Pompiliu tudoran în slujba domniei

DOMNIE VECHE LA VREMURI NOI
GÎNDURILE LUI MARCU ŞI ALE FECIORILOR din ceata lui nu se împliniră atît de curînd pe cît le-ar fi fost vrerea, căci vremuri de restrişte se abătură din nou asupra lor.

La scurt timp după ciudata moarte a vizirului de Silistra, năvalnicul Arslanoglu-mîrza începu a bate hotarele semeţei republici de la miazănoapte, zvonindu-se că nu fără îngăduinţa padişahului Osman. Sultanul însuşi se gătea cu multă oaste asupra Lehiei, dacă nu spre a o face raia, barem ţară supusă haraciului, asemenea celor româneşti.

S-a înfricoşat craiul Zygmunt, mai cu seamă că pierduse toate căpeteniile oştirii, ba chiar şi cel de al doilea hatman zăcea la Edicule, pe malul Bosforului, prins atunci, la Slobozia Saucăi. Neavînd cum face altfel, căci prea se înghesuiau şleahticii după un asemenea rang, craiul a hotărît să puie în locul răposatului Zolkiewski pe pan Hotchevici de Litfa, iar ca ajutor a fost numit vestitul războinic pan Liubomirski, vrăjmaş de neîmpăcat al turcilor. Nu-i vorbă că şi Hotchevici fusese odinioară spaima, păgînilor, dar acum, la peste cei optzeci de ani ai lui, se putea spune că numai aducerile aminte mai erau de folosinţă, celor ce voiau să-l mai asculte. Totuşi clevetirile s-au dovedit a fi netemeinice, fiindcă bătrînul orîndui pe dată împotrivirea către turci. Întîi şi întîi dobîndi cu multă uşurinţă cetatea Hotinului, pe care Annibale Amati, pîrcălabul, i-o dădu fără crîcnire. În răstimp Liubomirski jefui cumplit Ţara de Sus a Moldovei, măcar că încă nu ajunseseră păgînii pînă acolo, dar poftea să bage groaza în oameni şi să i se ducă vestea de „viteaz”. Ba, cînd sosi cu oastea în Hotin, puse la popreală pe cîţiva starosti ai tîrgoveţilor şi-i prăvăli de pe zidurile cele înalte ale cetăţii, în văzul tuturor. Nimeni n-a aflat vreodată cu ce se făcuseră vinovaţi aceşti nefericiţi.

Aşa stînd lucrurile, căpitanul Csibi se plînse într-o zi lui Marcu:

— Oamenii noştri nu-s mulţumiţi cu noua stăpînire, jupîn pîrcălabe. Eu unul m-am tot socotit că ar fi fost bine să fi rămas la iernat în cetate, că e mai greu să apuci la drum pe vreme de viforniţă, dar cu pan Liubomirski nu cred că ne-om înţelege.

— Ai dreptate, încuviinţă Marcu. Mă bate gîndul să trecem munţii în Ardeal, căci domnia cea nouă de la Iaşi nu cred să aibă trebuinţă de noi. Şi apoi să ştii că n-am minţit cînd am zis că vreau să mă întorc la mine acasă, în Banat.

Vorbeau amîndoi ungureşte, mai mult spre a se feri de urechi răuvoitoare, întrucît această limbă nu prea era cunoscută prin partea locului. Cînd şi cînd îşi aruncau privirea asupra cerului plumburiu de toamnă, după cîte un corb rătăcit ce zbura croncănind către soare-apune.

— Vesteşte zăpada, zise Csibi cu ochii după zburătoare. Scuipă apoi peste creasta zidului şi se aplecă în jos, de parcă ar fi vrut să audă cînd va atinge pămîntul.

Din turnul cel mare, straja îi cam supraveghea pe furiş, cu toate că gîndul bietului oştean era mai curînd la ceasul cînd va scăpa de slujbă.

— Nu vezi că a schimbat şi oamenii de la ziduri, zise Marcu uitîndu-se după străjer. Se vede treaba că nu mai au încredere în noi.

— Au pus valoni, de-ai lor.

— Dar nu numai atît. S-a dat poruncă straşnică, pentru toţi oştenii fostului domn, să nu cuteze a părăsi cetatea fără îngăduinţa lui.

— A cui?

— A lui Liubomirski! Bătrînul hatman e bun de pus la rană, dar sleahticul acesta tare se sumeţeşte rău şi se ţine de stăpîn.

— Dar ce treabă avem noi cu el? Ce, ne dă vreo plată?

— Ne dă, oare, careva? zîmbi Marcu.

— Cu atît mai mult, sîntem slobozi să plecăm unde ni-i voia. Aşa-s legile ostăşeşti, răspunse Csibi.

— Mai este cineva împotrivă.

— Altul?!

— Da! Arslanoglu şi tătarii lui. Dacă pun mîna pe noi, aşa puţintei cum sîntem, sub sută, apăi numai bine ajungem robi pe undeva prin tîrgurile Anatoliei.

— No, la asta nu m-am gîndit! zise Csibi şi se scărpină încurcat în cap, după cum avea obiceiul. Ce-i de făcut?

— Cred că va trebui să aşteptăm să plece păgînii, ori de nu, să ne împăcăm cu gîndul că avem să iernăm aici.

— Bine ar fi că căpătăm şi ceva leafă, căci pînă acum nu m-am ales cu nimic din slujba domniei.

Bănăţeanul rîse şi-l bătu pe umăr:

— Ba te-ai ales teafăr şi nevătămat, şi asta-i mare lucru. Hai acum să vorbim şi cu ai noştri!

