Pompiliu tudoran în slujba domniei

FUGARII
PÎRCĂLABUL ŞEPTILICI SE ÎNDEPĂRTASE fără să mai scoată o vorbă şi se întoarse atît de curînd, încît cei doi mai că nu i-ar fi luat seama, dacă nu le-ar fi sărit în ochi capul însîngerat al fostului lor voievod, pe care-l aducea de chică ucigaşul, ca pe un trofeu. Frumoasa-i barbă era năclăită de sînge, ce încă mai picura din vinele gîtului, iar ochii săi mari, deschişi, tremurau privindu-i cu mustrare.

Biv-vel-postelnicul Goia scuipă cu scîrbă într-o parte, în vreme ce boierul Nicoriţă simţi un nod în gît, care-i tăia răsuflarea. Abia într-un tîrziu izbuti să îngăime:

— Ce-ai făcut, nemernicule?!

— Lasă, că aşa trebuia! îl repezi Goia. Vom duce căpăţîna la picioarele noului domn şi ne-om spăla de păcate.

Degrabă întinse mîna şi închise pleoapele ce mai zvîcneau, nefiindu-i pe plac această uitătură a morţii. Se duse apoi lîngă leşul descăpăţînat, codindu-se o clipă dacă să-l atingă ori ba, dar se hotărî şi trase contăşul domnesc, după care înveli în el căpăţîna, ca într-o desagă.

— Ei, mergem? întrebă Goia, arătîndu-şi povara din mînă către ceilalţi.

— N-aveţi decît! Nevinovat sînt, Doamne, de sîngele unsului tău! fu răspunsul boierului Nicoriţă. Mie nu mi-a făcut decît bine, măcar că eu, nevrednicul, nu meritam.

Cu lacrimi în ochi începu să scurme pămîntul stîncos, pentru a-i încropi un loc de veci nefericitului domnitor.

— Da’ nu te mai canoni, boierule! rînji Şeptilici. Lasă-l în seama corbilor şi a lupilor, că doar era un papistaş. Domnia-ta mai bine hai cu noi, să ne luăm răsplata de la noua stăpînire.

— N-aveţi decît să vă duceţi unde vă va fi voia, oftă Nicoriţă. Drumurile noastre se despart de aici înainte.

Cei doi complici dădură nepăsători din umeri şi-l lăsară după cum îi era voia, în vreme ce fostul mare armaş încă se mai străduia să sape o gropniţă, în ciuda împotrivirii pămîntului.

În răstimpul cînd le poalele munţilor se petreceau aceste fapte, pe malul Prutului, la Ţuţora, nu se domoliseră lucrurile. În dimineaţa zilei de luni, îndată după fuga domnului Moldovei şi a prietenilor lui, întreaga oaste leşească s-a înfricoşat şi tot mai mulţi erau aceia care voiau să se întoarcă acasă. N-a mai avut loc nici o hărţuială, căci marele hatman a oprit cu desăvîrşire orice ieşire în afara întăriturilor. Marginea de către răsărit a taberei atingea Prutul, de unde puteau lua apa de băut, dar hrana începuse a se împuţina îngrijorător.

Către amiază se înfăţişară la pan Zolkiewski cei doi prieteni ai domnului Moldovei, Marcu şi Mihai, înnămoliţi şi uzi pînă la piele, dîrdîind de frig. După povaţa bănăţeanului, cei doi spuseră că nu aveau ştiinţă de fuga lui Gaşpar-vodă, prefăcîndu-se uluiţi de această veste. Povestea pe care au îndrugat-o era destul de şubredă, însă putea fi crezută. Spuneau că ar fi fost prinşi de tătari, încă de la încăierarea de sîmbătă, şi că izbutiseră să scape, trecînd prin stufăriş. Nu ştiau nimic despre vrăjmaşi, căci fuseseră ţinuţi în cortul unui mîrzac din partea cealaltă a apei.

Avînd trebuinţă de luptători, Zolkiewski nu mai puse la îndoială păţania celor doi şi-i îngădui în preajma oştenilor din polcul lui Balaban. În seara aceleiaşi zile, marele hatman porunci din nou la sfat, la care se adunară cu mult mai puţini ca altă dată, unii fiind fugiţi, dar cei mai mulţi, morţi.

