Pompiliu tudoran în slujba domniei



Yüklə 1.8 Mb.
səhifə12/20
tarix30.12.2018
ölçüsü1.8 Mb.
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   20

VREMURI TULBURI
ÎN ACEEAŞI PRIMĂVARĂ A ANULUI 1620, pan Ieronim Ottwinowski, solul luminăţiei-sale craiul Zygmunt al Lehiei, trecea cu mare pohfală pe uliţele Istanbulului. Sosise cu o corabie la Pera, unde fu întîmpinat de trimişii sadrazamului spre a-l întovărăşi pînă la locul de odihnă, mai înainte de a-l fi înfăţişat.

Solul poruncise potcoave de argint şi bătute numai de formă în caiele tot de argint, anume ca să se desprindă pe uliţe şi ca să se minuneze toţi stambulioţii de bogăţia lehilor. Privitorii se îmbulzeau după asemenea daruri nemaipomenite, dar pufneau în rîs văzînd că semeţul sol era însoţit de însuşi Sul-başa, căpetenia hingherilor. Pan Ottwinowski însă nu avea habar şi se ţinu mîndru în şa pînă cînd a văzut unde era poftit de către turc. Era unul dintre cele mai murdare hanuri ale oraşului, nu departe de Edicule, înspre Bairam Dere, unde se aruncau toate gunoaiele. Pe o tablă ruginită de la intrare abia dacă se mai desluşea scris „La matrozul ostenit”, dar asta nu-i spunea nimic, fiindcă solul nu înţelegea greceşte.

Murdăria locului şi a slugilor ieşite în întâmpinare, îl scoaseră însă din ţîţîni pe şleahtic, aşa că ceru socoteală turcului, care rînji spre tălmaci:

— Dacă ghiaurului nu-i place, putem să-l găzduim acolo! arătă el spre cele şapte turnuri ale vestitei temniţe. Ori de nu, la mine! şi se bătu cu palma peste piept.

Abia atunci află nefericitul sol cine era trimisul marelui vizir Damad Mehmed-paşa, şi furia lui nu mai cunoscu margini. Ar fi părăsit oraşul pe loc şi cu mare tărăboi, dacă s-ar fi aflat în altă ţară, căci socotea batjocura ca adusă Lehiei, dar din cetatea sultanului nu prea ieşeai lesne, ba poate că rămîneai acolo pe vecie, chiar sol fiind, dacă îl supărai cu ceva. Se domoli cu greu şi prefăcîndu-se a mulţumi pentru găzduire ceru îngăduinţa să treacă pe la nişte prieteni genovezi, după care făgăduia să se înapoieze unde îi poruncise sadrazamul. Sul-başa, care nu strălucea prin înţelepciune, fu încîntat că i se cerea încuviinţarea, aşa că se învoi bucuros. Atît a aşteptat şi pan Ottwinowski! De cum se văzu printre creştini tocmi pe ascuns o corabie, şi abia cînd se văzu în largul mării răsuflă uşurat. Nu mai era înveşmîntat cu straie scumpe, ci ca un neguţător oarecare, dar bucuros că a scăpat cu viaţă mai înainte de a fi vorbit cu marele vizir.

În răstimp, prinderea scrisorii lui Bethlen i-ar fi dat bătaie de cap lui Gaşpar-vodă, neavînd pe cine o trimite hatmanului de cîmp, pan Koniecpolski, dacă nu s-ar fi cerut s-o ducă însuşi credinciosul său olăcar, tînărul croat Pera. În acest fel se putea dovedi fără greş vînzarea lui Korecki şi putea fi deci înlăturat, cu toate puternicele lui rude. Despre purtătoarea răvaşului nu se mai auzea nimic, de parcă ar fi înghiţit-o pămîntul, ceea ce de altfel se şi întîmplase.

Pera mai avea asupră-i şi o scrisoare a domnitorului către marele hatman Stanislas Zolkiewski, care, de cum o citi, se bucură nespus de mult şi la rîndu-i porunci carte către craiul Zygmunt, spunînd printre altele: „... si contra Turcos victoria potiretur, tres illos principatus, Moldaviam, Valachiam et Transilvaniam, in perpetuum regno Polonico addicendos” („dacă se va obţine victoria contra turcilor, cele trei principate, Moldova, Valahia şi Transilvania, vor fi aduse pentru totdeauna sub stăpînirea Poloniei”). Adevărat că, erau cuvintele domnitorului, dar hatmanul uitase să mai adauge şi restul: „... ut ipse vita durante solus omnibus tribus imperaretu, adică pe timpul cît va trăi el să le conducă singur pe toate trei. Şi doar Gaşpar-vodă scrisese hotărît acest lucru, fiindcă se gîndea mai întîi la unirea ţărilor române, iar făgăduiala de a le pune sub ascultare leşească era pentru mai tîrziu, căci era tînăr.

Toate acestea le aflase şi principele Bethlen prin mijlocirea lui Korecki, după cum aflase şi că Pera ducea domnului Moldovei scrisori deosebite, care ar fi dovedit pe deplin hainirea lui Grazziani. Dacă ar fi pus mîna pe ele, nu mai încăpea nici o îndoială că hainul ar fi fost mazilit, descotorosindu-şi astfel spatele de un duşman primejdios în lupta cu habsburgii.