Oştenii lui Marcu erau răzleţiţi prin cetate, dar nu fu prea greu să-i strîngă laolaltă, spre a chibzui împreună ce ar mai fi de făcut. Adunarea lor dădu de gîndit unui rotmistru leah, care se amestecă printre ei şi aşa află că mai toţi românii se hotărîseră să intre în slujba hatmanului coroanei. Dădu fuga la pan Liubomirski, ca să fie el cel dintîi ce-i dădea vestea, iar hatmanul şi trimise îndată să fie chemat pîrcălabul român.

— Să aştepte! fu răspunsul lui Marcu. Mai întîi ar trebui să ştiu eu însumi ce să-i spun înălţimii-sale, şi pentru aceea ne-am adunat aici cu toţii. Cînd om hotărî, oi veni!

Strigăte de încuviinţare însoţită răspunsul pîrcălabului Marcu, după care acesta făcu semn cu mîna cerînd ascultare. Le spuse apoi pe scurt cele vorbite cu căpitanul Csibi mai înainte, cerîndu-le şi lor părerea.

— Rămînem şi ne batem cu păgînul, fu răspunsul dat pe loc de Sîvu din Prigor.

— Doar pentru aceea am venit aici, adăugă un făgărăşan.

— Poate intrăm în slujba măriei-sale Alexandru-vodă Ilieş, zise căpitanul Mihai. Auzit-am cu toţii despre dreapta pedeapsă dată ucigaşilor. Înseamnă că este un om cu înţelepciune...

— Şi aşa ar fi bine, dădu Marcu din cap. Numai că pînă la Iaşi am avea de înfruntat tătarii, iar măria-sa nu ne-a chemat la sine.

— Aşa-i! Aşa-i! strigară cu toţii.

— Atunci, rămînem!

— Plecăm!

— Să ne dea leafă, că n-avem ce mînca, strigă un secuian de prin părţile Odorheiului.

Pîrcălabul îi potoli din nou:

— Am să mă duc şi la pan Liubomirski, iar de ne vom înţelege în vreun fel, atunci vom rămîne, barem pînă în primăvară. Bine-i aşa?

— Da! Bine! Aşa să faci! şi alte încuviinţări se auziră de pretutindeni.

Pan Liubomirski îl primi cu cinstea cuvenită rangului şi-l pofti să şadă alături de şleahticii aflaţi de faţă. Un tălmaci moldovean îi desluşea vorbele hatmanului şi Marcu asculta cu mare grijă, să nu-i scape ceva.

— Am auzit că ţi-ai adunat oştenii, pan pîrcălabe, zîmbi subţire hatmanul. Nu cumva pofteşti a cuceri cetatea?

— Dacă aş fi avut astfel de gînduri nu v-am fi lăsat să intraţi, căci oamenii mei păzeau zidurile cetăţii cînd aţi venit domniile-voastre.

— Chiar aşa de viteji sînt oamenii domniei-tale? rînji un şleahtic.

— Pot fi probaţi în luptă, pane…

— Tătarii sînt aici la doi paşi, zise Liubomirski, iar turcii sînt pe drum.

— Tocmai pentru aceea am şi venit la luminăţia-ta, pan hatmane, să ne punem braţul în slujba cetăţii.

— Ce-mi aud urechile este pe placul meu, pan Iancovici, se lumină la faţă hatmanul. De oşteni ducem lipsă. Să ştii însă că n-am să pot să vă plătesc, dar vă dau hrană asemenea nouă şi slavă nepieritoare. De fapt, voi sînteţi în slujba Moldovei...

— Dar stăpînul nostru a fost ucis, îi luă vorba Marcu, bănuind unde voia să ajungă leahul.

— Din vina dacilor ne-am pierdut floarea oştirii noastre! sări un şleahtic.

— Ştii, prietene, zise împăciuitor pan Liubomirski. La noi în ţară, vi se spune „daci”, aşa că să nu te mire, căci de voi e vorba.

— Ştim şi noi, luminăţia-ta, şi ne mîndrim cu înaintaşii noştri, dar mirarea mea are altă pricină. Măria-sa Gaşpar-vodă a cerut să vă înţărcuiţi la Ţuţora? Şi noi, „dacii”, nu ne-am vărsat sîngele laolaltă cu cel leşesc!

Ridicase vocea şi în acest fel a stîrnit un întreg vacarm. Se răţoiau la el care mai de care, unii chiar pe româneşte, încît nu se mai putea înţelege o vorbă.

— Destul! bătu deodată pan Liubomirski cu pumnul în masă. Dumnealui, pîrcălabul Marcu Iancovici, este dator să ne dovedească, laolaltă cu oştenii lui, că ştie preţui vitejia şi că dispreţuieşte moartea, aidoma strămoşilor neamului lor. Rămîneţi deci lîngă noi şi vă voi da ranguri şi voi lăuda faptele voastre vitejeşti în lumea întreagă, dar bani… vă spun cinstit că nu am de unde.

Lui Marcu îi plăcu felul deschis de a vorbi al hatmanului şi, trecînd peste vorbele cele proaste ale şleahticilor, hotărî să rămînă în Hotin.

— Înălţimea-ta, zise el domol, cum îi era obiceiul. Noi nu am venit aici să facem avere, măcar că ni s-ar fi cuvenit măcar jumătate plata unui lefegiu neamţ. Nu-i bai! Ne-om bate pe degeaba, dar poftesc şi eu a spune că, după ce l-om înfrunta pe păgîn şi-l vom înfrînge, voim a fi slobozi să plecăm cînd ne va fi vrerea.

— Prea-bine, pan pîrcălabe, încuviinţă hatmanul. Am să-l înştiinţez şi pe dumnealui, marele hatman al Coroanei, care acuma se află pe patul de suferinţă, şi pe alteţa-sa prinţul Wladislaw, fiul majestăţii-sale, ce va sosi de la o clipă la alta. Pînă atunci, să ciocnim o cupă pentru învoiala noastră şi pentru izbîndă. Vivat Polonia!