— Aşa nu se mai poate! tună pan Balaban. Nu putem să ne mişcăm în strînsoarea pagînilor, iar unii dintre noi nu chibzuiesc decît cum să scape cu fuga.

— Aşa-i! Are dreptate! întări pan Ragowski şi alţii.

— Şi ce socotiţi că ar fi de făcut? îi întrebă marele hatman, după ce se mai domoliră o clipă.

— Să plecăm! fu răspunsul dat de aproape toată lumea.

— Cu învoirea lui Iskender-paşa? ridică sprîncenele a mirare pan Zolkiewski.

— Cu, ori fără, numai să plecăm! făcu pan Dmzbyk.

— Domnia-ta ce crezi, hatmane Koniecpolski? se întoarse pan Zolkiewski către ajutorul său.

— Să ne înţelegem cu turcul şi, de-l vom plăti, nu-mi închipui să nu primească, mai cu seamă că au şi început ploile cele reci de toamnă. Apoi, cu frumosul, ne-om trage la Kameniţa pînă în primăvară, după care vom mai vedea…

— Are să ni-l ceară pe Grazziani, şi acuma de unde să-l mai luăm? întrebă cu reproş pan Korecki.

— Un fricos! zise scîrbit pan Malinowski. A tras după el, prin amăgire, chiar pe unii dintre ai noştri.

— Nu era mai bine să-l fi dat ieri-dimineaţă, pînă nu apuca s-o ia din loc? îşi continuă reproşul pan Korecki.

— Acuma, ce să mai vorbim? îi opri pe clevetitori hatmanul Koniecpolski. Vorba e, cine se duce ca sol să se învoiască cu paşa?

— Pan Dmzbyk ştie cel mai bine turceşte, spuse polcovnicul Balaban.

— El să se ducă! E cel mai nimerit, se auziră şi alte voci din sfat.

Totuşi, pan Dmzbyk nu se arăta prea bucuros. Dar pe cînd căpeteniile se ciorovăiau între ele care să fie solul, o larmă ca de luptă se stîrni printre oştenii din tabără. Cu toţii se zoreau spre malul apei, strigînd care mai de care: „Fraţilor, au fugit hatmanii noştrii… Scapă cine poate!”

Uluiţi, şleahticii se năpustiră afară din cort, în frunte cu cei doi hatmani.

— Ce se întîmplă? răcni pan Balaban cu vocea lui de tunet. Aţi înebunit?

— Ne-au lăsat de izbelişte, luminăţia-ta. Căpeteniile noastre cele mari, hatmanii, au fugit, strigă în fugă un puşcaş, zorit şi el să ajungă la Prut.

— Aţi căpiat de-a binelea! Cine v-a îndrugat măgăria asta nemaiauzită?… Voi nu vedeţi că hatmanii sînt aici, în mijlocul vostru?… Căscaţi ochii, netoţilor! urlă polcovnicul din răsputeri.

Pe dată fură aprinse torţe şi cei doi hatmani încălecară, pornind împreună cu ceilalţi prin tabără, spre a fi văzuţi de toţi oştenii. Nenorocirea cea mai mare a fost însă că fugarii înspăimîntaţi se aruncau în Prut nădăjduind să scape mai la vale, dar acolo tătarii îi luau la ţintă, de cum se iveau pe luciul apei. Alţii se prăbuşeau chiar încă de pe mal, căci o ploaie de săgeţi se abătea necontenit asupra lor. Abia după ce-l văzură pe marele hatman, în carne şi oase, printre ei, teama începu a se risipi şi se opriră din fugă. Nu se putea şti, dar de bună-seamă că pieriseră mai bine de o mie de oameni în prostie.

Această întîmplare a dus la grăbirea soliei către Iskender-paşa. Astfel că pan Dmzbyk, nemaiavînd încotro, se înfăţişă temutului serasker.

— V-aţi săturat de bătaie? rînji paşa primindu-l în cort.

— Nu noi am poftit-o, înălţimea-ta, ci hospodarul moldav, care pe deasupra a mai şi fugit, ca un iepure fricos.

