Pompiliu tudoran în slujba domniei

NUNTĂ CU PERIPEŢII
Cu multă părere de rău se întorcea acasă tînărul boier Hrizea sin Dumitreşco ot Bogdanei, după o goană zadarnică pe urmele tătarilor. Era mare zăpuşeală, dar atît Hrizea cît şi cei vreo douăzeci de flăcăi care-l urmaseră aveau numai cămaşa pe ei, neapucînd să se mai îmbrace altcum. Abia prinseseră să înşface săbiile şi, aruncindu-se în spinarea cailor pe deşălate, au pornit-o val-vîrtej să-i ajungă pe păgîni.

Vestea le-o aduse un ţăran scăpat ca prin minune din pîrjolul conacului şi moşiei boierului Cîrstea de la Cornăţeni, megieşul lor. Cum bietul om era însîngerat şi plin de sudoare, crezură că încă mai era hăituit de tîlharii cîmpiilor, dar se înşelaseră, căci tătarii, după ce jefuiseră şi dăduseră foc pretutindeni în calea lor, apucaseră drumul către casă, tîrînd robii şi prada cu ei.

— Da’ cu boierul ce s-a întîmplat? întrebă Hrizea.

— Răpus de săgeţi… zace şi acum în curtea conacului.

— Şi jupîniţa?

— Roabă, conaşule! Dacă a mai scăpat cu zile, o trag cu laţul după vreo căruţă, cum li-i obiceiul.

Hrizea îşi săltă capul şi aruncă o privire asupra flăcăilor ce se aflau în preajma lui. Tocmai făcuseră muştru în mînuirea spadei. Erau cu toţi leoarcă de năduşeală, dar flăcări de ură le sclipea în ochi.

— Nu-i vreme de pierdut! le strigă el. Pe cai! Luîndu-i pe neaşteptate îi dovedim, oricît de mulţi or fi.

— Cam cîţi să fi fost? îl iscodi un flăcău pe ţăranul fugar.

— Socoti-vom leşurile după luptă! se oţărî Hrizea. Haideţi!

Ceata flăcăilor se pierdu curînd într-un nor de colb ridicat pe drumul Cornăţenilor. Soarele ardea nemilos şi nici o pată nu se arăta pe întreaga albăstrime a cerului, iar holdele dăduseră de mult în pîrgă. Vreme numai bună pentru cules, ceea ce şi făcuseră tătarii dobrogeni, mai înainte de a se duce la bătaie în Moldova, unde îi chemase Iskender-paşa în acea vară a văleatului 7128 de la facerea lumii. Asemenea fapte erau pe placul marelui serasker, cu toate că-i socotea şi pe locuitorii valahi drept supuşi ai lui, dar era firesc în mintea lui ca dreptcredincioşii musulmani să-şi agonisească pradă de la ghiauri. Aceasta însă era cu putinţă numai cînd domnia de acolo era mai nevolnică, aşa cum se întîmplase şi acuma.

Se strecuraseră pe furiş pînă în preajma muntelui şi abia la întoarcere începuseră jaful, dînd în calea lor şi peste moşia boierului Cîrstea. Nu avuseseră teamă de mînia domnească, fiindcă stăpînul ţării tocmai se mazilise şi Radu-vodă Mihnea, noul voievod, încă nu sosise de la Istanbul. Socoteală osebit de bună şi prada a fost îmbelşugată, căci oamenii nu se aşteptau să-i calce tătarii.

Chiar şi dumnealui slugerul Cîrstea se afla tras la umbră de dogoarea soarelui, cînd auzise larma şi strigătele de groază tocmai în curtea lui. Ieşi în cerdac spre a vedea ce se petrece, dar fu străpuns de o săgeată în coşul pieptului şi se prăvăli pe trepte. Fiică-sa, Frăsina, o codană cam de vreo şaptesprezece ani, dete un ţipăt de spaimă şi se repezi lîngă trupul tatălui doborît, cînd simţi arcanul învăluind-o ca un şarpe şi tătarul care-l aruncase rînji mulţumit trăgînd-o prin ţărînă spre el.

Cam atîtea putuse afla Hrizea la curtea boierului ucis, unde începuse a se ivi cîte o slugă scăpată şi ea ca prin minune. Aflînd că Frăsina încă mai era în viaţă nu se mai gîndi la nimic altceva, ci se aruncă pe dată în urmărirea ei, semnele fiind lesne de găsit datorită fumului ce se mai ridica prin satele arse.

De la o vreme flăcăii începură a simţi osteneala şi mai cu seamă cumplita sete, aşa că nu puteau merge mai departe. Drept care Hrizea socoti să scurteze drumul spre a-i întîlni pe tîlhari la vadul Dunării, dar n-avură noroc, fiindcă aceştia apucaseră să treacă apa în Dobrogea. Oricum, aşa frînţi de sete şi oboseală, cu greu ar fi putut înfrunta trîmba de peste o sută de călăreţi tătari.

Tînărul boier hotărî popas chiar pe mal, apoi adormiră sub cerul înstelat şi în zori apucară calea întoarsă mîhniţi şi ruşinaţi că nu izbutiseră nici barem să-i ajungă pe hoţi.

— Ce să facem, boier Hrizeo? îl mîngîie un flăcău. Asta i-a fost soarta! Noi nu putem cîrti.

Cu toţii ştiau că jupîniţă Frăsina urma să fie mireasa tinerei lor căpetenii, chiar în acea toamnă, dar iată cum necazul îi schimbase viaţa pe neaşteptate.

— Cîinii! scrîşni Hrizea. De ce nu sînt eu domnul acestei ţări, că i-aş învăţa minte!

— Am auzit că ticăloşii se vor bate cu domnul Moldovei, spuse un altul. Se vede că au venit să-şi ia merindea.