— Vivat Dacia! adăugă Marcu, dar ceilalţi apucaseră să bea, încît nu mai putură a-i răspunde.

— Dacia a fost cîndva, pan Iancoviei, zîmbi hatmanul.

— Şi va mai fi „cîndva”, luminăţia-ta, zise răspicat bănăţeanul, dînd pocalul peste cap.

Au venit apoi zile grele, de frig şi de viforniţă, cu foamete şi aşteptare chinuitoare. Hrana se dovedise a nu fi pe potriva făgăduielilor, dar nu mai era nimic de făcut, căci tătarii i-au ţinut împresuraţi mai bine de o jumătate de an. Trecuse iarna, primăvara, ba chiar şi vara era pe sfîrşite, dar lehii nu izbutiseră să adune oaste pe măsura puterii turceşti. Cînd şi cînd se mai încăierau cu tătarii, dar toţi ştiau că încleştarea cea mare va fi o dată cu sosirea oştilor împărăteşti aduse de însuşi sultanul Osman.

Mai toată luna septembrie a anului 1621, următorul după înfrîngerea de la Ţuţora, foştii oşteni ai lui Gaşpar-vodă Grazziani luptau, sub porunca lui Marcu, împotriva aceloraşi duşmani. Minuni de vitejie făcură voinicii bănăţeanului, dar cel mai îndîrjit se dovedi căpitanul Mihai, care părea a căuta anume primejdia cea mai mare. În preajma lui se ţinea prigoreanul Sîvu, voiosul cu gură mare ce se bucura ca un copil ori de cîte ori dobora vreun păgîn. Aşa s-a întîmplat şi în acea zi de 28 septembrie, cînd grenadirii lui pan Rerthold ieşiră împreună cu cetaşii lui Marcu şi ienicerii se traseră înspăimîntaţi din cale, dar numai pînă ce ajunseră la băştile lor, de unde începură a trage din sîneţe. Deodată Sîvu se prăvăli în ţărînă şi nimeni nu se mai îndoi că fusese atins de vreun plumb ucigaş.

— Sîvule! răcni Mihai şi se avîntă spre cel căzut. După mine, fraţilor!

Nimeni nu cuteză să-l mai urmeze, însă viteazul căpitan nu avea cum şti. Ajuns lîngă trupul prietenului său doborît, vreo zece ieniceri se repeziră cu iataganele asupra lui. Marcu zări din depărtare cele petrecute, dar, cu toate că-i sîngera inima, trebui să se supună trompetistului care chema oştenii în cetate. O mulţime de beşlii căutau să-i învăluie şi n-ar mai fi avut scăpare, dacă nu se supuneau poruncii. În dimineaţa următoare, de cum se împrăştie negura dinspre întăriturile ienicerilor, se zări un par înfipt in pămînt, în care încă se mai zvîrcolea din cînd în cînd un om. Era Mihai!

La vederea lui, Marcu nu se mai putu ţine şi izbucni în plîns. Lacrimi grele şiroiau şi pe obrazul căpitanului Csibi, dar şi în ochii tuturor celor care luptaseră alături de Mihai şi-l îndrăgiseră cu toţii. De Sîvu, nici urmă, fiindcă Mihai îşi vînduse scump pielea, ridicînd un morman de leşuri unde căzuse prigoreanul. Aflînd despre eroica moarte a celor doi, pan Liubomirski îl ridică pe Mihai la rangul de polcovnic, iar pe Sîvu îl făcu stegar, dar ce folos, că nimic nu le-a mai stat în ajutor.

Puternica împotrivire a apărătorilor Hotinului a făcut ca padişahul să-şi schimbe gîndurile şi să facă pace cu lehii, mulţumindu-se numai cu făgăduielile de prietenie, fiindcă de haraci nici n-au vrut să audă. Apoi, în cea din urmă zi a lunii, la scurtă vreme după moartea lui Mihai, se făcu un tîrg mare între cele două oştiri ce se împăcaseră. Care mai de care cumpăra de la păgîni corturi, cai, covoraşe înflorate, iar aceştia se arătau dornici de pistoale şi postavuri. Marcu se zbătu în fel şi chip, iar în cele din urmă izbuti, în schimbul unei pungi burduşite, să dobîndească leşul prietenului său, pe care-l îngropa creştineşte în cimitirul cetăţii. De Sîvu însă nici urmă nu mai fu găsită, căci încă de a doua zi turcii strînseseră toţi morţii creştinilor şi le dăduseră foc. Mihai scăpase de pîrjol numai fiindcă se afla în ţeapă.

Au căzut mulţi şi mare a fost durerea printre oştenii lui Marcu, fiecare pierzîndu-şi cîte un bun prieten în luptă, încît rămăseseră abia vreo şaizeci de oameni. În afara prăzilor dobîndite de ei înşişi, nici o răsplată însă nu mai căpătaseră, aşa că, apropiindu-se iarna, de astădată erau cu toţii hotărîţi să pornească la drum.

Pîrcălabul Marcu s-a înfăţişat iarăşi hatmanului Liubomirski, rămas singura căpetenie după încetarea din viaţă a banului Hotchevici.

— Luminăţia-ta! Socot că a sosit vremea să ne luăm rămas bun, după cum ne-a fost învoiala. Iată că ne-am împlinit cu prisosinţă datoria.

— Dar nu ai socotit şi hrana! veni sec răspunsul marelui hatman.

Era cam supărat pan Liubomirski, fiindcă împăcarea cu sultanul nu fusese pe placul craiului Zygmunt, care-l dojenise, deşi nu se zorise să-i trimită vreun ajutor. Pentru aceasta marele hatman era înciudat pe toată lumea.

