurii/ plutind zi de zi/ într-o zeamă de boia.) Puse capacul la loc, lăsă țigările pe masă și intră în baie, unde urină. Îi era frig. Renunță să se mai spele pe mâini în apa rece ca gheața și își șterse degetele de la mâna dreaptă de cracul pantalonului.
Întors în bucătărie, ezită în picioare o clipă, apoi își aprinse o țigară și se așeză pe colțar. Scoase din rucsac o sticlă și bău scurt două gâturi, apoi o lăsă pe masă fără să-i mai pună dopul. Maria, soția lui, plecase cu trei zile în urmă, dar seara sunase să stea toți liniștiți, alarmă falsă.
Bărbatul trecu prin baie și intră în dormitor. În sufragerie dormea soacra lui și, chiar dacă acum nu era acasă, nu-i plăcea să-l știe că umblă prin camera ei. Era prea târziu ca să mai facă focul, așa că se întoarse după sticlă și o așeză pe ziarele pe care le întinsese cu o seară înainte pe jos. Desfăcu prima cutie de vopsea cu șurubelnița, apoi încercă pensula pe una din șipcile de lemn ale pătuțului, pe care tot el îl făcuse cu câteva luni în urmă, în atelierul din sat. Tot atunci cumpărase și trei cutii cu vopsea, cu care începuse să dea picioarele și cadrul, plănuind să facă șipcuțele în roșu și verde. Era sigur că Mariei o să-i placă.
Înainte să se apuce de treabă, mai luă un gât din sticla de Secuiancă, o vodcă ieftină cu aromă de secărică, pe care o știa de când era copil, pentru că o prefăcea și mama lui când avea oameni la treabă. O făcea mai slabă, să fie spornică: o jumătate de vodcă la un ibric de ceai de secărică. Oamenii beau asta de când se știau. Asta băuseră și în alte părți, la coasă sau la tăiat lemne, anul ăla sau în alți ani. Era ieftin, lumea pleca mulțumită și-ți mai venea și altă dată. Nu se îmbăta, cât să nu-ți mai lucreze, dar nici munca nu mai părea atât de aspră. Pentru femei se făcea afinată, care se păstra și se dilua cu fiecare ocazie când erau așteptați musafiri. Bărbații beau Secuiancă, iar el nu era o excepție. Își lua câte-o sticlă să aibă seara acasă, să se-ncălzească. Lucra la Ocolul Silvic și stătea ud sau în ger mai bine de opt luni pe an. Uneori își turna ce-i rămânea într-o sticlă de plastic pe care o punea în rucsac, să aibă la el dacă îl prindea ploaia în pădure pe undeva.
1996, Angela
Angela lucra la sanatoriu de-o viață și tot acolo își crescuse și cele două fete. Singură, fără bărbat, într-o clădire cu un singur nivel construită pentru personal cu o sută de ani în urmă. O clădire solidă, compusă din apartamente cu două camere relativ înalte, tip vagon, în care se intra direct de afară, de pe aleea mărginită de flori. Flori plantate și îngrijite de ea și de celelalte femei care, la fel ca ea, înțeleseseră la un moment dat că o să îmbătrânească și o să moară acolo, printre nebuni, în mijlocul pădurii. Dar acum urma să se mute undeva mai în spate, într-o garsonieră lângă cotețele de găini, unde erau repartizați nefamiliștii. Acolo i se dăduse o locuință mezinei, care lucra tot în sanatoriu și care, deși căsătorită, nu avusese dreptul la un apartament pentru că Victor, soțul ei, lucra în altă parte.
Femeia mai avea doi ani până la pensionare și se oferise să se mute în garsonieră, să-i lase pe tineri în apartament. Plănuise asta încă de dinainte să facă ei nunta, dar simțea că nu o grăbește nimeni, mai ales acum, când își vedea fata din nou sub același acoperiș și, în plus, așteptând un copil – avea nevoie de ajutorul ei mai mult ca oricând, trebuia să aștepte chiar dacă vorbise deja cu directorul sanatoriului. Femeia știa că nu are cine știe ce autoritate, dar că vechimea își spune întotdeauna cuvântul. În plus, se cunoșteau de când erau amândoi tineri. După o viață în care închisese ochii la toate câte îi fuseseră date să vadă și să cunoască pe pielea ei, simțea că merită să-i fie răsplătită loialitatea măcar în ultimul ceas. Directorul zâmbi, încuviință bonom că într-adevăr e o idee bună să se mute și începu să-și facă de lucru cu un dosar, fără să mai asculte argumentele pregătite și repetate în gând de femeie zile la rând. În fond, era problema lor, fiecare trăia după cum putea.