— Mare e puterea lui Alah, ghiaurule! I-a şi dat răsplata cuvenită pentru hainia lui, înecîndu-l în mlaştinile de lîngă mal. A fost chiar prea blîndă pedeapsa, faţă de cît i s-ar fi cuvenit!

— A murit?... răsuflă uşurat solul, căci asta însemna că nu va mai fi cerut domnitorul, pe care oricum nu l-ar mai fi putut da.

— Am găsit numai armăsarul lui, căci pe el l-a înghiţit smîrcul, care i s-a vîrît în sufletul lui spurcat.

— Noi n-avem nici o vină…

— Atunci, cine v-a împins să încălcaţi pămînturile luminatului nostru sultan, în Bogdan-ili? Cu învoirea cui şi împotriva cărei stăpîniri?! se înfurie paşa.

— Ne-a amăgit... bîlbîi solul.

— Prostia se plăteşte! Daţi treizeci de mii de zloţi ungureşti şi vă las să plecaţi!

— Vai de noi, înălţimea-ta! Nici de ne-ai vinde bucată cu bucată întreaga oaste şi tot ce avem asupra noastră, mai mult ca zece mii n-ai scoate pe noi.

— Eşti viclean, leahule, şi te tocmeşti ca la bazar, dar nu uita că eu poruncesc răscumpărarea. Acum eu sînt stăpînul!

Alături de serascher se mai afla şi Kalgay-soltan, dar acesta nu scotea o vorbă, măcar că el s-ar fi mulţumit chiar şi cu cei zece mii de galbeni de care pomenise solul.

— Poate dacă am mai cere din ţară… să zic aşa... vreo cincisprezece mii cu totul, am scoate pînă la urmă, răspunse pan Dmzbyk prefăcîndu-se a chibzui îndelung.

— Dacă-i pe aşa, întoarce-te şi spune-i lui Zolkiewski că poruncesc să plecaţi din tabără în cămaşă şi izmene, iar de vă va fi frică pe drum, pun tătarii lui Devlet Ghiray să vă apere, pînă treceţi voi la Kameniţa.

— Dar, luminăţia-ta... încercă iarăşi leahul.

— Am zis! Şi altcum să nu faceţi! încheie scurt paşa, după care porunci ca nenorocosul trimis al împresuraţilor să fie însoţit pînă în faţa întăriturilor taberei.

Pe drumul de întoarcere, pan Dmzbyk rămase uluit văzînd pe ostaşii celor două părţi pălăvrăgind unii cu alţii, ba chiar dîndu-şi mîna. Nu pătrunse bine printre care, cînd auzi pe un tătar, căţărat nestingherit pe întăritura de pămînt:

— Bre, ghiaur! Voi crăpat de foame, nu avut ce mînca!

— Ba avem, cîine spurcat! pufni pan Balaban, care se nimerise prin preajmă. Putem sta şi un an încheiat aici, fără să ne porţi tu de grijă.

— Atunci, dam la tătar! El sărac estem! Flămînd, bre!

Polcovnicul pricepu că era vorba de o viclenie din partea lor, spre a iscodi dacă mai aveau merinde. Deşi n-aveau îndeajuns, strîngînd din greu cureaua, porunci pe dată să li se arunce burdufuri cu brînză şi pîini mari cît roata carului, din grîu curat. Ba chiar fură tăiaţi şi vreo doi cai mai slăbănogi, a căror carne o aruncară de asemenea.

— Bun leah! strigau bucuroşi tătarii, bătîndu-se pe darurile ce le cădeau de peste întărituri, în locul plumbilor de sîneţe.

— Na-vă, cîinilor! se veseleau şi lehii, văzîndu-le vînzoleala.

— Zubrowkă nu vreţi, hămesiţilor? strigă un oştean pîntecos, ridicînd plosca la vedere, spre a le face poftă.

— Da! Bem! răspunseră mai mulţi decît se aştepta cel care-i încercase, ştiind că aşa ceva nu le era îngăduit de coran.

— Atunci, veniţi încoa’! făcu el semn cu mîna.