— Ce să înţeleg prin asta, pane?

— Ce-ai auzit. Noi v-am hrănit fără plată, pînă a venit oastea păgînului. Ne datoraţi bani, ori de nu, rămîneţi în slujbă mai departe.

— Dar ne-am dat sîngele! se înfurie bănăţeanul. Aproape jumătate dintre noi au muşcat ţarina, rămînîndu-le ciolanele pe aici, întru apărarea Lehiei...

— Greşeşti, pîrcălabe! îl opri pan Liubomirski. Voi aţi apărat Hotinul, care-i pe pămîntul dacilor, şi nu republica noastră.

Simţind cum îi zvîcneau tîmplele de ciudă, Marcu îşi înfipse unghiile în carne ca să nu răbufnească.

— Preabine! Avem să ne socotim, pane! abia izbuti el să îngăime şi ieşi pe dată.

Două ceasuri mai tîrziu, izbuti să-şi adune oamenii, cărora le povesti cele întîmplate.

— Călca-l-ar vaca neagră! blestemă Csibi. Asta ne mai trebuia acuma, să ne mai ţină şi cu sila.

— Să-i dăm la cap şi să fugim! făcu unul.

— Ba, nici gînd de aşa ceva! se împotrivi Marcu. Am ştire că la Zvancea au poposit cazacii lui Ujadovski, care ni-e prieten. Să încercăm să răzbim pînă la ei, iar pe urmă om vedea…

— Dar cum?! se miră Csibi. Pe poartă nu putem ieşi.

— Toţi o dată nu, dar cîte unul-doi, se poate, răspunse Marcu.

— Cine-s de strajă? întrebă careva.

— Lehii! răspunse altul.

— Atunci cu ei ne-om înţelege! spuse Marcu. Să începem de pe acum, şi căutaţi să ajungeţi la Zvancea.

Pînă în seară se scurseră, rînd pe rînd, mai aproape toţi cetaşii. Rămas cel mai de pe urmă, pîrcălabul se aştepta să fie întrebat, dar spre mirarea lui, nimeni nu-l luă în seamă, aşa că a doua zi putu ieşi şi el pe poarta cetăţii, în bună pace.

Zvancea fusese un sat de gospodari, dar acuma se pustiise, din pricina războiului. Ca prin minune scăpase nepîrjolit, ci numai jefuit, cînd de unii cînd de alţii. Astfel Ujadowski îşi băgase oamenii prin toate casele, căci nu era de aşteptat întoarcerea sătenilor în prag de iarnă şi mai cu seamă să dea peste cazaci.

Mare fu bucuria regăsirii celor doi prieteni, căpitanul poruncind pe dată horilcă şi pastrama, ca să-şi omenească oaspetele. Marcu îi povesti peripeţiile prin care trecuse de la despărţirea lor, an-ţărţ, iar Ujadowski se întrista aflînd despre cumplita moarte a lui Mihai.

Cei doi povestiră aşa pînă către vremea prînzului, cînd Marcu îşi dădu îngrijorarea pe faţă. Oştenii lui nu se iviseră, după cum le fusese înţelegerea. Întreba pe toţi cei care intrau în odaie cu vreo treabă, dar nici unul n-avea vreo ştire, deşi se simţea forfotă mare prin tot satul. Din cînd în cînd mai răzbea chiar şi pînă la ei vreo sudalmă ori pocnet de harapnic, dar nimic altceva. Ujadowski căuta să-l liniştească mai umplîndu-i ulcica, însă lui Marcu nu-i ardea de băutură şi se gîndea chiar să se întoarcă să vadă ce s-o fi petrecut ca să-i împiedice pe oamenii lui să se adune la locul convenit. Tocmai voia să se ridice cînd auzi vocea lui Csibi, înjurînd în gura mare.

— O fi vreun cazac beat! făcu nepăsător Ujadowski.

— Cazac să înjure ungureşte... spun drept că pînă acuma n-am mai auzit

— Ei, va fi învăţat şi el pe unde s-a vînturat, cum am învăţat şi eu româneşte.

— Ba, ăsta-i chiar Csibi, şi...

Nu apucă să-şi isprăvească vorba, că se ivi atamanul Vasca, omul de încredere al lui Ujadowski, spunînd ceva pe limba lui.

— Cîţi oameni spuneai că ai de toţi? îl întrebă deodată căpitanul.

— Şaizeci şi doi, cu mine cu tot. Da’ de ce?

— Atunci îi bine. Mergi şi domnia-ta, şi nu te mînia de nu ţi-o fi ceva pe plac...

Marcu nu prea pricepu ce voia să zică gazda sa, dar cînd ieşi în cerdac se îngălbeni de furie văzîndu-şi oamenii legaţi, de o parte şi de alta, la nişte care pline de saci şi cu cîte un cazac pe capră.

— Ce înseamnă asta, Iudă?! se răsti Marcu la Ujadowski şi vru să-şi tragă spada.

— N-am avut de ales altă cale, pan Iancovici! dădu acesta din umeri cam fîstîcit.

Bănăţeanul n-apucă să mai facă vreo mişcare, fiindcă un arcan îl încolăci, luîndu-i putinţa de împotrivire.

— Tare s-ar mai fi mîniat pe mine, luminăţia-sa pan Liubomirski dacă aş fi făcut în altfel, adăugă cazacul.

— Vînzătorule! Netrebnicule! scuipă Marcu înspre el, dar Ujadowski rămase neclintit.

— Mă iartă, aşadar, prietene, şi mergi cu bine! încheie căpetenia cazacilor fără a lua în seamă sudălmile, ba chiar se şi înclină după datina despărţirii.