Schimba apa la flori în sala de mese a secției H când a fost chemată la telefon. Intrase în tură la ora șase și, după ce băuse o cafea, se apucase să strângă de prin cabinetele doctorilor, apoi golise scrumierele și începuse, cât mai era lumină, să facă puțină curățenie prin fața clădirii, unde ieșeau toți să fumeze și să pălăvrăgească. De când cu ploile, nu mai era nimic de făcut, iar acesta era subiectul principal al discuțiilor. Îi auzea în fiecare seară. Băncile erau jilave, aleile erau pline de băltoace, așa că bolnavii se înghesuiau unul într-altul sub ștreșini, sub geamurile cabinetelor, unde zăceau cu orele ca niște ciori în echilibru și se văitau de plictiseală în halatele lor maronii, tocite în fund și în coate de-atâta stat degeaba.
Încet-încet luă la rând toate încăperile, sărind peste rezervele nebunilor, care erau ocupați cu injecțiile și ritualurile de seară. De ei avea timp să vadă toată noaptea, când nu mai era nimeni să le poarte de grijă în toată secția. Dar în acea seară rutina fu întreruptă după nici două ore. Femeia se învoi și ceru să fie repezită de un șofer până la oraș, care era la nici treizeci de kilometri distanță. Urcă în mașină la Nicu.
Se întorsese acasă cu primul autobuz. Zorii erau cenușii, iar din văi se ridica peste păduri o negură groasă, care se înfășura în jurul propriei axe. Cârciumile nu erau încă deschise, nici biserica ungurilor sau magazinele, dar oamenii se mișcau deja de-a lungul străzii în sus și în jos. Mergeau înfofoliți, cu capetele acoperite. Deși se apropia vara, diminețile erau în continuare foarte reci. Femeia călca hotărât, se grăbea să-l prindă acasă, să-i spună să-și ia liber și să se îmbrace de oraș. Avea să-i pregătească o geantă cu cele trebuincioase, să meargă la maternitate, să-și vadă fiul nou-născut. La poartă, Gabi îi dădu bună dimineața și îi zâmbi larg, așteptând o confesiune, dar nu primi în schimb decât un bună, Gabi rostit sec, ca și când pe lângă el ar fi trecut un procuror care avea în acea dimineață treburi mult mai importante decât de obicei.
Găsi casa descuiată, dar înăuntru încă era frig ca-ntr-un beci, semn că nu era nici el treaz de mult. Își lăsă geanta jos și intră în camera ei, de unde bătu la ușa dormitorului, căci nu se auzea nicio mișcare. Îngheță la ideea că ar fi putut să fi plecat deja. Se uită la ceasul de pe perete. Era abia șase și douăzeci. Uneori lucra foarte departe și se trezea chiar și la patru. Dar ușa era deschisă... Mai bătu o dată, apoi încercă clanța și, cu piciorul drept ridicat, se pregăti să intre în cameră.
Când deschise ușa, un miros violent de vopsea îi anihilă nările. Pătuțul era în mijlocul camerei, vopsit pe jumătate cu alb, apoi cu roșu și cu verde pe câte o șipcă, neuniform. Bărbatul era întins pe spate, cu pensula pe piept. Avea hainele și barba pline de vopsea. În spatele lui, dulapul de haine, televizorul, toată mobila din cameră era plină de amprente și de urme în toate culorile. Trase ușor de el, dar fără rezultat. Ieși să caute o cârpă, dar își dădu seama că-i trebuie diluant, iar la 1001 Articole deschidea abia după nouă. Ieși în pragul ușii, de unde se uită prin curte câteva secunde. Nu era nicio mișcare. Trase oblonul după ea și intră în bucătărie, unde porni focul la aragaz și, cu o expresie dezgustată, se apucă să strângă mizeria.