Văzînd pe tătarii venind încrezători, mulţi oşteni le-au ieşit în întîmpinare, şi astfel, mai pretutindeni, jur-împrejurul taberei, închinau unul în sănătatea celuilalt.

Toate acestea se petreceau sub ochii uimiţi ai lui Dmzbyk, care se întreba pentru ce mai era nevoie de îngăduinţa paşei ca să plece, cînd aveau asemenea prieteşug cu duşmanul?

N-apucă să istorisească totul marelui hatman, cînd un ceauş turc veni să le spună că luminăţia-sa seraskerul se învoise a primi numai douăzeci de mii de galbeni.

— Pînă daţi banii, să poftească acuma cu mine doi ostateci de vază, adăugă turcul. Aşa-i porunca!

Pe aceştia i-ar fi găsit mai repede, dar de bani nici pomeneală. Drept pentru care hatmanul de cîmp a cerut să fie adunată întreaga oştire, spre a comunica dorinţa paşei. Sătui de luptă, aproape toţi oştenii au încuviinţat să nu li se mai dea simbria cuvenită, ci s-o înmîneze turcului, ca să scape o dată.

— Atunci, să cerem şi noi ostateci! zise pan Rogawski.

— Unul să fie chiar Arslanoglu Kantemir! propuse pan Balaban. Am eu cu el o veche răfuială.

— Nu uita, pan polcovnice, că de zălog nu te poţi lega! îl mustră marele hatman.

— Da’ ce? Am zis eu că am să-i fac ceva?!… Poftesc numai să-l văd, căci i-am cam uitat înfăţişarea.

Unii cutezară a rîde la hîtrele vorbe ale polcovnicului, dar cei mai mulţi se arătau a fi îngrijoraţi. A treia zi, pe o ploaie măruntă şi rece, solii turcilor au venit iarăşi în faţa întăriturilor cerîndu-şi banii cuveniţi, dar leşii dădeau din colţ în colţ, neavînd decît giuvaeruri, stofe, blănuri, dar nicidecum bani-peşin. Văzînd că solii s-au întors cu mîna goală, Iskender-paşa s-a înfuriat şi le-a trimis vorbă lehilor, că, fiind prinşii lui, cine va cuteza să iasă din tabără, va fi tras în ţeapă.

Fiindcă nu mai era altă nădejde, la sfatul de seară, ţinut în cortul marelui hatman, s-a hotărît ca pe noaptea de joi spre vineri, caii să fie înhămaţi la care şi să se pornească la drum „în tabără legată”. Plănuiau să meargă numai la adăpostul carelor şi să se apere tot timpul de vrăjmaşi.

Astfel zorii zilei de vineri, sărbătoare la musulmani, i-au găsit pe lehi în drumul anevoios către casă. Împrejurul lor, cetele de tătari răcneau în fel şi chip, împroşcîndu-i nu numai cu sudălmi, dar mai ales cu o ploaie de săgeţi. Uitaseră cu desăvîrşire că mai înainte cu cîteva zile închinaseră în cinstea lor, dar, din fericire, nu izbuteau să facă nici o pagubă de viaţă omenească.

Toate acestea se petreceau pe cînd măria-sa Alexandru-vodă Iliaş, cu îngăduinţa lui Iskender-paşa, apucase drumul de la Galaţi înspre cetatea Romanului, spre a poposi acolo o vreme, pînă ce avea să intre în cetatea de scaun a Iaşilor. Ajuns la Bacău, fu înştiinţat că doi mari boieri ai fostului domnitor cereau îngăduinţa să-i sărute mîna şi să se închine la poalele măriei-sale. Cum era în obicei ca la stăpînire nouă să se repeadă mulţi dintre divaniţii domnitorului de mai înainte, Alexandru-vodă n-avu nimic împotrivă, şi astfel se pomeni la picioarele lui cu biv-vel-postelnicul Goia şi cu fostul pîrcălab Şeptilici.

— Întru mulţi ani, măria-ta, şi să fii îndurător către noi, nevrednicele slugi ale milostivirii tale, doamne! începu a vorbi mai întîi Goia, după cum se cuvenea cinului său boieresc.