Pera se întorcea fără grijă spre Moldova, dar mai înainte de Snyatin oameni năimiţi de Korecki puseră mîna pe el, îl legară fedeleş şi o apucară drept peste munte către Bălgrad. Atîta grabă dovediră, încît răpitorii nici nu-l mai scotociră să vadă dacă are ceva asupra lui, ci îl înfăţişară prinţului, cetluit cum era. Mare îi fu dezamăgirea majestăţii-sale cînd găsi numai cîteva rînduri de salut de la pan Stanislas Lubomirski, conte de Winiec, către domnul Moldovei.

Cuprins de furie, craiul porunci schingiuirea prinsului spre a se afla de soarta celorlalte scrisori, despre care ştia de la Korecki. Pe de altă parte socotea că ar fi putut să dea şi de urma contesei Agnes, despre care nu mai ştia nimic în ultima vreme şi nici la Cetatea Albă nu mai ajunsese. Neîndoios că se afla pe undeva în Moldova, iar omul lui Grazziani ştia acest lucru.

Ca şi în alte daţi, majestatea-sa în persoană se duse lîngă Andor-călăul, ocupîndu-se de cercetarea osînditului.

— În afară de limbă, poţi să-i smulgi orice, dacă se încăpăţînează să tacă! porunci el anume în turceşte, ca să se facă înţeles de Pera, căci Andor rămase cu gura căscată.

Pe ungureşte i se spuse meşterului gîde să-şi facă iscusit treaba, spre a scoate tot ce voiau de la tînăr.

— Ce înţelegere este între Grazziani şi Zolkiewski? întrebă domol Bethlen.

Pera nu răspunse şi Andor îi smulse o unghie, dar în afara unui răcnet nici o vorbă nu mai scoaseră de la el.

— Tinere, zise cu duioşie prinţul. Ştiu că neamul croaţilor este viteaz, dar şi plin de înţelepciune. Ai tăi n-au nimic cu moldovenii, pentru ce să-ţi dai viaţa pentru nişte străini? Vorbeşte, şi am să te răsplătesc aşa cum se cuvine.

Pera îl privi cu ură, dar îşi încleşta buzele.

— Nu faci bine că taci. Ai să fii schilodit pe viaţă şi-i păcat, se cam răsti Bethlen, pierzîndu-şi răbdarea. Poate îmi spui pe unde-i contesa Rezsnyai, dacă nu ştii nimic de stăpînul tău. De ea ai auzit, nu-i aşa?

Nici de astă-dată nu fu învrednicit cu vreun răspuns şi asta îl scoase din sărite, poruncind cele mai crunte cazne. Astfel tînărului îi fură smulse pe rînd unghiile de la mîini şi de la picioare, îi fură arse tălpile de făcură băşici, dar zadarnic. Nenumărate găleţi cu apă au fost aruncate asupra nefericitului croat, care începuse a-şi pierde simţirea din ce în ce mai des. Toată străduinţa şi iscusinţa lui Andor au dat greş de data aceasta. Pera a rămas la fel de mut şi atunci cînd pielea de pe dosul mîinilor îi fusese jupuită fîşii-fîşii. Nemaiavînd ce-i face, prinţul porunci moartea osînditului.

Mai pe urmă s-a căit pentru graba acestui sfîrşit, ba uneori îşi zicea că nu-l ademenise îndeajuns, cunoscută fiind bărbăţia croaţilor în faţa chinurilor şi credinţa cu care-şi slujeau prietenii şi stăpînii buni. Îi părea rău că nu s-a gîndit să-l fi ţinut în viaţă spre a-l fi schimbat cu Agnes, căci Grazziani s-ar fi învoit, dar furia îi întunecase atunci minţile şi acuma era prea tîrziu.

Trimise totuşi la Poartă scrisoarea aflată asupra lui Pera, cu toate că din ea nu se putea înţelege decît prieteşugul voievodului cu leahul, dar nici urmă de hainie. Îl ponegri marelui vizir cum nu se putea mai rău, dar acesta nu-i dădu crezare, cîtă vreme beyul se dovedise atît de credincios în slujba sultanului, cînd a făcut pace cu austriacii. Apoi veştile ce veneau din Bogdania la Istanbul erau deosebit de liniştitoare şi nimeni nu se plîngea de vreo silnicie din partea domniei, iar sadrazamul avea cunoştinţă despre ura ce i-o purta beyul ardelean celui de la Yaş, aşa că nu-l prea luă în seamă pe trimisul principelui Bethlen. În schimb, fiindcă în taină se gătea de război cu Lehistanul, crezu nimerit să-l însărcineze pe seraskerul de Karamania, Iskender-paşa, să cerceteze mai cu de-amănuntul. În acest scop a şi fost trimis la Akerman – adică la Cetatea Albă, cum îi spuneau localnicii – un ceauş pe care-l povăţui ce avea să spună şi prin viu grai despre temerile Porţii cu privire la Gaşpar-beg.

