Poezii alese de bloggerii zum, Alexandru, bughi

P.D.S. 4 – Cimitire hilare şi triste

Poemul de pe ziua de azi, dublu, i-l dedic Luizei, iniţiatoarea desanturilor de sîmbătă. Aţi remarcat, probabil, că Şalul e şarpele ia uneori o tentă vesel-funerară – Luiza scrie cu însufleţire despre moarte, îmbătrînire, cimitire şi – cînd e într-o dispoziţie mai solară – despre servituţile şi limitele trupurilor noastre. Citiţi, dacă nu mă credeţi, “La ce te gîndeşti cînd e tîrziu” – o să aflaţi răspunsul la întrebarea “O să mai cînţi cînd vei fi numai fum?“. Şi “Cînd o să fiu bătrînă“, un poem cu care mi-am descîntat de crizele cotidiene de la treizecideani, de la patruzecideani şi aşa mai departe (şi mi-au trecut). Şi “minus douăzeci şi unu de cai” – o ştire de o cruzime suprarealistă, une nouvelle en trois lignes pe care Radu Cosaşu a trecut-o, cu siguranţă, printre coliziunile frontale cu blocul de gheaţă pe care-l numim, de obicei, realitate. Şi “Anatomia lui Guido“, despre “Tăcerea trupului” – foarte tonicul “tratat de disecţie a umanităţii” întocmit de Guido Ceronetti.

Un lucru e sigur: cînd o să mă apropii de Marea Trecere, oricît de împuţinat la minte şi la trup o să fiu, tot o să mai găsesc puterea să scriu în diată, cu caligrafie tremurătoare, ”cetiţi-o pe Luiza.”

DREPT LA REPLICĂ:

Subsemnata Vasiliu Luiza,

Născută la data de 15 august 1984, domiciliată pe strada şaluleşarpele, declar pe proprie răspundere că nu-s o fire morbidă şi că nu m-au dat niciodată afară din casă gândurile despre moarte. Dimpotrivă, dacă-mi dai un măr stricat, n-o să perorez despre putreziciunea lumii, ci despre cât de bine e totuşi că s-au inventat merele şi altele ca ele. Aşadar, doar de când locuiesc şi pe şaluleşarpele am devenit vesel-funerară. Înainte eram doar veselă. De fapt, în continuare sunt. Numai pe blog am intrat într-un cerc vicios funebru şi nu mai pot să ies din el.

Şi uite ce frumos, să mi se dedice mie Iaru şi Nora Iuga (mai ales c-am fost anul trecut în cimitirul din Sighişoara şi mi se pare unul din cele mai frumoase din lume).

Cette attestation est destinée a l’intéressé et ceci pour faire valoir ce que de droit.

L.V.

(Fait à Iaşi, ce 26 avril 2009)

ŞI ACUM, P.D.S.-UL:

Fiul risipitor

de Florin Iaru

“Intră tu primul

Eu am să fac oficiile de gazdă

Peisajul se compune din : pietre tombale

păsări cîntătoare

şi biografii romanţate.

Nimeni nu ştie să citească

în cimitirul acesta hilar

toată lumea învaţă să vadă :

Pietre tombale păsări cîntătoare

şi biografii romanţate.

Dacă ai să te uiţi cu atenţie la mine

ai să vezi sufletul meu negru

din ochii mei albaştri

Mai ieri a ieşit unul la lumină

obosit

întrebîndu-mă ce mai e nou

_ Ce să fie, tată, i-am răspuns,

pietre tombale, păsări cîntătoare

şi vechile biografii romanţate.”

(Din Antologia poeziei generaţiei 80, editată de Alexandru Muşina, Editura Vlasie, 1993)