2000, Daddy
Reușise să se angajeze fără carte de muncă la un gater, undeva în fundul Poienii, care era puțin mai la vale de casa bunicului Vasile. Rămasă în paragină pe un dâmb, se putea vedea de acolo, din curtea gaterului, îndeosebi în zilele în care, după o ploaie rapidă de vară, ieșea arămiu soarele și, în bunătatea lui nemărginită, întorcea din drum răceala și ceața coborâte din inima pădurii. Cu pridvorul plin de pânză de păianjen și prepeleci proptiți în crengile părului din față, casa veghea asupra întinderii de scânduri. Așa cum o vedea de jos, cu varul spălat de ploi și hogeagul maroniu, părea o căciulă scăpată în baltă cu ciucurele murdar de noroi.
Stivuia bușteni de dimineața până seara. Uneori, când nu avea nimic de făcut, venea cu cupa și ajuta vreo femeie din sat care se chinuia să-și umple căruța cu rumeguș. Îi părea bine să-l vadă luat de alții. Când nu veneau ei, trebuia încărcat și cărat până la apă, care era mai departe. Era o operațiune complicată: trebuia să golească cupa foarte încet, astfel încât rumegușul să aibă timp să fie luat de râu și să plutească în aval, să nu rămână mormane la mal.
Zilele erau lungi și păreau trase la indigo. De cele mai multe ori, bărbatul stătea singur în cabina ifronului și fuma, sorbind dintr-o sticlă de Secuiancă. Privind în zare, aștepta să vină la încărcat un alt camion. Se gândea la anii în care lucrase la Ocolul Silvic. Chiar dacă nu era nimic de făcut, era în pădure, care era extrem de primitoare cu cei care îi cunoșteau capriciile: mereu găsea câte o potecă nouă, neumblată, și nu exista seară în care să se întoarcă acasă cu mâna goală. Măcar câteva ciuperci de pus cu sare pe sobă sau o mână de zmeură, și tot aducea; un pumn de alune, pe care Maria, înainte să se bage în pat, le spărgea pe pragul bucătăriei și, cât fuma el, îi povestea ce s-a mai întâmplat peste zi. Era altfel.
Lucra de ceva vreme la gater când începu să o audă pe soacră-sa bodogănind. Vorbea tare cu Maria sau poate că vorbea singură, doar ca s-o audă el. Zicea că așa nu se mai poate și că va trebui să-și găsească alt loc de muncă dacă are de gând să mai doarmă în paturile mele. Venea acasă și le murdărea așternuturile cu mâinile lui pline de vaselină. Umbla neras și nespălat, sperie copilul cu mutra lui, zău! Îl trezește noaptea din somn! Și îi dădu dreptate. În comparație cu plimbările din pădure, zilele și nopțile dormite în cabină i se păreau un vis urât, din care, atunci când se trezea, nu făcea decât să se apuce iar de băut.
Atâta vreme cât remorcile se umpleau, însă, nimeni nu întreba cine golește toate sticlele împrăștiate prin curte. Patronii erau mână-n mână cu autoritățile și, împreună, tocau hectare întregi de pădure, pe care le vindeau pe sub mână firmelor de construcții cu sediul în mai puțin binecuvântatele orășele de câmpie. Până și preotul începuse să-și ia partea, căci în acel an îi lăsase să depoziteze baloții de cherestea peste drum de gater, în partea din spate a cimitirului, unde nu mai mergea nimeni. Mormintele, vechi și uitate de lume de o sută de ani, stăteau oricum năpădite de urzicile și de loboda care se ridicau în fiecare primăvară cât un stat de om.
În ultimul timp, cererea devenise tot mai mare. Camioanele veneau goale și plecau pline, fără acte. Avea nevoie de oameni pricepuți, iar majoritatea bărbaților din sat lucrau deja la defrișări în pădure. Începuseră să angajeze și femei mai zdravene, suficient de puternice cât să ridice două câte două buștenii pe masa de circular, așa că o vreme fusese coleg de muncă cu mama lui, care împlinise deja șaizeci de ani. Era o femeie aspră, care muncise toată viața din greu, aceasta fiind și lecția predată copiilor ei în foarte puținele cuvinte pe care le rostise la viața ei.
— Uită-te la tac-tu, nu la fete, că nu ele ți-or da să mănânci!