Măreţele ziduri ce străjuiau limanul Nistrului la împreunarea lui cu marea fuseseră înălţate pe vremuri de către genovezi, iar în afară de românii moldoveni, pomeniţi prin aceste locuri din vremuri demult uitate, se aflau aici mulţi turci şi tătari, care năpădiseră cetatea. Luminăţia-sa Iskender-paşa se hotărîse să facă din acest oraş inima întregii sale oştiri, adunînd laolaltă tătari crîmleni şi dobrogeni, din Bugeac, din Rumelia, Bulgaria şi chiar din beilerbeilîcul Tamajvarului. Trebuia înfrîntă semeţia lui Sigismundus, craiul Lehistanului, urmînd să-l izgonească pe vecie. Izbutise a-l împlînta pe Grazziani în coasta lehilor, iar acesta se legase cu jurămînt să nu iasă din cuvîntul său sub nici o formă. În vederea acestei înfruntări mai avea de împăcat pe Devlet Ghirai, kalgay-soltan şi frate al marelui han Djanebek Ghirai, cu Arslan Kantemir-mîrza, căpetenia nogailor din Bugeac. Deseori aceştia se încăierau între ei, slăbindu-şi puterea în van, ceea ce nu era pe placul măritului serasker.

Cu toate că nu dăduse crezare, aflase despre ceva scrisori pe care ar fi trebuit să le primească de la prinţul Bethlen, dar pe drum încăpuseră în mîinile voievodului din Bogdania, care avusese neobrăzarea să le desfacă şi să le trimită lehilor. Cu o zi mai înainte sosise şi ceauşul Înaltei Porţi, care-i întărea cele auzite, făcîndu-l să tune şi să fulgere împotriva necredinciosului de la Yaş. Dacă toate acestea se adevereau, atunci Grazziani trebui-va să piară, după cum spusese şi prinţul ardelean, căci încăierarea cu lehii avea să fie pe viaţă şi pe moarte. Tocmai pentru aceea fusese mazilit de curînd şi beyul de la Targoşta, Gavrilă-vodă Movilă, care, oricît de credincios se dovedise turcilor, tot din stirpea Movileştilor se trăgea.

Era o zi călduroasă de vară ce încingea pietrele zidurilor cetăţii, făcînd zăpuşeala de neîndurat. Ghiaurii îi spuneau „cuptor” lunii acesteia, ce se întîmplase a fi Şa’ban ul-mua-zam, şi nu greşeau afurisiţii. Pe vajnicul paşă îl toropea căldura şi de-abia mai era în stare să-l mai asculte pe Arslan-mîrza, pe care-l poftise anume la un şerbet de trandafiri şi un pahar apă rece de la gheaţă.

— Aflat-am de la un jidov din Bender că de bei vara cald te răcoreşti pe dată, spuse zîmbind mîrzacul cînd auzi pentru ce fusese chemat.

— Dacă te încrezi în înţelepciunea neamului lui Israel, n-avem decît să ne opărim după aceea, cu cîte o cahfe. Fiertura asta s-a cam împămîntenit şi în Islâmbol, ba de pofteşti, poruncesc şi dihân-i bed huy (fumul rău mirositor-tutun), măcar că nu pot pricepe cum de poate plăcea aşa ceva.

— Auzit-am şi eu de el, dar încă nu l-am văzut şi nici că poftesc să-l beau. Mai curînd acea fiertură amară.

Tăcut, în ungherul încăperii stătea nelipsitul Kuciuc, abia mai ţinîndu-şi ochii deschişi. Se săturase de o astfel de viaţă chinuită şi ar fi vurt să-şi pună capăt zilelor, însă nu era cu putinţă, căci nemilosul paşă îl încuia într-o cuşcă de fier, cînd nu-l ţinea în preajma lui.

— Afurisitul de Grazziani, spuse Iskender-paşa către oaspete, şi-a băgat în cap s-o apuce pe urmele blestematului de Mihaly.

— Rîvneşte la Kara ili?

— Ba şi la Erdely ili, la fel ca şi nebunul acela de care îţi pomeneam, vrînd să-i strîngă pe toţi valahii într-o ţară.

— Da’ parcă şi luminăţia-ta voieşti acelaşi lucru, ba încă şi cu cei de peste Dunăre, laolaltă cu noi, tătarii! zîmbi Arslan-mîrza.

— Eu, dragul meu, voi face asemenea împărăţie în numele lui Alah, slăvitul, ca să-i aduc pe necredincioşi sub legea strălucitului nostru profet, şi nu ca ticălosul de bey care se încumetă împotriva noastră, împreună cu ghiaurii lui.

— Atunci, pentru ce nu-l mazileşti pe dată?

— Fiindcă Osman-khan încă îl mai socoteşte credincios Porţii, iar eu nu am dovezi ca să-l pot da în vileag. Prostul de Bethlen a ucis un olăcar de-al lui ce se întorcea din Lehia. În loc să mi-l fi dat mie ca să scot de la el tot ce ştia. Apoi l-a pîrît la Înalta Poartă, şi Damad Mehmed-paşa, sadrazamul, mi-a cerut să cercetez eu însumi.

— Nu cumva ai de gînd a te duce chiar luminăţia-ta la Yaş?!

— Eu nu, dar încă mai înainte de sosirea trimisului marelui vizir am trimis acolo nişte oşteni, care se dau drept neguţători şi au să adaste pînă le voi porunci eu să se repeadă asupra hainului şi să mi-l aducă, viu sau mort.