— Ce-ar fi să ne ducem şi noi acolo?!

— S-ar încinge o „horă mare”…

— Să mergem! Să mergem! se auziră mai multe glasuri.

— Deocamdată ne întoarcem pe unde au pîrjolit nemernicii, porunci Hrizea ca şi cum nu le-ar fi auzit spusele. Pe urmă vom mai vedea!

Deşi însetaţi şi flămînzi, de astă-dată nu se mai zoriră ca la venire, ci o lăsară domol, la pasul calului. Locurile erau pustii şi încă mai fumega pe ici, pe colo, iar prin văzduh stolurile de corbi croncăneau, vestind cîte un ospăţ cu hoiturile ce le găseau din belşug. Prin alte părţi se strînseseră puzderie peste cîte un stîrv şi nici nu catadicseau să se ridice la trecerea călăreţilor. O duhoare dulceagă de putreziciune se răspîndise pretutindeni, dar uneori devenea atît de nesuferită încît bieţii oameni se vedeau siliţi să-şi astupe nările, aşa că Hrizea încuviinţă să meargă pe malul celălalt al Ialomiţei. Nădăjduiau că vor găsi în cale şi ceva aşezări rămase întregi, căci tîlharii păreau să se fi ţinut de o singură parte a apei. Oricum, străbătură hotare întregi pînă cînd începură a se zări cele dintîi semne de viaţă, primii snopi de grîu.

De bine, de rău, prinseră a ronţăi la spice, asemenea guzganilor sau popîndăilor, potolindu-şi oarecum foamea. „Ospăţul” i-a făcut să mai zăbovească, iar întrucît dăduse în amurg şi văzură că totul părea liniştit împrejur, Hrizea hotărî să facă popas de noapte chiar acolo. Mai povestiră de una, de alta şi numai cînd se însera de-a binelea se puseră pe adunat snopi, spre a-şi face culcuş. Flăcăii se răspîndiseră pe mirişte, cînd deodată se auzi vocea înspăimîntată a unuia dintre ei:

— Săriţi, fraţilor! O dihanie, de n-o fi chiar ucigă-l toaca, arătă el spre o căpiţă.

— Unde? Unde-i? săriră vreo cîţiva din apropiere, mai mult rîzînd de spaima tovarăşului lor. O fi vreo vulpe!

— Uite că mişcă ceva acolo! arătă unul cu degetul.

Apoi li se păru că aud un scîncet de femeie, şi asta nu era a bine. De mici copii ştiau, din basme, că necuratul se arăta oamenilor fie sub formă de ied, fie de ţap, dar cel mai adesea luînd chip de muiere.

— Satana! şopti unul îngrozit, şi fu îndeajuns pentru ca toţi să se tragă înapoi, făcîndu şi cruci cu nemiluita.

— Ce-i? Ce s-a întîmplat? ajunse şi Hrizea lîngă ei.

— Dracul! arătă unul spre căpiţa cu pricina.

— Şi vă temeţi de el cîtă vreme aveţi spada în mînă? Ce mai aşteptaţi? Să-l străpungem, ori să-l fugărim!

Cu toţii se uitară nedumeriţi la Hrizea, socotind că n-a înţeles ce i se spusese. Alţii însă căpătaseră cutezanţă şi dădură să facă un pas înainte, dar se opriră din nou, căci acum se auzea desluşit un scîncet de femeie.

— Mă, că fricoşi mai sînteţi! se răsti Hrizea nemulţumit. Trase spada şi se îndreptă spre căpiţă:

— Ieşi de-colo care eşti, că, de nu, te spintec ori dau foc la paie!

— Nu te apropia, neicuţă. Sînt eu, Frăsina! auzi deodată vocea fetei, şi abia atunci se înfricoşa, simţind un fior de gheaţă prin şira spinării.

— Doamne apără-mă! îşi făcu el cruce, trecîndu-şi arma în mîna cealaltă.

— A luat glasul jupîniţei, şopti unul mai slab de înger, care căzu în genunchi şi începu a bate mătănii.

Cîţiva o apucaseră la fugă peste cîmp, fără a se mai uita înapoi, iar cei rămaşi se uitară prostiţi la căpiţă.

Dar îndată plînsul conteni şi snopii începură a se da într-o parte, lăsînd să se vadă obrazul şiroit de lacrimi ce curgeau din ochii mari şi negri ai Frăsinei. Nu mai încăpea nici o îndoială că era fata.

— Eu sînt, neicuţă Hrizeo!

Tînărul îşi mai făcu o cruce şi, văzînd că „vedenia” nu se topeşte, prinse curaj şi vru să se ducă spre ea.

— Stai! Să nu te apropii! strigă fata înspăimîntată.

— Dacă tu eşti cu adevărat, şi nu vreo nălucă, atunci fă-ţi cruce, ca să te cred!

— Nu pot, se tîngui ea.

— Ahaa! Satano! Să-i dăm foc, băieţi. Aduceţi un amnar, să ardem spurcăciunea, că asta nu-i Frăsina mea.

— Nuuu! se auzi vocea îngrozită a fetei. Neicuţă, jur pe sfînta cruce că eu sînt, numai că nu pot scoate mîinile să mă-nchin.

— Auzit-aţi? făcu unul. Ar crăpa pe loc, dacă şi-ar face sfîntul semn izbăvitor.

— Pentru ce nu vrei să-ţi arăţi mîna? o întrebă Hrizea. Nu cumva ţi-i păroasă şi are ghiare de mîţă?

— N-am nimic pe mine... sînt goală.

Careva pufni în rîs prosteşte, dar tînărul boier se încruntă la el, încît îi pieri rîsul de pe faţă.

— Dacă nu eşti dracul, arată-ţi măcar piciorul, să vedem dacă ai copită sau eşti muiere, zise unul mai isteţ.