***

Toleranţă

de Nora Iuga

”O singură dată, într-un cimitir din Sighişoara, am simtit materialitatea palpabilă, trupul cald al ideii de toleranţă. Mă aflam la limita care despărţea mormintele saşilor de cele ale ungurilor şi românilor. De o parte, pe coasta de sus a dealului, pietrele funerare se aliniau într-o ordine perfectă, numele defuncţilor erau scrise cu aceleaşi caractere de bronz şi, dedesubt, între paranteze, ocupaţia fiecăruia : curelar, ceasornicar, măcelar, croitor, condamnaţi parcă şi în moarte să poarte stigmatul nobil al breslei din care făceau parte. De atîta disciplină nu mai puteai să suferi, să te emoţionezi. Ei stăteau acolo grupaţi milităreşte ca un batalion pe loc repaus şi nu aveau nici o şansă de eliberare pentru că erau încorporaţi în eternitate. Ceva mai jos, aceeaşi ordine perfectă, morminte identice, lespezi de marmură neagră sau albă cu inscripţii aurite – o sobrietate austeră care nu se distingea de cea dinainte decît prin numele maghiare gravate pe cruci. Doar înspre vale, unde povîrnişul devenea mai abrupt, mormintele, străjuite la fel de pietre funerare cu litere de bronz, îşi rupeau alinierea; aici nu mai apăreau ocupaţiile ca într-o fişă de recensămînt, în schimb, puteai citi fel de fel de stihuri : « Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie… » sau « Te-ai dus ca un crin de curată / copilă pe veci adorată… », « nemîngîiatul tău mire… » şi altele. În vase de tablă se decolorau trandafiri de hîrtie, într-o mică vitrină improvizată moţăia o papuşă cu pleoapa căzută. Era atîta ridicol şi atîta kitch în tot acest bazar sentimental, şi totuşi atunci am înţeles pentru o clipă ce înseamnî cuvîntul « toleranţă ». Mă aflam în cimitirul românesc şi m-am emoţionat şi mi-a venit să plîng.”

(cred că e din “Săpunul lui Leopold Bloom“, o să verific).

P.D.S. 5 – Apocalips

Pentru sîmbăta asta, am ales două versuri din Lucrările în verde ale Simonei Popescu. Mi le-am recitat în minte toată săptămîna:

”Aşa vine sfîrşitul lumii. Nu cu pocnet, ci cu

O antologie de poezie contemporană din poeţii buzoieni…”

Cred că fac parte din lucrările în verde numite ”copcit”, adică suprimarea rădăcinilor artificiale, care altfel s-ar dezvolta în dauna rădăcinilor de adîncime (vezi nota 17, p. 12).

Şi pentru că mi se pare nedrept să aleg doar două versuri din Pledoaria pentru poezie, o să mai adaug un poem al Simonei Popescu despre scris ca lucrare volubilă în verde - una dintre cele mai frumoase metafore ale scrisului, din cîte ştiu eu:

“Volubilis: iederă, zorele, rochiţa rîndunicii, volbură, viţă de vie sălbatică, cuscută, vîsc, mazăre, răsură, smeur, trifoi, oreşniţă, caprifoi, vrejuri de tot felul, lăstari tîrîtori. Cresc repde, se întind, învăluie, îşi fac loc, se încolăcesc, acoperă. Plante agăţătoare.

Într-un fel, orice scriitor are şi ceva din “natura vegetală” a plantelor agripante. Întocmai iederii, el îşi caută un “obiect”, o temă numai a lui pe care să o cucerească, să o înfăşoare cu propria lui “împletitură” de cuvinte, idei, “simţiri”. Întocmai ei, scriitorul este un soi de vampir pasiv. Se agaţă de gesturi, cuvinte, fragmente din realitatea (sau irealitatea) imediată şi din ele îşi hrăneşte gîndirea pentru a-şi întinde mai departe noi reţele, viitoare morfoze. Orice obiect poate deveni un pretext al dezvoltării sale, orice “plasă cu ochiuri”, golurile din ţesătura textuală a lumii, lucrurile părăsite, uitate de alţii, abandonate, neterminate. Orice obstacol este, pentru el, un prilej al “volubilismului” său continuu.” (Volubilis, Editura Paralela 45, 1998)

Cît despre poeţii buzoieni, şi Éric Chevillard a scris şi el, într-un fel, despre ei  – Métamorphoses de l’écrivain bourguignon:

”C’est triste à dire et bien lourd à porter : voici sept ans, au hasard de la vie, je suis devenu un écrivain bourguignon. Il y a là comme une contradiction dans les termes, on le sent bien. Que l’on puisse être Bourguignon, cela se conçoit parfaitement et même avec une certaine soif lorsque l’on emprunte la route des grands crus. Que, par ailleurs, un individu ayant voué sa vie à écrire se proclame écrivain, cela est admis aussi et sans doute même un peu trop largement entré dans les mœurs. Mais l’un plus l’autre, non, on aura beau me citer Bossuet ou Buffon, l’expression prête à rire. L’écrivain bourguignon semble condamné à écrire des romans intitulés Le sang des vignes ou La tourte aux escargots. Il n’est pas crédible. On lui concédera au mieux une malice de paysan madré. Il rougira du compliment sous sa moustache en tordant son tablier entre ses grosses pattes.(…)”