Kuciuk asculta toate acestea cu nepăsare, căci nu-l mai trăgea inima la nimic. Din locul unde se afla putea trage cu ochiul şi în odaia alăturată, şi astfel îl zări pe hadîmul care aducea cahfelele poruncite de stăpîn. Tresări cînd îl văzu pe slujitor cum scuturase un inel cu otravă deasupra ceştilor. De-ar fi apucat barem o înghiţitură, ar fi murit şi el o dată cu prigonitorul său... „Dar pentru ce să mor, de vreme ce va pieri ticălosul?!” îi fulgeră prin gînd o licărire de nădejde. Chipul robului îi era necunoscut, ceea ce însemna că cineva din afară voia moartea paşei şi a oaspetelui său tătar. Inima îi zvîcni în piept, tresăltînd de bucurie. Nedîndu-l în vileag pe făptaş, însemna că sprijină uciderea lui Iskender, şi prin aceasta se răzbuna el însuşi! Se posomori însă cînd îşi aduse aminte de obiceiul seraskerului de a nu băga nimic în gură pînă ce un rob nu-i „lua credinţa”, adică gusta el mai întîi mîncarea şi băutura. Se vedea bine că hadîmul era străin, căci nu cunoştea acest lucru. S-ar fi putut să-l fi silit chiar pe slujitor să soarbă licoarea otrăvită, şi atunci el, Kuciuk, cînd ar fi avut un asemenea prilej?

Cu paşi mărunţi, spre a nu vărsa cahfeaua, hadîmul pătrunse în odaie, dar în aceeaşi clipită Kuciuk se repezi şi înghiţi lacom amîndouă ceştile, sub ochii înmărmuriţi ai celor de faţă.

— Kuciuk! se răsti paşa. Ce înseamnă...

Dar bietul schilod se prăbuşi pe dată cu spume la gură, zvîrcolindu-se de durere, căci el nu putea scoate nici barem un geamăt. Fără să pregete, Arslan-mîrza roti iataganul şi îl descăpăţînă pe slujitor sub ochii lui Iskender-paşa, care nu mai apucă să zică nimic. Era înmărmurit de chinurile lui Kuciuk, ce pentru el fuseseră sortite. Iar cînd schilodul se potoli în neagra noapte a morţii, marele serasker spuse, aproape şoptind:

— Sărmane prieten neînţeles! Eu te chinuiam, poate pe nedrept, căci văd că mi-ai salvat viaţa, dar nu trebuia s-o faci! Ai uitat oare, biet schilod, că robul îmi lua credinţa?

O lacrimă i se ivi în colţul ochilor, ceea ce nu mai văzuse nicicînd hanul nogailor la neîndurătorul vizir. Ştergîndu-şi obrazul cu dosul palmei, paşa aruncă o privire spre descăpăţînat.
ŢUŢORA - MAREA NĂDEJDE
CÎND PAN ZOLKIEWSKI, hatmanul coroanei leşeşti, îl chemă la sine pe Korecki spre a-i cere socoteală de învinuirile ce i se aduceau, acesta se dezvinovăţi zicînd că atît Grazziani cît şi Iskender-paşa ar fi vrut să-l scoată drept iscoadă otomană, de vreme ce fugise de la Edicule. Poate că a fost crezut, ori a fost lăsat în pace datorită puternicului neam al Movileştilor cu care se înrudea, fapt este că, spre uimirea multora, şleahticul fu poftit să se alăture oştirii hatmanului. Cînd auzi vestea, domnul Moldovei pufni înciudat, cu toate că pe undeva se îndoia că ar fi putut fi adevărat. Pan Zolkiewski ştia că înfruntarea cu turcii era de neînlăturat, iar dacă l-ar fi îndepărtat pe vînzător ar fi atras supărarea altora care erau de partea lui şi, cum avea nevoie de ostaşi, forţele creştinilor nu trebuiau risipite deocamdată.

Gaşpar Grazziani, pe de altă parte, nu mai aştepta decît prilejul de a se da în vileag ca vrăjmaş al puterii otomane, pe care o slujise în vremuri de pace. Acesta s-a ivit mai curînd decît se aştepta, chiar în cea din urmă lună a verii anului 1620. Prinsese de veste prin iscoadele sale că era pe drum un dregător al Porţii cu rang de iskimne, ceva rudă cu Iskender-paşa şi deci cu amestecul acestuia. Din cîte aflase, nu-i aducea mazilirea şi nici mai mult ca la vreo şaizeci de beşlii nu avea cu el. Atunci Vodă s-a sfătuit mai întîi cu boierii divaniţi, iar după aceea cu sfetnicii lui de taină, în frunte cu Marcu.

— Boieri dumneavoastră, aflat-am ştire despre sosirea unui iskimne-ceauş împărătesc, dar nu ca să fiu mazilit, cum poate veţi fi crezut unii, şi oricum nu m-aş fi supus poruncii. Ce socotiţi să facem cu pagînii care ne vin fără voia noastră în ţară?

Cu toţii îşi plecară bărbiile în piept, pînă cînd vel-vornicul Coste Bucioc sparse tăcerea:

— Eu zic, măria-ta, să ne tragem cu oastea la Hotin, spre a fi mai aproape de hatmanul Jolkovschi. În acest fel nu dai prilej turcului să-i aducă porunca, oricare ar fi ea.

— Dar ceauşul ăsta e trimis de sultan, ori de sadrazam? Şi dacă-i numai de la Scănder-paşa? întrebă vel-vistiernicul Coci Lupu.

— De nu-i de la padişah, să nu te supui, măria-ta! îl povăţui şi Ciolpan-spătarul.