Se plecase în genunchi şi cu fruntea atingea poalele veşmîntului domnesc.

— Cu multă umilinţă şi credinţă, ne supunem măriei-tale, stăpîne! îl urmă Şeptilici, ploconindu-se aşijderea.

— Ridicaţi-vă, boieri-dumneavoastră! răspunse voievodul cu grai blînd, întinzîndu-le mîna spre a fi sărutată.

— Să ne trăieşti, măria-ta! se repeziră cei doi, deodată.

— De vreme ce v-aţi lepădat de Gaşpar Grazziani…

— Lepădat, stăpîne! sări Şeptilici. Iacă şi dovada credinţei noastre! şi desfăcu iute contaşul, lăsînd la vedere capul fostului domn.

— Ce înseamnă asta?! izbunci mînios voievorul. Care a cutezat?

— Noi… măria-ta! se bîlbîi fostul pîrcălab.

— Este… Gaşpar, stăpîne! murmură şi Goia, cam temător.

— Nemernicilor! tună domnitorul. Cum aţi ridicat mîna voastră păcătoasă asupra unui cap încoronat? Aţi spurcat sfînta taină a ungerii cu mir, păgînilor! Să vină armaşul!

— Poruncă, măria-ta! răspunse acesta pe dată.

— Pentru nelegiuita lor faptă, poruncesc moartea prin cazne a mişeilor acestora! Mîine-dimineaţă să li se reteze braţele de la coate, apoi la prînz picioarele de la genunchi şi să fie azvîrliţi aşa în umblătoare, iar după ce-or sta acolo întreaga noapte să fie descăpăţînaţi, în zorii zilei celeilalte. Poftesc să fie aceasta de învăţătură tuturor acelora care ar mai cuteza să ridice viaţa unui domnitor miruit de către bunul Dumnezeu. Altcum să nu faci! Am zis!

— Înduraaare, slăvite doamne! Milostiveşte-te, măria-ta! se prăbuşiră îngroziţi ucigaşii, încercînd să sărute încălţările voievodului.

Acesta însă se trase înapoi cu scîrbă şi făcu semn să fie ridicaţi pe dată, spre împlinirea osîndei.

— La asemenea faptă, astă răsplată, boieri-dumneavoastră! zise cu mîhnire Vodă, privind capul năclăit de sînge. Poruncesc să i se caute pe data trupul şi pe urmă să fie îngropat cu cinstea ce i se cuvine unui domnitor al ţării. Aceasta este voinţa mea! Slujba de îngropăciune să fie făcută în tîrgul Trotuşului, de către popii noştri, pravoslavnici, căci în astă credinţă a fost uns domn!

În vreme ce ucigaşii lui Gaşpar-vodă Grazziani îşi luau pedeapsa pe care o meritau, în tabăra lehilor deznădejdea începu a pune stăpînire pe cei mai mulţi. Iskender-paşa poruncise ca ei să rămînă locului, dar, nedîndu-i ascultare, ei o apucară spre miazănoapte, avînd astfel să întîmpine mînia seraskerului.

Marcu şi Mihai se aflau mereu împreună şi legaseră mare prietenie cu căpitanul Ujadowski şi cazacii lui. Se socoteau ei că ar fi fost cu mult mai bine să fugă din „tabără” înainte de a fi ajuns la Nistru, căci acolo, pe mal, cu greu s-ar mai fi putut, nefiind de crezut că tătarii aveau să-i lase să treacă apa nestingheriţi. Auziseră de moartea lui Gaşpar-vodă prin smîr-curile Prutului, iar acum părerea lor de rău se împletea cu foamea şi suferinţele altor peripeţii.

— O mai fi mult pînă la Nistru? oftă Marcu.

— De, mai ştiu eu? dădu din umeri bănăţeanul. După cum mergem, pînă la crăciun nu vom ajunge.

Nu mai închiseseră ochii de două zile şi erau istoviţi. Unii dintre ei se mai ospătau cu ciosvîrte din hoiturile cailor prăbuşiţi de foame, dar ei nu se spurcaseră cu aşa ceva, hotărînd ca mai curînd să se stingă din viaţă, dar curaţi.