Atunci la marginea de jos a căpiţei se ivi un picioruş, însîngerat de drum şi plin de praf.

— Care te pricepi să deosebeşti pielea de drac de cea de femeie? întrebă un mucalit.

— La fel sînt! răspunse careva şi izbucniră cu toţii în rîs, ba chiar şi Hrizea.

— Ar trebui să vedem mai bine, îşi dete cu părerea altul.

— Ba, o să mai vedeţi voi pe naiba! i-o reteză tînărul boier mai mult în şagă. Să vă întoarceţi pe dată cu spatele, căci nu mai încape îndoială că-i jupîniţa şi se sfieşte de noi.

De voie, de nevoie, flăcăii îl ascultară, trăgînd cu coada ochiului ce va face Hrizea. Acesta îşi scoase cămaşa şi ţinînd capul într-o parte se apropie şi i-o strecură fetei, în căpiţă.

— Ia-o pe tine, că altceva nu am, iar dacă îţi mai trebuie, cer şi altele.

Auzind despre ce era vorba, care mai de care se despuia ca să-i dea fetei să se îmbrace.

— Ho, că doar nu s-o înfăşa ca un copil mic! îi domoli Hrizea, bucuros de grija ce i-o purtau flăcăii.

— Gata? întrebă el după o vreme şi inima îi zvîcnea de îndoială, căci încă mai avea ghimpele în ea. „Dacă totuşi nu-i Frăsina?”

Diavolul folosea tot felul de vicleşuguri cînd voia să piardă pe cineva, iar cum îl ştia pe el ce durere suferise, să nu fi luat înfăţişarea fetei, ca să-l ademenească. Se gîndi că atunci cînd o va strînge în braţe avea să-i facă pe spinarea semnul crucii, şi negreşit s-ar fi prefăcut în pulbere, dacă era necuratul.

Jupîniţa se ivi în cele din urmă, avînd paie şi spice în plete şi înfăşurată în cămăşile flăcăilor. De-abia acuma ar fi putut să-i bage în sperieţi, aducînd mai curînd a strigoi decît a făptură omenească. Hrizea însă se repezi la ea şi o îmbrăţişa cu sete, uitînd a mai face semnul sfînt. Dădu s-o sărute, dar Frăsina îl opri, făcîndu-se ca para focului:

— Ba, neicuţă! Nu-i frumos, de faţă cu toată lumea.

— Acum bag mîna în foc că tu eşti, fiindcă nici dracul nu s-ar ruşina atîta ca tine. Puicuţa mea, trăieşti?

Şi fără să mai ţină seama de împotrivirea fetei o acoperi de sărutări, după care o aşeză uşurel pe un aşternut din snopi, spre a se odihni peste noapte.

— Muream şi eu fără de tine, o mîngîie tînărul pe obraz. Ce fericire că ai scăpat teafără!

— Dar bietul tăicuţa… suspină ea şi-i dădură lacrimile. Nici de frate-meu şi nici de măicuţa nu mai am ştire, căci au rămas la tătari.

— Am să-i caut şi am să-i răscumpăr, făgădui Hrizea. Să ştiu de bine că-mi vînd toată averea, ţi-i scot din robie, numai tu să fii mulţumită. Pe jupîn Cîrstea... l-om îngropa creştineşte şi-ţi jur că am să-l răzbun. Hai, nu mai fi întristată. Mai bine povesteşte-ne cum s-a întîmplat nenorocirea şi cum de ai izbutit să fugi.

— Apăi, cum să fie? începu ea cu glas domol. Bănuiesc să fi aflat ce s-a petrecut la curte şi cum l-au răpus pe tata?

Hrizea încuviinţă din cap.

— Eu am căzut în arcan şi tătarul m-a legat laolaltă cu ceilalţi prinşi, bărbaţi, femei, copii, în urma unei căruţe. Merserăm noi aşa, ca vitele, pînă ce ne pomenirăm opriţi în vatra unui sat pirjolit şi atunci tătarul veni spre mine, îmi apucă pletele şi mă sili să-mi întorc faţa către un mîrzac de-al lor, care era călare şi se rînjea privindu-mă.

— Nemernicul! scrîşni Hrizea. Dacă dau peste el îl sfîrtec bucăţele.

— N-ai să mai poţi, neicuţă, zîmbi fata, după care îşi depănă povestea mai departe. Cînd s-a înserat, tătarul m-a tîrît la o altă căruţă, unde era mîrzacul, care-i întinse o pungă cu bani.

— Te-a cumpărat.

— Întocmai, dar nu ştia el pe ce dăduse banii.

— Nu cumva a căutat să...

— Stai să vezi! Mai întîi a sfîşiat totul de pe mine, lăsîndu-mă aşa cum mă găsirăţi voi, şi mă izbi de pămînt. Norocul fu că, dezbrăcîndu-se, hangerul lui se nimeri drept lîngă mîna mea, iar cînd dete să mă îmbrăţişeze i l-am înfipt în gîtlej. Nici nu credeam să fie atît de ascuţit, fiindcă mai că i-am retezat grumazul.

— Dăduşi cu sete... Dar bine făcuşi! încuviinţă Hrizea.

— Mai mult de spaimă am făcut ce-am făcut, dar se cheamă moarte de om şi-i păcat, neicuţă.

— Lifta păgînă nu-i făptura lui Dumnezeu, sări unul.

— Ucigîndu-l ai făcut o faptă bună, plăcută celui de sus, o încredinţa altul.

— Aşa o fi! răspunse cam descumpănită Frăsina. Tînărul boier îi dădu răgaz să mai răsufle, dar după cîteva clipe de tăcere o întrebă iarăşi:

— Cum de n-au sărit şi ceilalţi tătari, cînd au dat de leş?!