— Ce-mi aud urechile? Tocmai de la domnia-ta să capăt asemenea sfat?! se oţărî Vodă către boier. Şi dacă Osman îmi porunceşte să-mi vîr capul în laţ, s-o fac?

— Nu asta am vrut a spune, doamne, se fîstîci Ciolpan. Gîndeam şi eu aşa, că nu eşti supusul nimărui, decît al sultanului, dar şi cu acela face-vei precum ţi-o fi voia!

Atunci începură a se băgă în vorbă şi oamenii de credinţă tainică ai măriei-sale, cînd acesta cătă întrebător şi spre ei. Primul fu senior Marino Resti, care stătea alături de Marcu.

— Eu zic, ilustrisime, să-l prindem de grabă pe ceauş împreună cu însoţitorii lui, şi mai pe urmă să chibzuim ce vom face cu ei.

— Poate îi trimitem plocon hatmanului Zolkiewski, ori Jolcovschi, cum i-a spus dumnealui vel-vornicul, spuse şi Marcu.

Mai vorbiră apoi vel-comisul Gheuca, vel-hatmanul Borisi Brutii şi încă vreo cîţiva, care cu toţii îşi dădură părerea că mai întîi ar fi trebuit să afle ce pofteşte acel turc, şi abia după aceea să hotărască ce vor avea de făcut.

Domnitorul îi ascultă răbdător pe fiecare în parte, după care dregîndu-şi glasul zise:

— Domnia-ta senior Resti vei strînge pe toţi lefegiii creştini laolaltă şi fi-veţi grosul oştirii mele. Pîrcălabe Marcu, să stai cu bănăţenii voştri în jurul meu, dar să fiţi pregătiţi de încăierare, de va fi de trebuinţă. Domniile-voastre, boierii mei, nu se cade a vă arăta în faţa unui ceauş, aşa că veţi aştepta în tîrg porunca domniei. Nu care cumva să vină cu noi şi vreun lefegiu turc, aşa că vezi, Marino, să pui cîţiva raitări să-i împiedice a ieşi din ortă fără îngăduinţă. Nici măcar căpetenia lor, Ismail-aga, să nu se mişte din locul unde s-o afla. Domnia-ta, logofete Gheanga, te vei duce în întîmpina-rea solului şi-l vei îndruma spre Ţuţora, unde se va afla întreaga domnie. Acolo îl voi primi! Alta nu am a vă spune. Mergeţi fiştecare după cum vi-i porunca!

Cînd să iasă, Marcu fu oprit de voievod. Iar îndată ce rămaseră numai ei, acesta îi puse amîndouă mîinile pe umeri şi-i zise, cu ochii scînteind:

— Sosit-a ceasul, prietene Marcu, despre care ţi-am vorbit de atîtea ori. Acuma porni-vom marea încleştare, căci, în timp ce noi îl vom întîmpina pe ceauş la Ţuţora, aici în tîrg Bucioc va purcede cu oamenii lui la căsăpirea tuturor pagînilor, întocmai ca pe vremea lui Mihai-vodă cel viteaz. În acest fel mă scap şi de cămătari. Ce părere ai?

— Dar gînditu-te-ai oare să-l ucizi şi pe tatăl Sarei? Din cîte ştiu, şi el, tot cu bani umblă...

— A, nu! Acela-i jidov şi nu turc, zaraf şi nu cămătar, iar Bucioc a căpătat vorbă anume să nu se atingă nici un fir de păr din capul lui şi al frumoasei sale fiice.

— Iertată-mi fie îndrăzneala, dar de astă-dată socot că te vei fi îndrăgostit de fată, nu ca de biata contesă Agnes. Numai că, păcatele mele, ea nu-i creştină şi…

— Va primi legea mea, dacă mă iubeşte.

— Atunci, să fie într-un ceas bun! o scurtă Marcu. Dar pînă să jucăm la nunta măriei-tale, poate că n-ar fi rău să-i nimicim şi pe cei în întâmpinarea cărora vom ieşi.

— Pe aceia încă nu!... Sau vom vedea! Nu uita că mai avem în ţară şi pe mumbaşirul venit după haraci, pe care Coci Lupu îl va duce la o moşie a lui înspre Roman, spre a nu afla cele ce se vor petrece pe aici, el fiind acela care va scăpa cu viaţă din măcel. Am eu un plan anume. Ai să vezi!

După săptămîni de secetă cumplită plouase vreo cîteva ceasuri bune, dar pămîntul scăpat de sete supsese îndată stropul dătător de viaţă. Se mai domolise însă zăpuşeala, iar norii, fără a mai ameninţa a ploaie, privegheau să fie umbră asupra satului moldovean de pe malul Prutului, unde avea să aibă loc întîlnirea.

Iskimne-ceauş se opri înmărmurit văzîndu-l pe domnitor călare şi înveşmîntat de luptă, înconjurat de oşteni ce-i aruncau priviri crunte.

— Pace ţie, cel mai strălucit dintre închinătorii lui Issa ben Miriam! Alah să-ţi fericească viaţa! zise ceauşul cu vocea tremurată de încordare.

Nu descălecase în faţa beyului, deşi aşa s-ar fi cuvenit, şi nici nu-şi dădea seama dacă făcuse bine au ba. Ghiaurul părea mînios şi asemenea întîmpinare nu prevestea nimic bun.