Nu mulți se pricepeau în sat la tractoare. Și mai puțini se descurcau să încarce noaptea, și doar el reușea să încarce pe întuneric mai mult decât puteau alții pe lumină. Se răsturnă de două ori cu ifronul, dar tot nu-l dădură afară. Învățase meserie de la tatăl său, care lucrase șofer de autobuz, apoi tractorist și mecanic la utilaje grele. Până să fie luat în armată desfăcuseră împreună sute de motoare și construiseră la ei în ogradă un tractoraș făcut din bucățele, care se răzbună până la urmă pe bătrân. Pe vremea aia, bărbații mureau în pădure, striviți de copaci sau lângă ogor, sub tractorul la care buchiseau. Morțile erau accidentale, toate fiind puse pe seama lui Dumnezeu. Se bocea fără prea multă cheltuială, se bocea în familie, apoi viața mergea mai departe cu amărăciunea obișnuită.
Trecea în fiecare dimineață, sau seara, când intra în tură, pe lângă o cruce mare din lemn, de care, unde se îmbinau scândurile, stătea prinsă o iconiță decolorată cu un mic acoperământ din șindrilă. În șanț, la baza crucii, apărea uneori o cunună de flori pe care o mâncau vacile când se întorceau de la pășune. De cele mai multe ori, bărbatul privea fix în față, la curba care ascundea drumul după o stâncă, de parcă în stânga sau în dreapta lui se petrecea o obscenitate sau o scenă familială care n-ar trebui să-l privească. Omorâse un om, dar nu ținea minte nimic din ce se întâmplase. Într-o seară, întorcându-se beți de la lac, au dat cu mașina peste un băiat din sat. Erau mai mulți în mașină, dar pentru că era mașina lui, s-a hotărât că el era la volan. Nu existase nicio dovadă, doar mărturiile celorlalți împotriva lui.
Sub parapet se vedea râul în care pescuiseră împreună. Deasupra parapetului se deschideau țarcurile în care făceau focul și aruncau cartofi în jar, unde jucau fotbal sau își băteau coasele alături de ceilalți băieți, dar toate astea erau amintiri acum, căci se petrecuseră cu mult timp în urmă. Totul se schimbase în doi ani, cât stătuse el la închisoare, doar parapetul rămăsese la fel, îndoit, cu un picior scos din pământ, atârnând mâncat de rugină în spatele crucii.
Într-o zi de vară, abia ieșită din tura de noapte, soția lui se înfățișă lângă pat și îl trezi din somn arătându-i o geantă desfăcută în care să-și pună lucrurile. Nu mai putea să trăiască în halul ăsta. Nu se mai putea așeza în pat lângă el. Era mizerabil, umbli mereu beat și nu știi cât de greu e să suporți zi de zi privirile oamenilor. Nu mai suporta privirile oamenilor. În plus, copilul e deja mare, avea patru ani și începe și el să înțeleagă. Mai bine rămânea la închisoare decât să vină acasă și să îi trateze în felul ăsta. Putem crește copilul și singure, stai tu liniștit! Oricum asta au făcut de când l-au adus de la maternitate, ție nu ți-a păsat niciodată. Dar bărbatul adormi la loc, fără să înțeleagă concret ce i se cere.
La amiază, însă, când se ridică să urineze pe jumătate trezit din beție, găsi geanta burdușită în mijlocul camerei. O cântări cu privirea și se aplecă deasupra ei, trăgând afară un pulover. Într-adevăr, înăuntru erau lucrurile lui. Nu știa ce ar putea să spună, nu fusese niciodată în stare să se împotrivească. Nu deranjase niciodată pe nimeni, nu intenționat. Când o văzu pe soție în ușa de la baie, se ridică de pe marginea patului ca și când acceptase în scris că nu mai are ce căuta acolo. Mama fetei îl privea de după umărul acesteia demnă, ca și când luptaseră în acest război cot la cot, iar acum venise ziua victoriei. Nu găsiră nici unul nimic de spus, așa că își ridică geanta și se îndreptă către ușă. Femeile se feriră din calea lui, lipindu-se cu spatele de faianță. Trecu prin baie, apoi prin bucătărie, unde Vlăduț stătea cocoțat pe pervaz, încălțat în șoșonii lui portocalii. Purta un tricou galben și pantaloni trei sferturi de culoarea laptelui. Se uita cu gura deschisă la bărbatul care se încălța lângă cuierul de la intrare. Bărbatul se apropie de el. Cu o mână se ținea strâns de rama geamului, să nu-și piardă echilibrul, în timp ce cealaltă mână îi rămăsese lipită de geam ca o ventuză.
— Ce faci aici, mă tată, mă?
— Desenez.
— Ce desenezi?
— Ce e afară.
— Și dacă eu ies acuma afară, mă desenezi și pe mine?