— Asta nu mai pot şti, fiindcă, aşa cum eram, goală şi mînjită de sîngele spurcatului, am rupt-o la fugă în noapte şi am alergat încotro am văzut cu ochii. Nu m-am oprit decît cînd am căzut într-o băltoacă şi atunci am încercat a mă mai spăla cît de cît, după care, răcorită şi cu puteri noi, am zbughit-o mai departe. Spre ziuă ajunsei printre căpiţele astea şi, cum nu mai puteam umbla despuiată, m-am adăpostit într-una din ele şi aşa dădurăţi voi peste mine.

— Sărăcuţa de tine! o mîngîie iar Hrizea înduioşat. Şi noi, proştii, cît pe ce să te pîrjolim de spaimă. Ţi-o fi şi foame, dar nu avem nimic altceva decît spice de grîu. Iartă-mă că am fost aşa de nătîng.

Curînd unul cîte unul căzură frînţi de nesomn, iar cînd s-au deşteptat cei dintîi undeva în depărtare se auzeau cocoşii, ceea ce însemna că mai erau sate rămase neatinse de jaful tătăresc.

În timpul somnului fata se mai răsucise, lăsînd să-i scape la iveală un sîn frumos şi rotund, ca un măr pîrguit. Zărindu-l, printre gene, tînărul Hrizea tresări. Prinse cu grijă marginea unei cămăşi şi îl acoperi de parcă s-ar fi temut să nu-l atingă, apoi se aplecă asupra ei şi-i sărută pleoapele.

— Rău îmi pare că te trezesc, îi şopti el drăgăstos, dar va trebui s-o pornim la drum cît mai pe răcoare şi mai avem o postată zdravănă pînă la Bogdanei.

— Nu la Cornăţeni?! se miră fata, încă buimăcită.

— Din păcate acolo n-a mai rămas decît spuza de pe vatră, aşa că o vreme vei sta cu noi. Şi de ce să nu chemăm şi un popă, ca să rămînem împreună pe vecie?

Frăsina se ruşină şi nu răspunse. Nunta lor fusese hotărîtă, dar pînă atunci nu se cuvenea să locuiască sub acelaşi acoperiş. Apoi nici nu se cădea să nuntească mai înainte de a trece anul de la înmormîntarea tatălui său. Tînărul îi dădu dreptate, cu toată ciuda că trebuia să mai aştepte un an, dar îi adăugă:

— Oricum vei fi silită să rămîi la mine, căci tu nu mai ai unde să te adăposteşti. Pentru ce să stai printre străini, şi nu la viitoarea ta gospodărie? Lasă lumea să zică ce-o vrea!

Aşa crezuse Hrizea, mai cu seamă după ce-l îngropară pe jupîn Cîrstea şi cînd nu se mai află nici o veste despre mama şi fratele fetei, căzuţi în robia tătărească. Iată însă că pe la Sîmedru veni pitarul Sava Cuştireanul, frate cu mama Frăsinei, care scosese carte de la divan că se făcuse epitropul fetei.

Asta nu i-a pus pe gînduri şi unchiul a fost primit cu toată cinstea la conacul din Bogdanei, dar curînd îşi dădură seama că era un bătrîn hapsîn şi lacom de avere, cu care nu te puteai înţelege. Îşi dădu gîndurile pe faţă, spunînd că are şi el un flăcău, cam tomnatec, şi că nu i-ar displace nepoata ca noră, mai cu seamă că în acest fel ar fi strîns laolaltă şi Cornăţenii şi celelalte trupuri de moşie, rămînînd tot în familie.

Vorbele bătrînului căzură ca un trăsnet, tocmai cînd se aflau cu toţii la un ospăţ dat în cinstea lui şi musafirul golise mai multe pocale cu vin.

— Dar eu trebuie să mă mărit cu Hrizea, unchiule, se împotrivi Frăsina. Lui i-am fost sortită de răposatul taica.

— Eheei! Asta a fost, dar de acuma eu ţi-s tată! Eu hotărăsc pentru tine.

Lui Hrizea îi venea să-l azvîrle în ogradă şi să asmută cîinii asupra ghiujului, dar maică-sa îl potoli.

— Are carte de la divanul domnesc, fiul mamii, şi nu-i bine să te pui cu stăpînirea.

— Dar cum e cu putinţă, mamă?! se înfierbîntă el. Părinţii ei mi-au hărăzit-o mie şi chiar şi fata mă vrea. Ca să nu mai spun că eu am scăpat-o, mai mult moartă, cînd toţi o ştiau roabă la tătari.

Îl duseră pe beţivan la culcare cît se putu de iute, căci de mai rămînea acolo, nu se ştie dacă nu şi-ar fi călcat pe inimă Hrizea şi l-ar fi pălit în moalele capului, cît îi era el de oaspete.

Totuşi a doua zi pitarul Savu porunci să-i fie trasă carîta la scară şi îşi aburcă nepoata mai mult cu sila. Plîngea sărmana, de-i sărea cămaşa de pe ea, în vreme ce unchi-său zise parcă batjocuritor:

— Apăi, rămîneţi cu sănătate, boieri dumneavoastră şi cinstite gazde, iar de nu vi-i cu supărare, pe primăvara ce vine vă poftesc la nuntă. Mare mulţămită pentru găzduire!

— Să nu te măriţi, Frăsino, auzi?! răcni deodată Hrizea. Am să vin eu să te scap! Te scap! Ai auzit?

Se înţelege că-l auzise, dar nu-i putu răspunde fiindcă plînsul îi înecase glasul. O rază de lumină îi pătrunse însă în suflet cînd se gîndi că Hrizea se ţinea întotdeauna de făgăduiala dată. Dar nu mai apucă să vadă cum tînărul se şi repezi în şaua calului, cu toată împotrivirea mamei.

