Pământul şi luna

11

Ficatul Pământului

La fel ca şi splina, ficatul trebuie considerat unul din cele mai importante organe interne. În corpul animal, în trupul uman, dar şi în cel al Pământului, ficatul este organul responsabil pentru eliminarea substanţelor otrăvitoare, care se găsesc în orice aliment, alături de cele nutritive vitale. Acest fenomen merită explicaţii ceva mai aprofundate.

Un om sau un animal ar muri imediat după ce a mâncat dacă trupul său nu ar dispune de un organ care să poată decanta toate substanţele toxice (îndeosebi carbonul şi cianurile), adunându-le într-un vas specific şi eliminându-le parţial prin vezica urinară.

Organul care execută această activitate este ficatul. În ceea ce priveşte structura sa interioară, aceasta este similară cu cea a splinei, deşi forma sa exterioară seamănă mai degrabă cu cea a plămânilor. La fel ca şi splina, ficatul este alcătuit dintr-o multitudine de compartimente aliniate unele lângă altele, fiind chiar mai strâns legate între ele. Patru tipuri diferite de tuburi vasculare străbat ficatul de-a lungul acestor compartimente, fiind unite între ele prin alte vase transversale mai mici.

O parte din aceste vase provin din inimă; ele aduc mari cantităţi de sânge în ficat pentru a-l îmbogăţi cu carbonul necesar şi cu mici doze de cianuri. Abia în acest fel poate efectua sângele digestia în vasele digestive ale organelor, după care contribuie la formarea pielii exterioare. După ce şi-a îndeplinit aceste funcţii, sângele respectiv nu mai poate fi folosit intern. Aşa se explică de ce bolile de ficat pot fi recunoscute cu uşurinţă prin examinarea pielii bolnavului, aşa cum se petrec de pildă lucrurile în cazul icterului (gălbinarei).

O a doua categorie de vase care străbat ficatul provin din stomac. Acestea au rolul de a aduce substanţe lichide în cantităţi suficiente pentru a dilua în proporţiile corespunzătoare cianurile, din care o cantitate mică trece în sânge, prin vasele de mici dimensiuni ale ficatului. Cea mai mare parte a cianurii, care este foarte toxică pentru organismul viu, este eliminată din ficat către rinichi, apoi către vezica urinară, şi apoi este expulzată complet din corp prin intermediul tractului urinar, fiind o substanţă complet nefolositoare.

O a treia categorie de vase provin tot din stomac, făcând legătura – prin intermediul membranelor lor mucoase – cu vezica biliară. Prin aceste canale trece carbonul mucos, sau bila, o substanţă digestivă cu ajutorul căreia stomacul digeră alimentele şi care este depozitată în vezica biliară. Dacă stomacul primeşte o cantitate nouă de hrană şi nu dispune de proporţia corespunzătoare de bilă, el apelează la ficat, căci orice proces digestiv reprezintă o formă de fermentare, iar unele substanţe nutritive fermentează mai rapid, în timp ce altele fermentează mai lent. Când alimentele nu conţin cantitatea necesară de substanţe de fermentare, o parte din cantitatea de bilă din stomac trebuie depozitată în ficat. Invers, atunci când bila devine insuficientă în stomac, acesta apelează la ficat.

Cea de-a patra categorie de vase sunt nişte vene mici prin care trece aerul şi care provin din plămâni. Aceste vene străbat întregul ficat şi îl oxigenează. Vezica biliară este parţial alcătuită din ele, fiind menţinută constant sub o tensiune egală. Simultan, aceste vase furnizează vezicii biliare o mare cantitate de aer atmosferic şi de oxigen, pentru ca substanţele din bilă să nu fermenteze prea tare. În caz contrar, fermentaţia poate da naştere unor substanţe toxice pentru corp, din care rezultă boli inflamatorii precum reumatismul, guta, şi altele. De aceea, este foarte nesănătos ca cineva să stea mai mult timp într-un loc în care nu există suficient oxigen şi în care aerul este viciat.

Ne-am familiarizat astfel cu cele patru tipuri de vase din interiorul ficatului, ale căror acţiuni şi reacţii depind în întregime de fluidul electric, la fel ca în cazul splinei, fluid produs în compartimentele de care am vorbit mai sus, prin intermediul mişcărilor de frecare şi de măcinare. Focul electric din ficat este stimulat iniţial de cel al splinei. Altfel spus, ficatul ar fi mort fără splină.

La oameni şi la animale, ficatul este localizat în jurul stomacului. În mod evident, nici în cazul Pământului lucrurile nu stau altfel, deşi ele se petrec la o scară mult mai mare. Funcţia ficatului Pământului este similară cu cea pe care o îndeplineşte acest organ în cazul animalelor, deşi acţiunea lui este secundară prin comparaţie cu cea a splinei. Pe de altă parte, ea nu trebuie considerată un organ mai puţin important în ceea ce priveşte buna funcţionare a oricărui organism animal. Tot ce conţine crusta Pământului şi tot ce există la suprafaţa acestuia rezultă din funcţionarea ficatului său. Astfel, apa oceanelor provine din ficat, nefiind în esenţă altceva decât urina eliminată de corpul Pământului. Ea se evaporă şi dă naştere norilor, unde, sub influenţa luminii, vaporii îşi schimbă compoziţia, devenind din deşeuri o hrană dulce şi bună.