Băiatul dădu din cap sigur pe răspunsul lui, apoi îl urmări pe bărbat cum își apropie încet fața de fața lui și îi zice:
— Îl lași pe tata să-ți sărute ochișorii?
Femeile veniră după el și îl urmăreau din cealaltă ușă a băii. Băiatul dădu încă o dată din cap și închise ochii întinzându-se spre tatăl său. Acesta își atinse buzele de pleoapele fiului, apoi se întoarse pe călcâie, își luă geanta și ieși pe ușă fără să privească înapoi. Băiatul îl urmări cu privirea pe alee, prin ploaie, apoi, chiar dacă își lipi fața de geam, nu reuși să-l mai vadă.
Odată plecat, femeile intrară și ele în bucătărie și își făcură de lucru, simțind o mare eliberare. Câteva minute mai târziu, bunica îi spuse copilului:
— Nu mai sta în geam ca țiganii!
Băiatul nu reacționă în niciun fel.
— Vlăduț, ce faci acolo? îl întrebă și mama, pe un ton mai blând, ușor mirată de încăpățânarea băiețelului.
— Aștept să vină tata să-l desenez.
2010, Daddy
Se apucase de lucru cu noaptea în cap toată săptămâna, ca atunci când era tânăr și urma să-i vină alaiul cu vornicelul în frunte, să plece după mireasă. Reparase gardul în spatele grădinii, unde venise apa mare și rupsese din nou câțiva pari, își făcuse ordine în vechiul atelier, apoi se apucase să strângă și prin curte, unde stăteau înșirate carcase de tractoare ruginite și piese de tot felul, foi de azbest crăpate, furtunuri, butuci și roți de cauciuc pe care crescuseră ciuperci și licheni. De ani buni nu mai era nicio curcă, nicio pasăre care să bea din ele, așa că le puse în mijlocul curții și le dădu foc. Rostogoli butoaiele și le ridică în picioare lângă cușca lui Panduru, un câine despre care toți spuseseră că ar semăna cu o vulpe, dar asta din cauza botului și a urechilor ridicate, altfel era de două ori mai înalt, iar blana lui era scurtă și mai degrabă neagră.
Cu o duminică în urmă, când se întorsese de la piață, își făcu mai întâi drum până la cușca lui, unde își ascundea de obicei sticlele, să nu i le găsească și să i le ascundă ea prima. Panduru nu ieșise să-l întâmpine, și nici după ce se lăsă pe vine și-l chemă la el nu-i răspunse în niciun fel. Inima bărbatului se opri o secundă, iar în liniștea absolută putu distinge un horcăit slab. Părea că se îneacă cu cojile unei răni uscate; când se apropie de intrare, câinele se târî mai spre fund. În întunericul cuștii nu se vedea decât o pată de lumină, cancerul, suind și coborând în beznă în ritmul respirației. O gâlmă de mărimea unui pumn, care crescuse acolo în ultimul an și care nu avea leac. Bărbatul îl mai chemă de câteva ori, dar câinele nu se clinti. Intră în cușcă după el, așa cum făcuse și fiul său când venise prima oară în vizită. Se ascunsese acolo, iar ei îl căutaseră câteva ore pe malul râului, crezând că a descuiat poarta și s-a înecat. Norocul lui fusese că se gândi să se uite în cușcă pentru că Panduru se agita în fața ei când începuse să plouă. Chiar dacă Vlăduț mărturisi când fu întrebat de nenea polițist că, de fapt, se ascunsese de buni, Angela nu se clinti și nu-și ceru scuze pentru perechea de palme servită la nervi și la spaimă fostului ei ginere, pe care îl acuzase că a vrut să fure copilul. Ceru să scape de câine pe loc, apoi ceru să i se promită că acel câine va dispărea cu tot cu cușcă până la vizita următoare. Dar timpul trecu și nici câinele nu fu împușcat, nici alte vizite nu mai urmară, iar Panduru era acum foarte bolnav și nu mai voia să se întoarcă spre el, nu mai voia să știe de nimeni și de nimic. Când se hotărî să-l lase în pace, îi scoase zgarda, pe care o trase după el cu tot cu lanț.