— Trebuie s-o aduc înapoi, măicuţă, să ştiu de bine că voi fi nevoit să-i crap capul pitarului! îi strigase el în vijelia plecării.

Dar norul de praf stîrnit de roţile butcei era de acum departe şi tînărul îi ajunse din urmă chiar cînd cele două porţi mari de la conac i se închideau în nas. Să intre cu sila nici chip, mai ales că era de unul singur, aşa că rămase o vreme cu ochii înlăcrimaţi în faţa zăvorului ce-i tăia calea, apoi luă abătut drumul spre Tîrgovişte, căci la Bogdanei nu-l mai trăgea aţa.

Se gîndea să se înfăţişeze măriei-sale Radu-vodă Mihnea, cerşîndu-şi dreptatea, dar paşii îl duseră fără voia lui la casele boierului Filipescu, dumnealui fiindu-i şi ceva neam după tată. Ar fi poftit a se sfătui cu boierul cel tînăr, Pană, care era cu numai cîţiva ani mai în vîrstă decît el şi îi fusese bun prieten în copilărie.

Fu primit cu înţelegere de către amîndoi şi bătrînul, auzind despre ce era vorba, îi spuse zîmbind în barbă:

— Las-o încolo, măi Hrizeo, că fete sînt cît lumea!

— Dar Frăsina mea e una în toată suflarea omenească? protestă îndrăgostitul.

— Eheei! Tinereţe, tinereţe... Am priceput cum vine socoteala.

— Trebuie să facem ceva, tată, se băgă şi Pană. Nu ne-om lăsa noi vărul la ananghie.

— Bine, fiule, dar cum?

— Deocamdată să rămîie o vreme în casa noastră, pînă om vedea ce se poate face la divan, că doar lui îi fusese făgăduită fata şi toată lumea o ştie. Iar dacă nu izbutim… o furăm!

Şi astfel prietenia de altădată fu înnodată din nou între cei doi tineri, Hrizea rămînînd să ierneze la neamurile lui în Tîrgovişte, dar şi pe la moşia lor de la Filipeşti. Acolo mergeau împreună la vînătoare, iar cînd s-a aşternut zăpada peste coclauri s-au înapoiat în cetatea de scaun, unde aflaseră că se trăsese şi pitarul Sava cu feciorul şi nepoata.

În răstimp, boierul Pană ajunsese şi la măria-sa. Acesta i-a cerut să facă proba cu martori ai răposatului, însă din nefericire nici un om din Cornăţeni nu mai era în viaţă. Îi părea rău voievodului, dar legea ţării trebuia ţinută şi voinţa epitropului era sfînta, după toate pravilele.

— De-aş fi eu domn, vere Pană, multe rînduieli aş mai schimba în ţara asta! scrîşni Hrizea cînd ieşi din palat.

— Lasă, nu te amărî, că mai avem cea de-a doua cale. După cum ştii, eu am fost în casa pitarului, ba am izbutit chiar să-i strecor Frăsinei vreo două vorbe şi ea a încuviinţat totul.

— Ai făcut tu asta?!

— Vezi-bine! Ghiujul nu mă poate bănui, iar tontălăul de fiu-său mai că s-ar bucura să îmbătrînească burlac, fiindcă Frăsina îl sperie în fel şi chip.

— Poate îl tragem şi pe el de partea noastră...

— De, ştiu eu? E cam încurcat cu o tîrfă de prin Stambul ce-şi face veacul aici, în Tirgovişte, ba gurile rele mai spun că pruncul ce-l are turcoaica ar fi al lui şi asta îl cam scoate din sărite pe taică-său, aşa că-l ţine din scurt.

Spusele boierului Pană Filipescu erau adevărate şi pitarul ştia despre toate umbletele fiului său. De aceea îi dădea zor cu pregătirile de nuntă, nevrînd să mai ţină seama de anul de doliu al miresei. Primăvara venise, iar a doua zi de lăsata secului bătrînul îşi pofti odrasla ca să limpezească lucrurile.

— Ce s-a întîmplat? îl întrebă tînărul, frecîndu-şi ochii urduroşi de somn.

— Iacă, te poftii spre a-ţi spune să-ţi bagi minţile-n cap, că nu mai ai mult şi devii şi tu om în rînd cu lumea.

— Da’ ce? Aşa nu-s?

— Vezi-bine că nu! Te ţii cu nepricopsita aia de turcoaică, ptiu, bătu-o-ar crucea!

— Mai întîi că-i creştină botezată, şi mai apoi să ştii că-i grecoaică şi eu n-am treabă ce zic alţii.

— Vuieşte tîrgu! Eu îţi aduc mireasă curată, frumoasă, bogată şi de neam, iar tu umbli teleleu cu haimanalele, ţinîndu-te de chiolhanuri pe la destrăbălată aia.

— Tăicuţă dragă, îţi spusei doar că nu-s de însurat…

— Auzi-colo, neobrăzatul! Nici nu mai ţin minte de cînd a trecut peste cele treizeci de primăveri şi el tot holtei tînăr se ţine. Ai ajuns de rîsul mahalalei!

— Nu-mi pasă!

— Ba să-ţi pese, fiule, că dacă nu asculţi n-ai să mai capeţi un ban. Te voi dezmoşteni, să ştii asta.

Auzind ameninţarea, Mitrea o lăsă mai moale. Se ţinuse băţos o vreme, fiindcă aşa îl povăţuise ţiitoarea lui, dar văzînd că-l înfuriase rău pe bătrîn încercă şi cu binişorul, îndulcindu-şi vocea:

— Tăicuţă, lasă barem să se împlinească anul de la moartea socrilor mei şi pe urmă om nunti, după cum ţi-a fi voia. Zău aşa! Putem fi de rîsul lumii dacă nu păstrăm datina...