— Ce pofteşti? îl întrebă răstit domnitorul.

— Adus-am carte de la slăvitul nostru sadrazam Damad Mehmed-paşa, cu vorbe bune către tine, beyule, şi cu mulţumită pentru faptele tale! răspunse ceauşul băgînd mîna în sîn după scrisoarea marelui vizir.

Marcu se duse lîngă el şi apucînd pergamentul îl dădu voievodului, care băgă de îndată seama că nu era nici vorbă de pecetea vizirului, ci a lui Iskender-paşa. Îl desfăcu pe loc, fără a mai arăta cinstea cuvenită sărutîndu-l, şi începu a citi. Curînd se aprinse la faţă şi o cruntă mînie îi învălui chipul.

— Ce înseamnă asta, nemernicule? tună Vodă. Să asculte toată lumea ce scrie aici! porunci el spre tălmăci, întinzîndu-i pergamentul.

Acesta îşi drese glasul şi începu:


Alah să facă să dăinuie în veci bucuria asupra ta şi a neamului tău, cinstite Ismail-aga, cel ce eşti în slujba hainului ghiaur Gaşpar. Afla-vei pe astă cale că luminăţia sa stăpînul lumii şi urmaşul profetului pe pămînt, Osman-khan Gene, a poruncit pieirea ticălosului de mîna ta.

Pentru aceasta, pe dată ce vei primi această scrisoare, să strîngi în juru-ţi pe toţi acei oşteni ce ţi i-am trimis la începutul verii şi cu ceilalţi pe care îi ai sub ascultare şi să-l legaţi pe beyul cel afurisit. De veţi întîmpina împotrivire, ucideţi-l ca pe un cîine turbat ce este! Viu ori mort, să-l înfăţişezi la picioarele mele, spre a-l trimite la Înalta Poartă.

Altminteri, pace şi supunere lui Alah şi aşa să faceţi!

Eu sărmanul rob nevrednic al măritului Alah, Iskender-paşa, marele serasker al oştirilor din Karamania, poruncit-am astă carte în a şaptea zi a lui şevval ’ul-mukerem, anul 1030 de la Hicret.”
Furia îi cuprinse pe toţi însoţitorii domneşti, în vreme ce sîngele fugise din obrazul ceauşului. Zadarnic mai scoase cea de-a doua scrisoare, pe care o ţinuse în acelaşi loc, căci Gaşpar-beg nu i-o mai luă în seamă.

— Să fie legaţi pe dată toţi aceşti corbi vestitori ai răului şi ai nenorocirii! porunci el către bănăţenii lui Marcu. Dacă se împotriveşte vreunul, să fie străpuns pe loc!

Mihai şi băieţii lui se repeziră cei dintîi să-i împresoare pe turci, care auziseră şi ei pentru prima oară de ce fuseseră trimişi în Bogdania. De mirare nici nu cutezară să nu se lase cetluiţi.

— Aiastă mişălie cere răzbunare, măria-ta, zise răstit vel-vornicul Bucioc pe româneşte, anume, ca să poată fi tălmăcit pagînilor. Teamă mi-e ca, dacă va afla norodul, nu cumva să se repeadă asupra neguţătorilor turci din Iaşi, şi chiar din toată ţara!

— Năprasnică e furia prostimii, vel-vornice, dar nu ne stă în putinţă s-o preîntîmpinăm, răspunse voievodul privind cerul cu smerenie.

Puţini dintre cei de faţă ştiau că erau vorbe meşteşugite anume ca să poată pleca Bucioc, spre a începe măcelul osmanlîilor din Iaşi. El, chipurile, se zorea ca să împiedice mulţimea să facă asemenea „fărădelegi”, şi nu ca să-i îndemne la omor pe tîrgoveţi. Dar pînă în seară, cînd Vodă porunci înapoierea, zăbovind anume la Tuţora, întregul tîrg fu pistrelat de sîngele necredincioşilor, în afara lefegiilor domneşti şi a mumbaşirului, aflat undeva în tovărăşia vel-vistiernicului, la adăpost. Cei dintîi se aflau închişi în ortă şi nu cutezau a trece de raitării de pază, iar celălalt încălca învăţăturile Coranului împărtăşindu-se din belşug cu nişte cotnărel de la moşia din Hîrlău a dregătorului Coci Lupu.

Abia a doua zi, mahmur fiind, mumbaşirul s-a înfăţişat domnitorului, dar după ce aflase cîte ceva despre cele întîmplate. Deşi era înconjurat de douăzeci de ieniceri, se cam înfricoşase, socotind că-i venise şi lui rîndul. Cel mai mult s-a temut de blîndeţea glasului domnesc:

— Iacă, efendi, astea sînt faptele şi judecă domnia-ta dacă am vreo vină în toate acestea! Norodul s-a mîniat aflînd despre mîrşăvia lui Iskender-paşa, în vreme ce eu mă aflam departe, pe malul Prutului, spre a scăpa de furia oştenilor domniei pe trimişii paşei. Se-nţelege că nu pot crede că aceia vor fi fost trimişi de către însuşi măritul sadrazam, Alah să-l ţină zile îndelungate în fericire deplină!