După câteva minute, îl auzi ridicându-se și ieșind. Dădu de câteva ori cu botul prin oala cu apă, apoi se duse încet la vale. Bărbatul se luă după el, mergând de cealaltă parte a gardului care separase odată ograda animalelor de curtea cu coacăze și flori din fața casei, și care acum separa doar o mică livadă de pomi sălbăticiți de o râpă plină de fier vechi și bolovani. Panduru se opri pe linia imaginară care despărțea ograda de prund și întoarse capul către bărbat, care ieși din curte și îl scărpină între ochi, apoi îl privi cum dispare spre pădure, lăsând satul în urmă, în lumina tot mai slabă a înserării.
Sora lui ieși din bucătărie să arunce un lighean cu apă și îl văzu intrând în cușca câinelui. Se întoarse pășind încet spre verandă, unde așteptă să vadă ce urmează. Dar timpul trecea și bărbatul nu dădea niciun semn. Își făcu o cruce în sân, apoi o chemă din casă și pe fiica sa, care se minună la rândul ei de halul în care ajunsese bărbatul acela de care o lega doar adresa din buletin, dar se plictisi în curând să privească în gol la un peisaj domestic pe care îl cunoștea ca-n palmă: cușca câinelui printre crengile de vișin din fundul ogrăzii, unde, în afară de ceva ce oricum nu văzuse, nu se întâmpla nimic. Intră în casă, urmată în fugă de mama ei, care o apucă strâns de braț și închise ușa în urma lor, străbătută de un fior rece. Știuse dintotdeauna că acest moment avea să vină și că, oricât de pregătită ar fi fost, după ani întregi în care îl adunase de prin râpe cu coastele rupte sau, după telefoane anonime, din șanțuri, degerat, lovit de mașini, acesta va fi cel mai groaznic. Îi fusese mereu frică de fratele ei, mai ales când intra noaptea în casă și o trezea pe fată trântind ușile sau luând înainte vreo buturugă sau vreo găleată cu zoaie uitată în cale în ajun. Stătea cu răsuflarea tăiată, ascultând următoarea mișcare, ținându-și copila aproape, încercând s-o adoarmă din nou. După ce muri bătrâna, iar el fu dat afară de la gater, urmară niște ani de groază. De cele mai multe ori se gândise să-i dea cu un par în cap și să-l arunce în râu.
Perioadele lui de beție catatonică alternau cu cele de mahmureală prelungită, când, chiar dacă nu reușea să câștige prea mulți bani lucrând cu ziua pe la vecini, îi mai zugrăvea un perete, mătura curtea sau crăpa lemne pentru foc. De data asta nu intrase în casă toată săptămâna, dar văzându-l treaz, văzându-l că e într-o pasă bună și că lucrează, se gândi că cine știe, el mai dormise în pod sau prin șoproane, apoi se luă cu altele. Acum înțelesese și era îngrozită. În fond, erau două femei singure, la marginea unui sat din mijlocul pădurii. Fata se întoarse la televizor, plictisită de o ură redundantă, cu care crescuse, dar femeia era îngrozită. Pe cine să cheme? Îi era frică să iasă din casă. Încuie ușa și sună la 112.
2018, Yudelle
— Mi-a spus că nu a avut nimic de obiectat când au venit să-l ia. Nu s-a împotrivit în niciun moment al procesului. Și-a îmbrăcat hainele și a răspuns la toate întrebările care i-au fost adresate. După o scurtă perioadă de monitorizare, i-au dat voie să se plimbe prin sanatoriu.
— Așa? O, asta-i minunat! comentă Yudelle, adresându-i un zâmbet plin de compasiune lui Vlăduț.
— Mama înaintase divorțul în urmă cu opt ani. Îi spusese că îl așteaptă în vizite, că în fiecare duminică pară are dreptul să-și vadă fiul, să mă vadă, adică. Într-o duminică pară sau impară, nu mai știa să-mi spună, a venit beat, iar bunica Angela i-a interzis să mai intre în casa ei. Daddy n-a zis nimic, n-a zis că era dreptul lui să vină și să mă vadă, ca și când bunica ar fi stat în fruntea sălii de judecată îmbrăcată într-o robă neagră, bătând cu ciocănelul în defavoarea lui, declamând fiecare sentință care-i ieșea pe gură și pronunțând-o ca fiind definitivă. Da... Apoi ne-a vizitat tot mai rar. Într-o zi, a întrebat-o pe sora lui dacă m-a mai văzut, dacă mai vin pe la ea pe la magazin. Atunci a aflat că mama și cu mine ne mutaserăm în București, unde stăteam cu altcineva. Mama s-a căsătorit între timp cu Theodor, despre care ți-am mai povestit.