— Dragul tatii, una e să te rîdă de prost şi alta de necaz şi ciudă pe tine că ai nimerit-o bine. Fata asta, care-i şi mai îndărătnică decît tine, este în stare să fugă într-o bună zi şi să se tăvălească în cea dintîi căpiţă de fîn întîlnită în cale cu feciorul lui Dumitraşco, numai să ne dea cinstea pe ruşine. Cît crezi că o mai pot ţine? Mi se face inima cît un purice, dacă n-o zăresc o vreme.

— Bine, tăicuţă, îţi voi face voia, dar după duminica Tomii, că am intrat în postu-mare şi-i păcat să facem nuntă. Atunci n-oi zice ba, dar pînă o fi ziua aceea... rogu-te mai dă-mi cîţiva gologani, ca să am şi eu de cheltuială cu flăcăii.

— Ba s-o mai slăbeşti cu ei şi să mai stai şi pe acasă…

— Bine, bine! Fie cum ţi-i placul! Dacă pofteşti mă duc s-o pup pe Frăsina!

— De-ai avea mai multă minte, ai face şi tu ceva cu cap... ridicîndu-i fustele, ca să nu mai am eu grijă să-i păzesc fetia.

— Ce atîta zor? După nuntă le-o ridica ea singură. Unde mai pui că acuma-i post, şi doar îţi spusei că-i păcat!

— Da’ la păgînă nu mai eşti aşa smerit, ticălosule! se înfurie din nou bătrînul.

— Lasă, tăicuţă, că aşa voi face precum mă povăţuieşti, dar să ştii că n-am să te chem de martor. Adă banii şi dă-mi timp să fac şi eu ceva cumpărături ca s-o ademenesc, aşa că fii mai darnic.

Au mai urmat şi alte certuri între tată şi fecior, din care mai întotdeauna Mitrea storcea cîţiva bănişori, căci era risipitor pe măsura zgîrceniei bătrînului.

Într-o zi se duce la Frăsina în odaie şi-i dădu o basma de caşmir, pe care fata nu vru nicicum s-o primească, dar el îi zise:

— Draga mea verişoară, ai auzit şi tu că trebuie să-mi fii nevestică. Gîndeşte-te că de nu vrei s-o primeşti, ca dar de la mine, mărinimosul meu tată nu-mi mai dă un sfanţ. Ai vrea tu să ai un soţ îndatorat prin vecini? Spune drept!

— Nu te vreau în nici un fel! îl repezi Frăsina. Am spus limpede că nu mă voi mărita decît cu Hrizea. Dacă nu mă lăsaţi, ori dau foc casei, ori îmi pun juvăţul de gît.

— Mă, că aprigă mai eşti, zîmbi Mitrea. Da’ pe mine mă întrebaşi dacă mi-i pe plac asemenea femeie dîrză ca tine? Tu ştii foarte bine, fiindcă ţi-am spus, că mi-i dragă Lopi a mea, dar ce vrei să fac? Cît o mai trăi taică-meu, nu am nici un ban.

Se opri o clipă, şi un gînd şăgalnic îi dete prin minte:

— Iacă, îţi spun numai ţie, şi nu care cumva să mă dai de gol. Să ştii că eu îs şi cununat cu Lopi, că doar am un copil cu ea.

Frăsinei îi venea să-i sară de gît la auzul unei astfel de veşti.

— Ar fi bine să-i spunem unchiului, ca să…

— Doamne fereşte! Ce, eşti proastă? Pe mine m-ar dezmoşteni, iar ţie îţi găseşte el alt mire, că după Hrizea nu te dă nicicum.

— Păi, atunci ce-i de făcut? Nu cumva te însori şi cu mine, că doar nu eşti turc?

— Iată ce zic eu. Mai întîi, să primeşti acest dar şi să-mi mulţumeşti de faţă cu taica. Ba chiar poţi să mai ceri cîte ceva, însă tot atunci şi nu pe urmă, că n-am de unde îţi da. Pricepi?

— Îhî! încuviinţă ea şi apucă năframa.

— Aşa da! Şi dacă eşti înţelegătoare şi te prefaci că mă vrei, eu îi dau ştire lui Hrizea să facă ce-o şti şi să te fure, chiar şi în ziua nunţii.

— Vere dragă! îi sări ea de gît şi-l sărută pe obraz.

— Ce păcat că nu ne văzu taica, rîse el.

— Am s-o fac şi în faţa lui.

— Ba nu, că m-oi îndrăgosti de tine şi de află grecoaica, mă opăreşte.

— Bine! Te-oi lăsa în pace. Dar cînd dai de Hrizea?

— Ei, şi tu! Cînd l-oi găsi. Acu n-o fi foc de-i mai rămîne la noi o vreme, nu vezi că încă-i frig afară? Unde să te duci cu el, că acasă vă dă de urmă bătrînul.

Tînărul Cuştireanu o sărută pe frunte şi Frăsina îşi zise în sine că văru-său nu era deloc tontălău, după cum îi mersese vestea. Legară astfel prietenie frăţească şi jurămînt de într-ajutorare unul faţă de altul.

Această schimbare a fetei umplu de zel inima pitarului. Cu toate că mai erau în postul cel mare, porunci slugilor să facă pregătiri de nuntă. Cerinţele de bani ale feciorului erau din ce în ce mai dese, dar bătrînul îşi descheie mai larg ca niciodată baierele pungii. Nu se îndoia cîtuşi de puţin că toată cheltuiala o făcea pentru daruri miresei, aşa că tot în casă aveau să rămînă, îşi spunea dumnealui, pitarul, cînd bănişorii i se scurgeau printre degete. Oricum avea el să-i tragă din averea fetei, după ce s-o mărita, drept care îşi ţinea cu grijă socotelile la catastif.