Zilnic rămîneau morţi în drum, dar şi mulţi dintre cei care încă mai suflau.

— Fraţilor! le zise pan Ujadowski celor doi prieteni. În acest fel mergem de-a dreptul la moarte, şi nu se cade să ne lăsăm măcelăriţi de păgîni după voia lor.

— Să luptăm! se însufleţi Mihai.

— Nu mai avem putere, răspunse căpitanul. Trebuie să fugim însă ca să ne salvăm, şi ne-om mai înfrunta noi cu ticăloşii ăştia!

— Avem vreo putinţă? întrebă Marcu mai mult şoptit.

— Nu prea e frumos să-ţi părăseşti tovarăşii la necaz, dar viaţa este una, şi datori sîntem s-o păzim. Hatmanii noştri şi-au cam pierdut capul şi atunci trebuie să judecăm cu al nostru.

— Spune o dată, nu ne mai fierbe! zise Marcu nerăbdător.

— Ne sculăm peste noapte şi o apucăm înapoi!

— Cuuum?! se mirară cei doi.

— Cum aţi auzit! În spatele nostru sînt mai puţini tătari, ba poate că deloc, fiindcă nimeni nu-şi poate închipui că lehii ar mai pofti să rămîie prin Moldova. Grosul lor ne aşteaptă pe malul Nistrului, şi ne înconjoară pe de lături.

— Aşa e încuviinţă Marcu.

— Poate că ne-om şi bate cu vreo cîţiva, dar ştiţi că se tem şi ei de cazacii mei…

— Mergem cu toţii?! se miră Mihai.

— Altminteri, cum?! Nu-mi las eu tovarăşii mei de luptă.

— Au să ne simtă şi lehii şi s-or alătura…

— Chiar dacă va fi aşa, cînd au să vadă că ne întoarcem, se lasă ei păgubaşi.

— Dar hatmanii, ce-au să facă?

— Pînă au să afle, noi vom fi departe şi nu ne mai pasă de ne-or înjura.

Nemaiavînd ce zice, cu toţii au hotărît fuga peste noapte, cazacii fiind pregătiţi din vreme. Nici Marcu, nici Mihai nu putură închide ochii de grijă, în vreme ce Ujadowsky sforăia fără să-i pese. Nu-şi puteau închipui să fie vreo capcană din partea căpitanului, pe care-l ştiau de bună-credinţă, şi mai multă teamă aveau dinspre partea lehilor.

S-au strecurat pe furiş în puterea nopţii, pan Ujadowski trezindu-se cel dintîi, în vreme ce oştenii ceilalţi, pătrunşi de umezeala si răcoarea nopţii, dormeau care mai de care mai înfofoliţi, de parcă a doua zi i-ar fi aşteptat o mare bucurie.

Dar n-a fost să fie aşa. După ce fugarii s-au pierdut în beznă şi nici măcar vreun tătar nu i-a zărit, încă nici nu se luminase cerul că s-a şi dat porunca de plecare. Însă, precum bănuia căpitanul Ujadowski, la malul Nistrului pîndeau mai toţi oştenii lui Devlet Ghiray, iar Slobozia Saucăi fusese pîrjolită, încît nu mai rămăsese nimic din sat. Vederea apei ce şerpuia alene către miazăzi i-a scos pe mulţi oşteni din minţi. Fără a mai aştepta vreo poruncă, „sparseră tabăra” repezindu-se să treacă pe malul celălalt, unde nu se zărea picior de tătar.

Zadarnic se mai zbuciuma pan Zolkiewski, fiindcă nimeni nu-i mai dădea ascultare şi nici nu pricepu ce se întîmpla cu el însuşi cînd un arcan i se împletici împrejurul grumazului. Doborît la pămînt, căci de mult nu mai avea cal, bietul hatman se mai zvîrcoli o vreme, după care îşi dădu duhul. Abia atunci tătarul descăleca. Scotoci prin veşmintele ce fuseseră cîndva de o măreţie fără seamăn, dar care ajunseseră nişte zdrenţe pline de glod, şi dădu peste ceasul bătut cu diamante ce atîrna la gîtul mortului. I-l smulse degrabă, apoi mai scoase singurul inel de pe deget, precum şi punga cu vreo cîţiva galbeni.