— Pe care l-a cunoscut pe internet, aprobă femeia.
— Da... Când a sunat-o să întrebe dacă e adevărat că nu mai stăm în sanatoriu, mama i-a reproșat că n-ai făcut nimic altceva decât să bei toată viața, fără să-ți pese de nimeni altcineva. Eu îmi făceam temele pentru a doua zi. Ploua și geamul de la bucătărie era aburit. Era o duminică pară și voia să ne viziteze... I-a reproșat că n-a ținut minte nici măcar atât, că fiul lui nu mai locuiește acolo de doi ani. Mama vorbește urât foarte rar...
— O, ce... încercă Yudelle să găsească ceva de spus, dar Vlăduț continuă singur, scutind-o de orice neplăcere.
— Vara trecută, când am fost la înmormântarea bunicăi Angela, mama mi l-a arătat. L-am văzut când eram mic, dar îl țineam minte mai mult din poze, și atunci parcă l-am văzut pentru prima oară cu adevărat: stătea în halat pe o bancă, cu o căciulă foarte mare pe cap. Avea fire albe în barbă și îi lipseau doi dinți, caninii, am impresia, dar chiar și așa, era un bărbat foarte frumos. După înmormântare m-am dus să vorbesc cu el și m-am așezat pe bancă pe care stătea. S-a uitat la mine, dar nu m-a recunoscut din prima. N- a vrut să mă atingă când m-am întors spre el să-l îmbrățișez și, în general, a fost foarte rezervat. Mai mult am vorbit eu. Dar era coerent, în afara accentului pe care nu reușeam uneori să-l înțeleg, iar el râdea extrem de jenat când îl puneam să repete ce-a zis. Părea normal, mama spunea uneori că a fost un tip foarte inteligent.
— O, ce frumos! se însufleți ea zeloasă, strângându-i palma cleioasă, predispusă la bătături, în mână ei albă, rece, protestantă.
— Mi-a spus că n-a fost acolo, că nu avea haine de înmormântare și că îi era rușine de mama, dar până să aflu că o murit mama Angela, treceam de două ori pe zi, adică se plimba prin fața clădirii în care am stat noi și, din când în când, așa, da’ numa’ dacă știam sigur că-i plecată di-acas’ și n-auzam nișo mișcare de la bucătărie, apăi rămâniam cu fața la jam și-mi puniam mâna streașină la oci să văd în casă.
— O, ce trist! zise Yudelle cu vocea ușor modulată de emoție, acoperindu-i lui Vlăduț palma cu cealaltă mână.
— Da... Alteori, dacă sticla era umedă, desena pe ea conturul unui băiețel.
— O... îi scutură ea mâna și i-o bătu de genunchi, ca și când ar fi deja prea mult, aproape de necrezut.
— Eu am venit aici, și pe el l-am lăsat singur acolo.
— Vlăduț...
— Poate vii cu mine să-l vizităm într-o zi.
— Vlăduț, știi bine că...
— S-ar bucura să te cunoască, zâmbi el.
— Vlăduț, zise și se ridică de pe canapea frământându-și mâinile, data trecută am căzut de acord asupra unui lucru:
— Da, știu... Mai întâi trebuie să – și amândoi ieșiră din cameră, lăsând aparatul pornit, lăsându-l să proiecteze pe peretele din față până târziu în noapte imaginea care declanșase întreaga digresiune; privirea aruncată acestei fotografii ricoșase și ajunsese mult înăuntru, luminând cele mai obscure cotloane, întâmplări și povești, date uitării ani la rând cu bună-știință, peste care planurile și viața de zi cu zi, acum derulate de tineri în bucătăria noii lor garsoniere din apropierea complexului Canary Wharf, Docklands, creșteau și le acopereau din nou ca lichenii.
Textul de față a apărut în antologia Dublă expunere, editura Trei, București, 2014 – un proiect coordonat de Roxana Gamarț, și online pe DLITE.
10 scriitori români contemporani - Ștefan Agopian, Filip Florian, Nora Iuga, Marin Mălaicu-Hondrari și 10 artiști vizuali români contemporani (Roman Tolici, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Dumitru Gorzo și Zoltan Bela au dialogat pe perechi și au creat împreună. Bogdan Coșa a lucrat cu Zoltan Bela, iar antologia a fost lansată pe 20 noiembrie 2014 la MNAC.
Dostları ilə paylaş: |