12

Rinichii Pământului

În organismele umane şi animale, rinichii au un triplu rol şi reprezintă un instrument care merită toată atenţia noastră. Ei îndeplinesc trei sarcini extrem de importante. Fără ei, viaţa animală nu ar putea exista, procreaţia ar fi imposibilă şi nici o fiinţă vie nu ar putea cunoaşte starea de bună dispoziţie psihică şi fizică. Rinichii dau naştere unei anumite stări de voioşie. Aşa se explică de ce acest organ este atât de des menţionat în Sfânta Scriptură.

Rinichii au sarcina de a recepta substanţele excretate de ficat, precum şi acele fluide care nu sunt potrivite pentru buna funcţionare a organismului. Partea toxică a acestor fluide este trimisă mai departe, către vezica urinară, în timp ce partea utilă vieţii este resorbită şi transformată în acea substanţă din care este alcătuită sămânţa fertilă. În continuare, sămânţa este preluată de sânge şi condusă către anumite vase care nu au altă destinaţie decât aceea de a o depozita, devenind disponibilă pentru procreaţie ca energie polară pozitivă, prin intermediul energiei polare negative a testiculelor. Aceasta este cea de-a doua funcţie a rinichilor.

O a treia funcţie, chiar mai importantă, se referă la faptul că rinichii se află într-un contact intim cu inima, plămânii, stomacul, splina şi ficatul, prin intermediul unui mare număr de vase mici. Din acest motiv, priviţi din perspectiva spirituală, rinichii reprezintă într-o anumită măsură sediul sufletului, fiind câmpul de activitate în care este procreată noua entitate. Aşa se explică de ce în viaţa naturală, rinichii generează o anumită stare de bună dispoziţie şi bunăstare, care nu poate fi atribuită însă organului propriu-zis, ci mai degrabă sufletului şi spiritului activ în interiorul acestuia.

Ce om nu ştie că o perioadă lungă de abstinenţă sexuală conduce la o stare permanentă de bunăstare interioară? Acest sentiment de bucurie este susţinut fizic de către rinichi, a căror formă specifică asigură un sediu confortabil pentru suflet. Aşadar, aceste organe sunt responsabile pentru fericirea fizică, ceea ce explică de ce sufletul, deşi îşi are sediul activităţii în zona inimii şi a capului, preferă să se odihnească la nivelul rinichilor.

Somnambulismul şi conştiinţa specifică lumii de dincolo au o legătură directă cu aceste organe, aflate într-un contact intim cu partea de sus a stomacului, unde se află un mare număr de ganglioni nervoşi. Sufletul vede, aude şi simte prin intermediul plexului solar, fiind capabil să comunice la acest nivel cu lumea exterioară.

Structura rinichilor are şi ea o asemănare semnificativă cu cea a splinei şi a ficatului, dar diferă esenţial dacă este privită într-o secţiune laterală. De fiecare parte a rinichilor se află nişte saci în formă de burtă. Aceştia sunt separaţi de impresiile observabile, dar şi de un ţesut celular albicios, fiind conectaţi numai pe linia mediană, alcătuită şi ea din acelaşi ţesut albicios.

Principalele canale de apă trec prin această zonă, furnizând substanţa nobilă a sămânţei, pe care rinichii o absorb din apa trimisă de ficat în săculeţii în formă de burtă. Aceştia produc o anumită cantitate de electricitate, care maturează lichidul, ce devine astfel mai subtil, fiind preluat de delicatele vase sanguine ale rinichilor. Unită cu sângele, această substanţă seminală ajunge în inimă, unde pătrunde în compartimentele special rezervate pentru stocarea ei. Aici, ea primeşte în permanenţă hrană de cea mai bună calitate, devenind aptă pentru procreare, şi aşteaptă să fie folosită în acest scop prin intermediul testiculelor.

Rinichii Pământului sunt localizaţi puţin mai la nord de Ecuator. Forma lor seamănă izbitor cu cea a rinichilor unui porc, dar chiar şi mai mult cu cea a rinichilor unui elefant. Scopul lor este acelaşi ca şi în cazul oricărui animal. Ei reprezintă puţul din care îşi extrag oceanele apa lor şi din care apar toate apele de la suprafaţa Pământului. Evident, Pământul are numeroase vezici urinare, care au forma unor mari bazine aflate sub crusta de la suprafaţă, din care unele sunt mai mari decât întreaga Europă. Oceanele şi apele de pe continente se aprovizionează din aceste mari rezervoare subterane. Aceasta este principala funcţie a acestui organ al Pământului.

A doua sa funcţie se referă la separarea apelor procreative de urina brută a Pământului. Apele procreative, a căror natură este extrem de nobilă, nu se ridică imediat la suprafaţa Pământului, aşa cum se întâmplă în cazul animalelor, ci trece mai întâi prin inima Terrei, şi abia de acolo este adusă la suprafaţă, unde se manifestă parţial sub forma anumitor izvoare de apă dulce, şi parţial sub forma rouăi, care are un rol atât de important în lumea vegetală, unde contribuie la apariţia fructelor.