— Tu l-ai ucis? auzi tătarul o voce în spatele său şi cînd se întoarse văzu că era însuşi Veli-şah.

— Eu! se făli el.

— Prostule! Puteai căpăta o avere de pe urma lui, dacă îl ţineai în viaţă. N-ai ştiut că era marele hatman?

— Acesta?! holbă ochii bietul tătar.

— Întocmai! Acuma-i prea tîrziu. Barem găsit-ai ceva asupra lui mai de preţ?

Cerul să se fi prăbuşit asupra oşteanului, şi nu s-ar fi cătrănit mai rău. Era un om sărac, avea mulţi copii şi, cu toată truda lui, nu izbutea să-i îndestuleze întotdeauna... n-avea noroc şi pace! Ce mai!... Înciudat, se repezi asupra leşului şi-l despuie pînă la piele, doar-doar de va mai afla ceva de preţ, dar zadarnic. Deznădăjduit, îşi ridică ochii spre înalturi şi braţele ca pentru rugăciune:

— Alah, tu eşti mare! gemu el. Dar, în bunătatea ta, nu mi-ai dăruit nici măcar dram de noroc. Fără el nu se poate trăi! şi zicînd acestea îşi înfipse jungherul în burtă, prăbuşindu-se cu ceasul în mînă peste trupul marelui hatman Zolkiewski.

Puţini fură cei care izbutiră să treacă Nistrul, căci pe cei mai mulţi îi cărară apele la vale, spre Cetatea Albă. Într-acolo îşi îndreptase paşii şi Iskender-paşa, lăsînd fugărirea leşilor în seama tătarilor. Era dezamăgit de lupta fără cîştig şi faimă pe care o purtase. De fapt, nici n-ar fi vrut zdrobirea lehilor, ca să nu-i supere pe austrieci, dar nu el fusese de vină că semeţi cum erau, se băgaseră de voia lor la moarte. Cît despre Gaşpar... nici nu voia să i se mai amintească, fiind înciudat că fusese tras pe sfoară de omul în care avusese atîta încredere şi-i spusese cam multe. Mai bine că l-a înghiţit smîrcul astupîndu-i gura!

Pe la începutul lui octombrie în preajma Nistrului zilele începuseră a fi mai senine şi ar fi putut alunga gîndurile cele negre ale seraskerului, care-l bîntuiau de cîteva zile. Avea acolo, între zidurile cetăţii, nişte încăperi aproape frumoase, cu ferestre ce dădeau către înnegurata mare, ale cărei margini nu le puteai desluşi niciodată.

Ostenit şi nemulţumit, se tolăni pe un divan, bătîndu-l gîndul să se tragă iarăşi la Silistra, unde era mai plăcut şi cu ierni mai blînde ca pe aceste meleaguri. Îndată se ridică din nou, neaflîndu-şi starea, şi făcu vreo cîţiva paşi prin odaie, cu mîinile la spate. Zări pe o măsuţă de argint multe poame ale toamnei, struguri negri şi zemoşi, pere galbene ca aurul şi mere ca sîngele, care-i făceau cu ochiul. Apucă o pară şi muşcă cu poftă. Zeama i se prelinse prin barbă şi se şterse cu dosul palmei. Mai îmbucă de cîteva ori, apoi luă alta şi alta, pînă simţi ceva ca un hanger ce-i răscolea dureros măruntaiele. „Am fost otrăvit!” îi fulgeră prin minte şi vru să-şi cheme slugile în ajutor. Însă nu putu scoate nici o vorbă şi se prăvăli la podea, înţepenindu-i mîinile şi picioarele, care prinseră a-i tremura fără voie. Prin şira spinării îl înţepau mii de suliţe, sporindu-i chinurile la cel mai mic zgomot. Ochii, holbaţi de spaimă, apucară să mai vadă faţa îngrijorată a lui Arslanoglu Kantemir-aga, după care... nimic!