Pe de altă parte lui Mitrea începu a-i place fata, şi din pricina asta nu se prea dădea dus să-l caute pe Hrizea, după cum le fusese înţelegerea. Acesta însă se tot perpelea, cu toate poveţele vărului său Pană, să mai aibă răbdare.

— Să ştii, vere, îi spuse el într-o zi, că eu o vreau pe Frăsina înainte, şi nu după cununia lor. Mai bine ai face cumva s-o scoţi în poartă şi mă jur că-n văzul tuturor o salt în şa. Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic.

— Uite, nu vrusei a-ţi spune, dar eu vorbii cu boierul Ghinea Brătăşanu să vă adăpostească la conacul lui de pe malul Oltului, în Romanaţi. Nu are să-i dea prin cap ghiujului să vă caute tocmai acolo, dar trebuie să facem totul cu judecată. Mai stai puţin!

Nici Frăsina nu era prea liniştită, măcar că Mitrea se jura pe toţi sfinţii că vorbise cu Hrizea. Ea ar fi vrut să-l vadă venind călare pe un armăsar alb şi s-o scoată din nesuferita tovărăşie a neamurilor ei. Se ţinu scai de tînăr să-i aducă iubitul, măcar pe furiş, numai să poată sta de vorbă cu el.

Ca să scape de gura ei, acesta îi spuse că în nu mai tîrziu de două zile aveau să se îmbrăţişeze în livada lor, dar totodată năimi nişte haidamaci ca să-l cotonogească pe Hrizea. Aşa se şi petrecu, a doua zi pe seară, cînd nefericitul se întorcea la casele boierului Filipescu, nu departe de biserica Stelea, a mîncat o bătaie soră cu moartea, măcar că şi el schilodise pe vreo cîţiva dintre bătăuşi, dar a trebuit să zacă la pat o săptămînă încheiată. Chinurile iadului i s-ar fi părut mai uşoare, după cum se mistuia el de dorul fetei şi de neliniştea că avea să se mărite. Se hotărîse chiar să pună foc la casa pitarului, numai să-şi scoată iubita de acolo.

Îşi mărturisi gîndul vărului său, dar acesta zîmbi:

— Nu mai trebuie! Mîine are să fie nunta, căci în timp ce tu zăceai au fost şi peţitorii, măcar că fata-i orfană. Ba s-a mai ţinut şi o petrecere a călăreţilor, numai că nu s-au schimbat inelele de logodnă, că Frăsina cică şi l-ar fi pierdut chiar atunci. Au şi încuviinţarea lui Vodă. Chiar şi eu sînt poftit la ospăţ.

Hrizea păru a nu înţelege ce-i îndruga văru-său Pană, apoi deodată se învineţi de furie şi-l apucă de gît.

— Iudo! Nemernicule! Te-am socotit prieten şi tu m-ai vîndut, cîine!

Fiind slăbit după boală, Hrizea nu izbuti să-i facă nici un rău tînărului boier şi acesta izbuti să se scape cu uşurinţă, fără a se mînia. Ba chiar se puse pe rîs.

— Aşa-i foarte bine. Nimeni nu va putea să zică de noi că am fost înţeleşi de mai înainte.

— Ce vrei să spui? se miră Hrizea.

— Tu mă vei sudui faţă de toată lumea că m-am dus la nuntă, dar ai să te urci în caleaşca lui Brătăşanu, care a venit anume în Tîrgovişte. Vezi să te îmbraci ca ginerică şi să faci după cum îţi spun, că altminteri rămîi holtei pe vecie.

— S-aud!

— Cunoşti bisericuţa aia de sub dealul Gruiului?

— Da!

— Ei bine, acolo aveţi să mergeţi împreună, tu cu naşul..

— Naşul?!

— Ei, da! Am spus bine! Adică boierul Ghinea Brătăşanu are să vă cunune, acolo, la popa Vasile. Mai întâi însă veţi da o roată prin tot tîrgul să vă vadă lumea, ba să vă opriţi şi la biserica domnească, şi după aia plecaţi unde v-am spus.

— Şi dacă ne ducem la casa pitarului, s-o iau pe Frăsina de sub nasul...

— Poate rămîi fără nas! Toată lumea te va vedea că ai furat mireasa altuia, apoi măria-sa va trimite seimenii după tine şi...

— Atunci, spune cum!?

— Păi, îţi spusei! Eu stau la nuntă, dar alţii, necunoscuţi, o să fure fata şi nimeni n-are să ştie că sînt oameni năimiţi de mine. Tu n-ai nici un amestec, eu nu…

— Faci tu asta pentru mine?

— Vezi-bine! şi Pană îl îmbrăţişă, bătîndu-l pe umăr.

A doua zi, îndată după ce se despărţiră, Hrizea se pomeni cu o caleaşca la poartă şi în ea un boier, căruia îi sărută mîna, cîtă vreme avea să-i fie naşul.

— Dar naşa? întrebă tânărul cam descumpănit.

— Trecem s-o luăm şi pe ea. Nu era s-o aduc pe uliţele astea cu hîrtoape, că doar s-a gătit anume, îi răspunse boierul Ghinea zîmbind în barbă.

La curtea pitarului Cuştireanu se încinsese chiolhanul încă din joia de după duminica Tomii, şi întreg conacul era împodobit de sărbătoare. Mitrea fusese trimis din sat, potrivit datinii din străbuni, căci nu se cădea să stea sub acelaşi acoperiş cu mireasa. Fata fiind orfană, pitarul se dăduse ca neam din partea ei şi epitrop, aşa că la el a trebuit să vie starostele să-i ceară „ciuta” pe care „stăpînul” lui o întîlnise la vînătoare. După cum era obiceiul, fu adusă mai întîi o babă boită şi acoperită la înfăţişare, spre hazul celor din jur, dar cînd să aducă şi adevărata „ciută”, ia-o de unde nu-i!