Mumbaşirul rămase gînditor, ştiind că de multe ori vijelia se dezlănţuie după o linişte amăgitoare. De fapt voievodul nici nu-i dădu răgaz să răspundă, fiindcă urmă:

— În ce mă priveşte, rob şi supus nevrednic al măritului padişah, mă jur pe sufletul meu că am inima curată faţă de această ţară, după cum am făgăduit. Pentru asta am şi poruncit ca întreg haraciul de patruzeci de mii de galbeni, ce se cuvine stăpînului nostru, să-ţi fie dat pe seamă, să-l duci haznalei împărăteşti.

Sărmanului turc parcă nu-i venea a crede, dar în cele din urmă răsuflă uşurat. Ba chiar îi dădu dreptate beyului să fie mînios după cele întîmplate. Unde mai pui că nici nu el a fost acela care să fi poruncit măcelul musulmanilor, ci prostimea tîrgului o făcuse în lipsa voievodului. Iar cînd pe lîngă guruşii cuveniţi haraciului s-a mai trezit şi cu douăzeci de pungi, blănuri şi stofe de mare preţ, pentru sufletul său, slujitorul împărătesc dădu întru totul vina pe nechibzuitul serasker şi se arătă fără nici o rezervă de partea năpăstuitului bey.

În răstimp fură chemaţi în ograda palatului toţi lefegiii turci din slujba domnească, în frunte cu Ismail-aga. Aţîţaţi de acesta, erau cu toţii înarmaţi pînă-n dinţi şi hotărîţi să-şi vîndă scump pielea, de se va ivi prilejul de încăierare. Cu toţii să fi fost cam la vreo două sute de oşteni, greu de doborît, mai ales după ce aflaseră de soarta celor din tîrg.

Însoţit de trimisul sultanului, care acuma era cîştigat de partea lui, Vodă ieşi împreună cu întreg divanul şi, aşezîndu-se într-un jilţ adus anume afară, le cuvîntă astfel:

— Viteji ostaşi, credincioşi slujitori ai domniei mele, inima mea se bucură la vederea voastră. Mîrşăvia şi viclenia vrut-au să învrăjbească pe preastrălucitul nostru padişah Osman-khan, Alah să-l ţie în vecii vecilor, asupra domniei mele, nevrednicul său rob. Ascuta-veţi cartea ce a dus la vărsarea unui sînge nevinovat şi de care mă căiesc în faţa voastră, că n-am avut ştire şi nici n-am apucat să ajung aici la vreme.

Murmure de ameninţare se auziră printre oşteni, care erau totuşi descumpăniţi văzîndu-l pe trimisul Porţii alături de bey. Domnitorul aruncă o privire întrebătoare către Marcu, iar acesta încuviinţă din cap. Poruncise ca toţi lefegiii creştini să împresoare curtea domnească pe dinafară şi, de va fi fost cu trebuinţă, s-ar fi năpustit asupra răzvrătiţilor turci. Pînă una-alta, încercă să-i îmbrobodească vorbindu-le frumos, ca şi cum nici n-ar fi băgat în seamă nemulţumirea lor.

— Las în seama voastră, vitejilor, de a hotărî care este adevărul şi cine se face vinovat. După cum ştie şi cinstitul mumbaşir, aici de faţă, am dat haraciul cuvenit stăpînului pînă-ntr-un ban, iar pentru voi am dat poruncă să vă fie plătite lefuri îndoite, căci sînt mulţumit cu slujba ce aţi făcut-o domniei...

De astă-dată în locul murmurelor se auziră aclamaţii de bucurie, vorbele voievodului ştergînd ca prin farmec toată furia de pe feţele lor, care se luminară a voie-bună.

Vodă le făcu semn cu mîinile să se potolească, şi cînd se făcu iarăşi linişte îşi urmă vorba:

— Mă rog însă de voi, neînfricaţilor, să însoţiţi aceşti bani pînă-n Islâmbol, căci teamă îmi este ca pe drum răuvoitorul să nu-i prade şi să arunce iarăşi vina asupra mea. Pentru astă nouă slujbă veţi căpăta de asemenea plată, şi încă ceva pe deasupra, numai să ajungă cu bine tot bănetul în haznaua împărătească.

Să fi vrut să mai spună ceva, n-ar fi fost cu putinţă, căci neîncrederea de mai înainte se prefăcu într-un vacaram de bucurie, iar după ce le-a mai fost citită şi scrisoarea cu pricina, Gaşpar-vodă nu se mai îndoia de prietenia şi credinţa lor.

— Viteji ai vitejilor! spuse iar voievodul, făcînd semn cu mîna spre a potoli larma şi a se face auzit. Hotărîţi voi pedeapsa pentru trădători. Iacă, însuşi dumnealui, mumbaşirul, să-şi dea părerea ce i se cuvine căpeteniei voastre care v-a amăgit, dar se va face pe voia voastră. Care să-i fie răsplata, pentru fapta sa?

— Moartea! Moartea! fu răspunsul în cor al oştenilor.

— Dar pentru iskimne-ceauş şi oştenii lui?

— Moartea! se auzi din nou.

— Vă mulţumesc din suflet, cinstiţi oşteni, dar nu se cade ca eu să vărs sîngele dreptcredincioşilor musulmani, măcar că asta vă este voia!