Marele serasker de Karamania muri în aceeaşi zi în care fugarii lui pan Ujadowski, împreună cu Marcu şi Mihai, băteau cu furie în poarta cetăţii Hotinului. Pe urma lor gonea urlînd bezmetic, o trîmbă de tătari.

— Deschideţi, fraţilor! răcnea Marcu. Sîntem creştini! Haideţi o dată, că ne ajung tătarii!

Abia cînd plumbii de pe ziduri puseră urmăritorii pe fugă se dădu în lături poarta, numai atît cît să poată pătrunde în cetate fugăriţii oşteni. Arătau ca nişte umbre şi abia se mai ţineau zdrenţele pe ei, tremurînd de frig şi de istov.

— Nu care cumva eşti chiar domnia-ta, pîrcălabe Marcu? întrebă Sîvu prigoreanul, întîmplător aflat chiar atunci de strajă.

— Ba chiar eu mi-s! mai avu putere să şi zîmbească Marcu.

— Uite-l şi pe căpitanul Mihai, se auzi vocea bucuroasă a lui Csibi, ajuns şi el, mai din vreme, între zidurile cetăţii.

De fapt fusese înălţat de Gaşpar-vodă la rangul de căpitan, dar trimis in cetatea Sucevei, aşa că nu mai avu parte de înfrîngerea de la Ţuţora şi nu ştia decît din poveştile altora despre prăpădul de acolo. Aflînd că vine domnie nouă, dar că la cetatea Hotinului încă mai stăpînea pîrcălabul Annibale Amati, prietenul bun al măriei-sale Gaşpar-vodă, Csibi şi oamenii lui se zoriseră să se pună în slujba cetăţii, şi tocmai atunci le venise rîndul la pază cînd s-a ivit şi Marcu împreună cu ceilalţi fugari.

— Dar cum de-aţi ajuns la aşa necaz? se nedumeri Csibi.

— Bine-i şi aşa! zise Marcu. Numai că sărmanul nostru voievod... acolo şi-a lăsat ciolanele.

Abia atunci află bănăţeanul cum se petrecuse moartea bunului său stăpîn şi prieten. Mihai însă izbucni de-a dreptul în plîns, şi numai cînd auzi de caznele prin care fuseseră pedepsiţi ucigaşii se mai ostoi.

După ce se mai întremară, pîrcălabul Amati îi ceru lui Marcu să ia comanda tuturor bănăţenilor şi ardelenilor, la care se mai adăugară şi cei cîţiva munteni ce fuseseră în leafă la răposatul voievod. Îi adună pe toţi în jurul său şi le zise:

— Oameni buni, acuma am isprăvit cu totul şi sîntem slobozi a ne întoarce unde ne-o fi voia. De răsplătit, pentru slujba de credinţă ce aţi făcut-o, n-am cum şi...

— Doar nu pentru plată am venit noi în ăst’ colţ de ţară, se băgă Sîvu prigoreanul.

— Şi cu ţara... ţara noastră a tuturora, cum rămîne? întrebă un flăcău de prin părţile Romanaţilor.

— Se va face, fraţilor, n-aveţi teamă! răspunse Marcu dîrz.

— Deie Domnul să fie cît mai curînd! se auzi un altul.

— Aşa să fie! zise iarăşi Sîvu. Ne-am cam învăţat să nu robim la nimeni, şi vom lupta mai departe.

— Vrut-a măria-sa răposatul Gaşpar-vodă să urmeze calea lăsată de la Mihai cel viteaz, rosti Marcu domol, dar n-a fost în putinţă. S-o arăta, de bună-seamă, un altul, iar noi sîntem datori să ne înfăţişăm la porunca lui, cîtă vreme om mai fi în putere.

— Atunci, să nu mergem acasă! zise un oştean.

— Aşa ar trebui să facem, fiindcă şi aici e casa noastră, dar vremurile încă ne sînt potrivnice şi trebuie să ne tragem fiecare pe unde putem, barem pînă la primăvară.

— Nu cumva vii domnia-ta în Banat, cu noi? întrebă Sîvu.

— De ce nu? Doar mi-s bănăţean şi eu, iar mîndra mea-i din Bozovici! se sili să zîmbească Marcu.