Pitarul sări ca ars, şi cu mare greutate dădu peste ea într-un iatac mai dosnic. Avea ochii roşii de plîns, dar în mînă ţinea un cuţitoi cît toate zilele, ameninţînd că se va străpunge dacă ar cuteza să se apropie de ea.

— Asta-mi mai trebuia! se tîngui bătrînul. Spune ălora să plece! se răsti el spre o slujnică din apropiere. Facem nuntă fără farafastîcuri. Să vină Mitrea să-şi ia mireasa!

Aşteptară o vreme pînă ce fu adus ginerică, dar nici cu el nu putură urni fata din loc, încît praful s-ar fi ales de întreaga nuntă dacă nu s-ar fi aflat acolo şi boierul Pană Filipescu. Acesta se legă s-o facă pe îndărătnica Frăsina să se ducă la biserică, iar după aceea n-avea decît s-o strunească bărbatu-său. Într-adevăr, ce-i şopti, ce-i boşcorodi el pe la ureche, însă deodată faţa fetei se lumină şi, aruncînd cuţitoiul, începu a se împodobi mireasă. Mult se minunară de puterea tînărului Filipescu, dar nimeni nu ştia că acesta o povăţuise să iasă din casă spre a putea fi furată pe drum de către oamenii lui Hrizea.

Druştele o urcară într-o căruţă acoperită cu velinţe şi scoarţe scumpe, dar nu puseseră şi zestrea, după cum s-ar fi cuvenit, căci mireasa avea să se întoarcă de la biserică tot în acelaşi loc. Altă ciudăţenie a mai fost aceea că ţiganii lăutari hăuleau cît puteau „taci mireasă nu mai plînge”, dar aceasta era toată numai voie-bună, spre uimirea tuturora. Ea şi-l închipuia pe Hrizea, cum avea să se năpustească asupra alaiului, cu armăsarul cel ca neaua, s-o apuce strîns de mijloc şi s-o ridice lîngă el în şa, lăsînd pe toţi nuntaşii cu gura căscată.

Cîţiva slujitori boiereşti începură a da din sîneţe, iar boier Pană îi îndemna să tragă într-una, anume ca să isprăvească iarba de puşcă, ceea ce se şi întîmplă cînd se pomeniră cu o ceată de tîlhari mascaţi sărind asupra căruţei miresei. Frăsina doar că nu se aruncă în braţele răpitorului, pe care-l credea a fi Hrizea, cu toate că era pe un cal negru ca pana corbului, şi nu alb, după cum îl închipuise ea.

— Sări, Mitreo, că-ţi fură mireasa! răcni deznădăjduit pitarul.

Acesta însă privi la atacatori şi, văzîndu-i înarmaţi pînă-n dinţi şi puşi pe faptă, se lăsă păgubaş. Bănui el că trebuia să fie ceva pus la cale de Hrizea, dar îndată socoti că ar putea să-i ceară acestuia o groază de parale drept despăgubire. Tăcu, deci, iar gîndul îi fugi la nurlia Lopi, cu care avea să rămînă.

Curînd Frăsina îşi dădu seama că cel ce-o ţinea în braţe nu era Hrizea şi începu a se zbate şi a răcni ca din gură de şarpe. Flăcăul însă o strînse zdravăn lîngă el şi izbuti totuşi să-i strecoare la ureche:

— Taci, că Hrizea m-a trimis!

Atunci băgă şi ea de seamă că boierul Pană Filipescu, cică pornit în urmărirea lotrilor, nu se prea îndemna să-i ajungă, măcar că ar fi putut. Îi urmări aşa pînă ieşiră din Cuştini, apoi cînd ajunseră în dreptul unei bisericuţe pricăjite, pitită sub un deal, li se alătură.

— Ce înseamnă asta? îi ceru socoteală fata, cînd fu lăsată la pămînt. Aşa ne fuse vorba?

— Pas de intră şi ai să vezi! răspunse zîmbind boierul, împingînd-o uşurel în lăcaşul Domnului.

În faţa altarului se afla un preot bătrîn în odăjdii, citind şoptit dintr-un ceaslov deasupra unui tînăr îngenuncheat sub patrafir. Părea a fi îmbrăcat mire şi un fior o străbătu pe biata Frăsina. Mai văzu apoi feţele binevoitoare ale unui boier străin cu nevasta, căci ea nu-l cunoştea pe Ghinea Brătăşanu, iar cînd aceştia o împinseră uşurel lîngă bărbatul îngenuncheat, nu mai ştia pe ce lume se află. Cu coada ochiului îl zări pe Hrizea şi se linişti ca prin farmec.

Ce-a mai urmat a fost ca într-o visare. S-au învîrtit în cerc cu naşii şi cu bunul boier Pană, în vreme ce preotul psalmodia pe nas „Isaiia dănţuieşte”, simţea coroana cununiilor pe frunte şi era fericită.

Slujba o dată isprăvită, „lotrii”, care fuseseră şi ei de faţă, îşi căpătară plata şi se îndepărtară în galopul cailor. Atunci Hrizea îşi luă mireasa în braţe şi o urcă într-o butcă ce aştepta lîngă cea a boierului Brătăşanu. Nici nu şi-au dat seama cînd au pornit-o la drum către moşia acestuia şi nici cînd şi-au luat rămas bun de la boierul Pană. Ei trăiau acum pe alte tărîmuri.

— Să ştii, neicuţă, că-mi plac şi caii negri, şopti ea mîngîindu-i obrazul.

— Şi mie, răspunse el, fără să ştie de închipuirea Frăsinei. Numai de-am ajunge cît mai degrabă la Brătăşani...

— Te voi urma oriunde, pînă ce-oi mai avea zile! suspină ea şi buzele li se împreunară într-un sărut îndelungat.