A fost mai mult decît un îndemn, căci s-au năpustit asupra nefericitului Ismail-aga, care luat pe neaşteptate nici nu s-a mai putut împotrivi şi fu gîtuit pe loc. O dată faptul împlinit, domnitorul zîmbi mulţumit şi făcu din nou semn cu mîna că pofteşte a vorbi:

— Nevinovat sînt de moartea acestui agă, pe care voi l-aţi judecat şi osîndit pe dreptate. Însă mă rog de voi, şoimilor, să cruţaţi viaţa oştenilor ce au venit cu scrisoare aducătoare de moarte şi pe iskimne-ceauş aşijderea, căci ei n-au făcut decît să se supună poruncii stăpînului lor.

Alte urale şi strigăte de bucurie îl lămuriră pe deplin pe domnitor că nici unul dintre oştenii aceştia nu aveau să-l vorbească vreodată de rău. Făcu apoi pe întristatul şi adăugă oftînd:

— Rău îmi pare că trebuie a ne despărţi vremelnic, dar nu mă pot încrede în altcineva pentru paza banilor. Cînd voi avea nevoie de voi, să vă întoarceţi, vulturilor, şi să veniţi din nou în slujba domniei mele!

Din pricina strigătelor de bucurie, cu greu se făcu înţeles de către mumbaşirul de lîngă el, răcnindu-i la ureche:

— Rogu-te, efendi, a spune strălucitului nostru stăpîn că oricînd îmi va porunci capul sînt gata a mă înfăţişa eu însumi...

— Fii pe pace, beyule, că aşa după cum am văzut cu ochii mei, rob mai cu credinţă decît domnia-ta nu are toată împărăţia. Pretutindeni am să spun ce s-a petrecut cu adevărat. Să n-ai grijă!

După ce zarva din ograda palatului s-a mai potolit, oştenii se aşezară pe şiruri ca să-şi capete banii făgăduiţi, căci vel-vistiernicul Coci Lupu era pregătit din vreme, cu slujitorii lui. Nemaifiind nici o primejdie, Marcu porunci despresurarea curţii domneşti, după care se întoarse lîngă voievod:

— Rogu-te, măria-ta, să nu-ţi fie cu mînie, dar desluşeşte-mă şi pe mine, că n-am priceput nimic. Pentru ce nu i-am nimicit pe aceşti păgîni, de vreme ce vor fi tot atîtea săbii de înfruntat în viitor? La ce bun toate acestea, ba şi risipa de bani?

— Eheei, Marcule, zîmbi Vodă. Aceşti oameni nicicînd nu vor mai lupta împotriva domniei mele. E drept că am stricat ceva parale pe ei, mai ales cu haraciul, dar nu de pomană. Am dat eu patruzeci de mii de galbeni, dar l-am lipsit pe Iskender-paşa de cel puţin tot atîţia oşteni. Aceştia pe care-i vezi în faţa noastră au să fie cei mai înfocaţi apărători ai mei la Poartă.

— Dar gîndeam, doamne, că nu vei mai da socoteală turcului, decît cu spada…

— Am şi început! Cămătarii de aici din tîrg, cărora trebuia să le plătesc lăcomia, au căpătat cu vîrf şi îndesat. Grecii şi armenii, cu toată seminţia lor cămătărească, au pierit şi ei o dată cu osmanlîii. Astfel pot să răsuflu, şi pentru aceea am îngăduit plata haraciului. Voi avea de acum un răgaz preţios.

— Cum?!


— Singurul care mi se va împotrivi rămîne Iskender-paşa cu puţina lui oştire, căci Poarta va întîrzia să dea crezare pîrilor lui împotriva domniei mele. Cînd se va dezvălui adevărul, are să fie prea tîrziu pentru ei.

— Ahaaa!


— Ai priceput? Plătind două sute de oameni, am cîştigat cîteva mii, care nu vor lupta împotriva noastră, iar cu sprijin leşesc îl spulber pe Iskander şi-l arunc în Dunăre, mai înainte chiar ca el să poată să-şi dea seama ce s-a petrecut. De astă-dată ne îndreptăm privirea şi credinţa spre Lehia, căci singuri încă nu putem a face mare lucru.

— Să fi chemat oastea cea mare, măria-ta!

— Prea devreme! De ea avea-voi trebuinţă abia după ce dobîndesc stăpînirea Transilvaniei şi a Munteniei, căci cu toţii să înfăptuim acea minunată ţară, despre care ţi-am vorbit încă de cînd ne-am cunoscut.

— Şi la care visăm cu toţii, rugîndu-l pe Dumnezeu să te ajute!

— Dar şi voi trebuie să puneţi umărul. Toţi cei de un neam! Şi mai apoi Zolkiewski, adăugă voievodul bătîndu-l pe umăr cu prietenie, cum făcea în trecut. Să ne gătim de drum. Ne adăpostim la Hotin, de unde ne vom năpusti asupra corbilor prădalnici ce s-or abate asupra noastră. Este marea noastră nădejde şi singurul prilej să-i izgonim pe turci din ţară, începînd cu Moldova.

În mai puţin de o săptămînă erau cu toţii la Hotin, în afara cîtorva lefegii de sub porunca lui ser Marine Resti, rămaşi să păzească cetatea de scaun. Începea lupta pe viaţă şi pe moarte! În astă vreme locuitorii de prin părţile de miazăzi ale ţării începuseră băjenia, căci ei încă nu aflaseră, ori nu pricepusără prea bine, ce voia acest venetic aşezat de turci în scaun şi acuma răzvrătit împotriva lor.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   20


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə