Pământul şi luna

10

Structura splinei şi prepararea sângelui

Dacă vom examina o secţiune din splina unui animal la un microscop puternic, vom constata că ţesutul este alcătuit dintr-un mare număr de compartimente minuscule; acestea alcătuiesc de regulă un cub gol în interior, sau, din când în când, anumite formaţiuni piramidale (mai exact, tetraedre – piramide triunghiulare). Există şi compartimente în formă de ou, dar acestea sunt mult mai rare. Ele sunt legate unele de altele (punctele comune fiind colţurile) printr-o serie de cilindri de mici dimensiuni. Pereţii acestor compartimente sunt deschişi; aşa se explică de ce splina pare atât de moale şi de spongioasă la atingere. Compartimentele sunt străbătute în linie de numeroase vase de sânge. În plus, ele sunt legate unele de altele printr-o vastă reţea de tubulaturi, o parte dintre acestea fiind foarte înguste, altele fiind mai largi. În faţa ochiului fizic, această reţea pare un adevărat păienjeniş, care străbate splina deopotrivă în lung şi în lat.

Vasele de sânge distribuite în număr mare în interiorul splinei îşi au originea într-un vas colector central, aflat în contact cu stomacul; el se varsă în canalul principal care face legătura cu inima. Totodată, întregul ţesut al splinei este învelit într-o piele delicată, străpunsă de nenumăratele vase de sânge, care apar ca nişte puncte întunecate de culoare roşie. Întrucât ţesutul splinei este extrem de delicat, el este învelit într-un strat de grăsime, care îi asigură protecţia şi îi lubrifierea necesară în timpul activităţilor sale continue de frecare.

Aceasta este, pe scurt, descrierea anatomică a splinei unui animal; evident, dacă splina a fost prelevată de la un animal mort, ea capătă o cu totul altă înfăţişare.

De ce este splina, cu toate vasele sale de sânge, conectată la stomac şi la inimă? Contactul direct al splinei cu stomacul şi cu inima derivă din faptul că splina primeşte din stomac acele lichide care sunt necesare pentru prepararea sângelui, le transformă printr-o operaţiune alchimică în sânge propriu-zis, după care le trimite către inimă. De multe ori se întâmplă ca în cazul oamenilor care au un excedent de sânge în interiorul splinei, acesta să nu poată fi depozitat în întregime la nivelul inimii, fiind trimis către stomac, de unde este expulzat prin vomă.

Atunci când vomitarea cu sânge se repetă frecvent, explicaţia trebuie căutată la nivelul splinei, rareori având de-a face cu plămânii. Dacă sângele nu reuşeşte să îşi găsească o cale de ieşire, el poate produce inflamarea splinei, care conduce în timp la întărirea acestui organ.

Cum produce splina sângele? Atunci când lichidul alb (de culoarea oului) trece din stomac în splină, el rămâne o vreme în interiorul venelor care străbat compartimentele interioare ale acesteia (dând imaginea unui şirag de perle străbătute de o aţă), unde avansează cu fiecare bătaie a inimii, din perlă în perlă, suportând simultan o mişcare de fricţiune din partea pereţilor splinei. Această mişcare de fricţiune este cea care generează focul electric, a cărui polaritate pozitivă este trimisă către zona stomacului şi a cărei polaritate negativă este trimisă către zona inimii. Aşa se explică de ce compartimentele mai apropiate de stomac au mai degrabă o formă ascuţită, în timp ce cele orientate către inimă au o formă de ou.

Datorită acestui foc electric, micuţele compartimente se dilată şi se contractă succesiv. Fiind într-un contact permanent cu vasele de sânge prin intermediul unor cilindri mici, lichidele care trec prin ele trec printr-un anumit proces de fermentaţie. În urma acestui proces, carbonul conţinut în lichide este eliberat, fiind parţial trimis către vezica biliară şi parţial către ţesuturile grase. Acelaşi proces de fermentaţie conduce la formarea unor bule care, sub influenţa electricităţii negative, se contractă şi capătă o formă lenticulară. Fiind încărcate cu electricitatea care le-a generat, ele capătă o culoare galben-şofran, după care pătrund în compartimentele inimii ca sânge propriu-zis.

Sângele nu este un lichid continuu, fiind alcătuit din celule mici, cu o formă lenticulară. Prin intermediul acestor celule mobile şi alunecoase, el distribuie electricitatea negativă în întregul organism.

Acest tip de electricitate încălzeşte organismul. Ori de câte ori micile corpuri lenticulare sunt atrase în vasele înguste de sânge, se adună, teaca lor devine lichidă şi se amestecă cu fluidele limfatice, în timp ce substanţa electrică eliberată este consumată sub formă de eter feruginos pentru stimularea sistemului nervos.

Am examinat astfel pe scurt structura şi funcţiile splinei. Ne putem aventura acum în marele şemineu care este splina Pământului.

Structura acesteia este similară cu cea a splinei omului sau a unui animal. Compartimentele splinei Pământului sunt de mii de miliarde de ori mai mari decât cele ale splinei unui animal, de unde putem trage concluzia că structura splinei Pământului trebuie să fie fenomenală (chiar şi aşa, trebuie să menţionăm că splina soarelui este mult mai mare, iar aceea a unui soare central principal este infinit mai mare. Structura soarelui este considerabil diferită de aceea a Pământului. Mai mult, ea este diferită chiar şi de structura celorlalte corpuri cereşti. Numai ochiul Creatorului poate vedea asemănările care există între acestea. De aceea, chiar dacă priviţi în interiorul Pământului, nu trebuie să vă grăbiţi să trageţi concluzia că ştiţi cum arată interiorul planetei Jupiter, sau al oricărei alte planete⁵).

Dacă vom privi pereţii verziu-maronii ai splinei Pământului, vom constata că aceştia sunt străbătuţi în fiecare clipă de nenumărate fulgere luminoase, dublate de tunete puternice şi permanente. În aceste compartimente pătrund canale foarte largi, prin care trece un adevărat torent lichid. Flăcările electrice transformă acest lichid în abur, aflat sub o presiune imensă. Aburul îşi continuă drumul prin canale cu o forţă imensă şi cu un zgomot asurzitor. Apoi, compartimentele sunt inundate cu noi cantităţi de lichid, iar procesul de fierbere şi transformare în abur continuă, într-o manieră care nu poate fi experimentată nicăieri la suprafaţă.

Vom părăsi acum compartimentele splinei şi vom analiza pe scurt vasele de sânge, care au o structură similară cu cele din splina animalelor, străpungând şiruri întregi de compartimente ale splinei (de unde şi imaginea plastică a perlelor înşirate pe o aţă). Prin aceste vase trece torentul lichid de care vorbeam mai sus. Din când în când, aceste canale uriaşe, ca nişte şerpi primitiv, se îngustează, dar numai pentru a se lărgi apoi din nou, pentru a putea transporta torentele asurzitoare. Ceea ce se petrece aici la scară mare se petrece într-o manieră aproape identică, dar la o scară mai mică, în splina oricărui animal. Aceste lichide provin din stomacul Pământului şi după ce sunt transmutate în sânge de către splină, sunt direcţionate mai departe, către inimă.