În pocnete de harapnic întreg convoiul se urni, trăgînd şi prinşii pe lîngă care. Marcu simţea că se înnăbuşă de furie şi se blestema în gura mare pentru nesăbuinţa pe care o făcuse avînd încredere în Ujadowski. Dar numai oamenii lui înţelegeau sudălmile, deoarece paznicii nu-l băgau în seamă, ca şi cum nici n-ar fi fost vorba de căpetenia lor.

A trecut parcă o veşnicie de cînd plecaseră şi ar fi trebuit să se zărească măreţele ziduri ale cetăţii de unde fugiseră şi unde aveau să fie înturnaţi, dar nici gînd de aşa ceva. Curînd ajunseră la o pădure, de care Marcu nu-şi amintea s-o fi ştiut prin preajma Hotinului.

— Ce gînduri or avea cu noi? se întreabă el cu voce tare. Să ştii că vor să ne ucidă aici şi să ne jefuiască, ticăloşii! Aflat alături, Csibi dădu şi el nedumerit din umeri. Văzură însă pe Vasca-atamanul că se apropie în galop de ei şi se opri chiar în faţa lui Marcu însoţit de vreo zece călăreţi. Cu toţi îşi scoaseră cuşmele în faţa lui, în semn de mare cinstire, după care îşi traseră jungherele de la brîu.

Bănăţeanul îşi simţi spinarea şiroită de sudoare, dar nu spaima morţii îl cuprinse, ci furia că nu se putea apăra pînă în ceasul de pe urmă. Rămase însă mut de uimire văzînd că li se taie legăturile, ba chiar şi lui Csibi i se scoase căluşul din gură, lăsîndu-l slobod cu desăvîrşire. Unul dintre cazaci, care ştia româneşte, veni lîngă Vasca şi le tălmăci spusele atamanului.

— Să iertaţi, tătucule, că batuşca Ujadowski n-a avut cum să păcălească iscoadele marelui hatman. A chibzuit că în acest fel are să creadă că aţi scăpat cumva, fără amestecul nostru. Ce să facem? Noi, cazacii, încă mai sîntem în slujba polacului.

— Zău dacă am înţeles ceva! făcu Csibi, scuipînd încă smocuri din cînepa căluşului. Pentru asta a trebuit să fiu legat ca un berbec? Să-mi fi spus...

— N-ai auzit că erau iscoade în tabăra lor? îl opri Marcu. Şi mie îmi pare rău că l-am bănuit pe nedrept pe bunul nostru frate Ujadowski. Aşa să-i spui, pan atamane!

Auzind spusele pîrcălabului cazacul se lumină la faţă şi începu a spune mai multe pe limba lui, din care tălmaciul nu izbuti decît cu greu să se descurce.

— Dumnealui, batuşca, a poruncit ca merindea din saci să vă rămîie pentru drum, iar punga asta care v-o dă atamanul e plină cu zloţi de aur şi s-o luaţi ca dar de iertăciune din partea stăpînului nostru. Să nu vă fie cu supărare!

— Frate Vasca! îl îmbrăţişa Marcu. Doresc să ştie „batuşca” al vostru că nicicînd n-am să uit facerea de bine pe care i-o datorăm.

Se despărţiră apoi cu mare prietenie, mulţi dintre români fiind încă uluiţi de întorsătură. Dar cum mai erau în preajma cetăţii Hotinului, o porniră cu mare grabă şi nu făcură popas decît în altă pădure, căci Ţara de Sus nu ducea lipsă de codri. Rînduiră străjile şi cu toţii căzură într-un somn adînc, fiind sleiţi de oboseala din ultimele zile.

Hotărîră apoi să plece mai departe tot la vreme de noapte, şi ar fi luat calea Sucevei, dacă Csibi n-ar fi ţinut-o morţiş să se îndrepte, prin Dorohoi, spre Botoşani. Nu fiindcă acolo îşi avea el familia, ci pentru că Liubomirski ar fi putut trimite pe urma lor, şi de bună-seamă către cetatea de scaun, pe drumul mare. Apucară aşadar pe de lături, trecînd prin preajma Drăcşanilor. Începuse a sufla vîntul cel hain de miazănoapte, aducînd cu el şi primii fulgi de zăpadă, după ce vreo săptămînă nu se mai arătase pe cer sfîntul soare. Fără merinde îndeajuns, se îndreptau pe drumuri neumblate, dar simţeau întotdeauna căldura inimii locuitorilor acelor meleaguri, care erau de acelaşi neam şi le deschideau cu bunăvoinţă uşile, dîndu-le adăpost şi hrană, după slaba lor putinţă.

Cu multă greutate ajunseră în tîrgul Dorohoiului, tocmai cînd se mai îndulcise vremea. Nimeriseră şi într-o zi de iarmaroc, cu lume adunată de prin întreaga ţară a Moldovei, ba chiar şi de peste munţi, mai cu seamă neguţători bistriţeni şi rodneni.

Oştenii se aşezară la nişte mese de lemn, întinse anume în faţa hanului „La calul înaripat”. Cu banii nu stăteau prea grozav, dar porunciră ceva uscătură sărată şi băutură, după cum stătea bine drumeţului. Csibi însă plecase mai departe, spre a-şi aduce nevasta şi copiii, fiindcă era hotărît a-i lua şi pe ei în Ardeal, împreună cu ceata oştenilor. La o masă alăturată, un pîlc de tîrgoveţi, mai sărăntoci după înfăţişare, se veseleau şi cîntau de zor, strigînd în gura mare: „Să trăiască măria-sa Ştefan-vodă!”

Marcu ştia foarte bine că marele voievod al Moldovei se bucura de mare cinste şi pomenire printre toţi românii, dar mai cu seamă prin acele locuri, aşa că nu se miră prea mult de urările chefliilor. Cînd auzi însă de „Ştefan-vodă Tomşa” se ridică pe dată şi-l iscodi pe hangiu cine erau străinii care proslăveau pe domnul mazil de odinioară.

— Ia, nişte calici! răspunse hangiul cu dispreţ. Acum, că le-a venit iarăşi domn vodă-Tomşa, se veselesc şi ei de schimbare, ca nebunii.

— Dar Alexandru-vodă?!

— S-a mazilit şi i-a luat locul „Voievodul calicilor”. Pentru aceea se şi bucură ei aşa.

Marcu izbi căciula de pămînt, lăsîndu-l pe hangiu cu gura căscată.

— Află atunci, jupîne, că şi eu sînt calic şi am să mă veselesc şi eu „ca nebunii”, cu toţi ai mei. Adă băutură pentru toată lumea! porunci el, fără a se mai gîndi că paralele îi erau numărate. Fraţilor! zise apoi către tovarăşii lui. Mergem la Iaşi, unde ne-a venit un alt domn de-al nostru. Făgăduiesc să avem parte de zilele bune din vremea răposatului nostru stăpîn Gaşpar-vodă, fie-i ţărîna uşoară!

Uitară de toate necazurile de pînă atunci şi apucară degrabă calea cetăţii Iaşului. Vremea se stricase din nou, dar lor nici că le mai păsa şi nici drumul nu li s-a mai părut nesfîrşit, căci în curînd se aflară în faţa porţii domneşti.

De cum se apropiară de poartă prinse a bate o toacă de aramă, iar clopotele de la sfîntul Nicolae, de peste drum, glăsuiau de zor a primejdie. Se uitară nedumeriţi unii la alţii şi abia atunci pricepură că ei fuseseră pricina zarvei stîrnite, căci paznicii domneşti se temeau să nu fie vorba de vreo răzvrătire. Marcu se îndreptă atunci spre străjeri şi ceru să-i fie îngăduit a se înfăţişa măriei-sale. Se cam codeau însă aceştia, dar curînd se ivi un aprod de casă trimis de către însuşi Vodă, doritor să afle ce se petrecuse. Şi mare fu uimirea celor de faţă, cînd voievodul, auzind despre cine era vorba, tresări de bucurie:

— Marcu, ai zis? Dacă-i slujitorul meu de altădată, să fie primit fără zăbavă!

— Dar… măria-ta!... încercă să spună vătaful fustaşilor că acesta nu era singur, însă n-avu răgaz.

— Am poruncit, acum! bătu domnul din picior.

Fură băgaţi cu toţii în ograda domnească, iar Marcu se îndreptă către încăperile atît de bine cunoscute lui.

— Să trăieşti, mărite doamne! îngenunche el în faţa fostului său stăpîn.

— Marcule, eşti chiar tu? Ia saltă capul să te văd mai bine! Parcă te-ai mai împlinit, măcar că eşti ogîrjit ca un cîine. Pe unde te-ai mai vînturat?

Bănăţeanul îi povesti pe scurt cele ce se întîmplaseră pînă atunci şi cîte pătimise el şi oştenii lui.

— Nădăjduiesc că aţi venit acum cu toţii la mila domniei mele, făcu domnul bucuros. De oşteni viteji am trebuinţă întotdeauna, căci dihonia şi vîhzarea încă mai dăinuie în ţara Moldovei. Chiar şi sfîrşitul lui Gaşpar-vodă a fost o învăţătură, că boierimea încă mai fuge după ciolane de ros. Pe de altă parte, nici prietenia turcului cu leahul nu-i a bună... dar să lăsăm astea! Spune-mi, te-ai însurat?

— Încă nu, mărite doamne.

— Atunci să-ţi căutăm mireasă şi să ştii că eu te cunun!

— Am şi găsit-o… numai că-i în celălalt capăt al ţării, la mine în Banat.

— Nu-i nimica! Ad-o aici şi să vă înmulţiţi neamul în cetatea de scaun a Moldovei. Ce rang ai avut sub Gaşpar-vodă?

— Pîrcălab, măria-ta.

— Io poftesc să fii spătar, şi pe toţi cetaşii tăi îi iau în slujba domniei. Nici nu te mai întreb dacă te învoieşti!

— Mai încape vorbă, măria-ta?!

Petrecură întreaga iarnă în preajma voievodului, care se bucura văzînd destoinicia oştenilor lui Marcu, dar nu spunea ce gînduri avea pentru mai tîrziu. În preajma sărbătorilor sosi un neguţător sas care fusese în vară pe la Bozovici, ba se întîlnise şi cu tatăl Anei. Aşa aflase că fata era încă nemăritată, dar că taică-său ar cam fi avut în gînd să nu mai aştepte, în-trucît auzise că cel căruia i-o făgăduise s-ar fi prăpădit prin bătaie.

Întîlnirea îl bucură pe Marcu, dar îl şi mîhni. Abia aştepta să se ducă zăpada spre a porni la drum, căci altminteri nu şi-ar mai fi găsit aleasa. Domnul se arătase plin de bunăvoinţă, dar iată că sosiră berzele pe hogeagurile Iaşilor şi înfloriră cireşii, iar el încă mai aştepta încuviinţarea de plecare.

— Dragă Marcule, îi zise într-o zi Vodă, chemîndu-l în spătăria mică. Ştiu prea bine că ai vrea să pleci, după cum ţi-am şi făgăduit, dar iacă, am căpătat poruncă să-l întîmpin pe Wisznowiecki, cneazul de Zbaraz. Un leah înfumurat, pe care trebuie să-l ştii de la Liubomirski.

Marcu îşi aminti de el, dar nu pricepu ce legătură ar fi avut acesta cu plecarea lui în Banat.

— Trecînd prin Moldova, urmă Vodă, ar trebui să-i ies în cale şi să-l întîmpin ca gazdă, dar numai cînd aud de el mi se pune un nod în gît.

— Drept ai, măria-ta! Mulţi dintre şleahtici se plîngeau de înfumurarea lui.

— Ştiu că nici tu nu-i prea ai la inimă pe lehi, după cele ce ţi-au făcut şi după cum s-au purtat cu răposatul Gaşpar-vodă, însă n-am ce face. Eu n-am să-l întîmpin decît la marginea tîrgului, în schimb, tu ai să-i ieşi înainte la Hîrlău. După ce-om scăpa de leah, poţi merge după mireasă, că, după cum vezi, n-am uitat că ţi-am făgăduit să te năşesc. Ai să rămîi pe acolo pînă în toamnă, la culesul viilor, cînd om face nuntă mare, dar pînă atunci vezi cum te porţi cu leahul…

Marcu se închină cu smerenie, după care se duse să-şi aleagă şi vreo cîţiva dintre feciorii lui, căci avea să meargă cu o ceată de hînsari domneşti înveşmîntaţi de mare sărbătoare.

De altfel şi el nu putea fi mai prejos, căci era spătar al voievodului Moldovei.

Întîmpinarea avu loc la ieşirea din tîrgul Hîrlăului şi, cu toate că îl mai văzuse pe Marcu în preajma marelui hatman, pan Wisznowiecki se prefăcu a nu-l mai cunoaşte, iar în vreme ce bănăţeanul rostea vorbele de bun-venit, el se uita pe cer după nişte şiruri de cocori. Porunci apoi vistiernicului să-i deie lui Marcu o pungă cu zloţi…

La asemenea ruşine nu s-a aşteptat spătarul, şi i-ar fi aruncat leahului punga în obraz, dacă nu i-ar fi venit în minte vorbele măriei-sale, că trebuiau să înghită orice proastă purtare a solului. Totuşi, de faţă cu el, scoase banii şi-i împărţi oştenilor.

Pan Wisznowiecki ridică sprînceana a mirare, zîmbi uşor în colţul gurii şi îi întoarse spatele.

Aceasta era prea mult pentru bănăţean şi fu gata-gata să poruncească şi el întoarcerea acasă, fără a-l mai însoţi pe neobrăzat. Se opri însă, fiindcă printre oştenii cneazului de Zbarand i se păru a-l zări pe… Sîvu. Nu mai încăpea nici o îndoială, căci prigoreanul îi zîmbi cum numai el o făcea, ba chiar îi făcu şi cu ochiul, pe cînd ţinea dîrlogii unui cal.

Era nevoie de încuviinţarea cneazului pentru ca Sîvu să-şi părăsească ceata, aşa că Marcu se adresă tălmaciului, dar pan Wisznowiecki nici nu vru să audă. N-a mai fost nevoie însă de altceva, căci Sîvu însuşi se apropie de Marcu, iar acesta, descălecînd, îl îmbrăţişa în văzul tuturor.

— Tu aici?!

— D-apăi cine? rîse prigoreanul.

— Gîndeam că eşti mort, la Hotin...

— Am fost.

— Asta n-o mai pricep...

În răstimp, cei peste trei sute de însoţitori ai leahului se înşiruiră pe drum şi Marcu nu mai avu încotro, trebui să-l urmeze, însă anume se trase la coada alaiului. Poruncise un cal pentru Sîvu, şi mai tot drumul sporovăiră.

Prigoreanul îi povesti cum datorită vitejiei lui Mihai fusese acoperit de leşurile vrăjmaşilor şi nimeni nu mai avusese treaba lui. De fapt fusese lovit de un plumb în umăr, dar n-a făcut decît să-şi piardă simţirea. Din păcate, în acest fel nu i-a putut sta în ajutor lui Mihai. L-a mai văzut doar a doua zi, în ţeapă pe nefericitul lor prieten, cînd tot n-ar mai fi putut face nimic. La adăpostul întunericului se trăsese de sub leşuri şi s-a tîrît pînă în marginea unui lăstăriş, unde a stat pitulat pînă-n seară. Nici vorbă să poată pătrunde în cetate, aşa că a plecat mai departe pînă a dat de cîteva bordeie unde erau ascunşi nişte gospodari din Zvancea. Acolo l-a oblojit o babă şi în cele din urmă se vindecase. Rămăsese multă vreme printre oamenii aceia cumsecade şi numai după ce se întremase de-a binelea, aflînd că leşii tocmeau slujitori pentru drum lung la Stambul, se băgase ca rîndaş la un şleahtic, cu gîndul că ajungînd la Dunăre avea să-l lase şi să apuce calea Banatului, spre casă.

— Bună treabă! rîse Marcu auzind păţania prietenului său. Ai ajuns rîndaş, după ce însuşi Liubomirski te făcuse stegar.

— Pe mine?! se miră Sîvu.

— D-apăi cum? Numai că el te ştie mort, iar dacă te-ar vedea în viaţă cred că te-ar şi întemniţa, crezînd că l-ai minţit.

Sîvu rămase uimit, căci nu-şi putea crede urechilor ca el să fi fost răsplătit cu ranguri leşeşti şi acuma să-i slugărească.

— Acum însă ai să vii cu mine în slujba măriei sale Ştefan-vodă, şi mira-m-aş să n-ajungi căpitan.

— Chiar aşa?! se bucură Sîvu.

Oricum, n-avea să se mai întoarcă la fostul stăpîn. Şi ca să nu mai dea faţă cu el, la îndemnul lui Marcu, a tăiat calea mai scurtă, pe la Podul Iloaiei, urmînd a se întîlni la Iaşi.

Fiind în urma tuturor, Marcu nu apucă să vadă întîlnirea domnitorului cu cneazul, dar auzi în curînd că leahul nu primise să urce în carîta domnească şi nici găzduirea la curte. Îl socotea pe domnul Moldovei ca fiind de neam prost şi cu mult mai prejos decît al lui... Pe dată Vodă a poruncit surugiilor să apuce pe alte uliţe şi-l bătea gîndul cum ar face să-l întemniţeze pe nesuferitul cneaz, barem o săptămînă, ca să-şi dea şi el seama cine-i stăpîn în ţara asta. Întors la palat, află însă că un ischimne-ceauş sosise spre a-l întîmpina pe cneazul de Zbaraj, aşa că nu mai putea face nimic împotriva lui. Pofti să i se înfăţişeze turcul.

— Slăvite bey, carele eşti cel dintîi printre închinătorii lui Issa, Alah să-ţi fericească viaţa! se ploconi ceauşul în faţa domnitorului. Marele nostru sadrazam, Kemankeş Ali-paşa...

— Ceee?! sări voievodul. Nu mai este Mere Huseyn?

— Precum ai auzit, beyule.

Tomşa-vodă nici nu-l mai ascultă pe ceauş, ci se ridică şi, frecîndu-şi mîinile, zice pe româneşte:

— Lasă, cîine leşesc, că te voi purta eu!

Turcul holbă ochii, neştiind ce s-a petrecut cu ghiaurul, dar şi mai uimit fu de nepreţuitele daruri cu care-l copleşi. Vodă porunci apoi să vină diecii ştiutori de limbă turcă, spre a trimite carte la Stambul. Tocmai atunci se nimeri şi Marcu, voind să-l înfăţişeze măriei-sale pe Sîvu.

— Ai picat cum nu se poate mai bine, Marcule! Tu ai să duci scrisoarea prietenului meu Kemankeş Ali-paşa, care a ajuns mare vizir. Am să-l încondeiez pe leah, de o să mă pomenească toată viaţa…

Marcu se posomori pe dată, căci nădăjduise să capete îngăduinţa plecării acasă, dar nicidecum o altă călătorie, şi încă în ţară străină.

— Am să rămîn fecior bătrîn, măria-ta...

— Ha, ha, ha! rîse Tomşa-vodă. Uitasem că ţi-am făgăduit să te las în Banat, dar n-am pe altul de aşa mare credinţă cum îmi eşti tu.

— Am adus chiar acum, la picioarele măriei-tale, un alt bănăţean de-al meu, pe care mă bizui ca pe mine însumi. Şi dacă nu-ţi va fi cu supărare, l-aş băga în locul meu să ducă răvaşul…

Puţin cam dezamăgit, Vodă încuviinţă să i se înfăţişeze prigoreanul şi văzîndu-i tinereţea, precum şi privirea deschisă, se învoi să-l primească în slujba domniei. Iar cînd mai auzi şi despre faptele de vitejie ale feciorului, se mulţumi pe deplin şi-i zise:

— Dacă leahul te-a făcut numai stegar, cînd te-i întoarce de la Poartă, miiaş te voi face! Să mă slujeşti cu credinţă, ca şi Marcu!

Amîndoi bănăţeni sărutară mîna domnitorului şi ieşiră bucuroşi. Nici nu mai apucară să audă porunca domnească prin care se poprea orice tain pentru cneazul de Zbaraj şi oamenii lui, cerîndu-i să părăsească pe dată ţara Moldovei şi să plece „unde şi-a dus mutu’ iapa!”

Două zile mai tîrziu, cei doi prieteni erau în drum spre Obluciţa, de unde Marcu s-ar fi urcat în susul apei pe vreun barcaz, iar Sîvu o lua pe drumul mare, către Stambul.

Aşa s-a şi întîmplat. Către sfîrşitul primăverii, Marcu bătu fălos la poarta Anei. Văzîndu-l fata scăpă şofiul cu lapte proaspăt muls, nevenindu-i a-şi crede ochilor.

— Nu te speria, că eu mi-s, Marcu! zise el voios şi se repezi s-o îmbrăţişeze, dar ea se sfii şi fugi în casă.

Pe dată se întoarse însă împreună cu taică-său, şi-l sorbea acum din ochi pe mîndrul oştean, înveşmîntat ca domnii.

— Ai venit? întrebă tatăl.

— Da! Bună ziua şi bine v-am aflat sănătoşi!

— Bună să-ţi fie şi inima! Pofteşte în casă, că doar nu avem a sta la poartă…

Se înţelege că în scurtă vreme aveau să înceapă şi pregătirile de nuntă, iar cum nu se cădea ca pînă atunci mirele să stea sub acelaş acoperiş cu mireasa, Marcu îşi cumpără chiar de a doua zi un loc de casă şi se puse cu maistorii la treabă, ca să-şi ridice din temelii o nouă gospodărie. Totuşi, un lucru nu-i dezvăluise aprigului almăjan, anume că nunta trebuia s-o facă în Moldova, unde însuşi măria-sa Vodă avea să le fie naş... Cum să-l fi lămurit să-i dea fata ca să plece din sat şi s-o poarte pe drumuri?! Fusese peţită în mai multe rînduri şi tatăl se gîndise uneori că n-ar fi rău să o şi mărite, căci despre oşteanul acela fălos, cu care se înţelesese, auzise că s-ar fi prăpădit prin lume. Ana simţea însă, în inima ei, că nu era aşa şi la toţi care o cereau le făcea nazuri. Acum, că i se întorsese ursitul, înflorise şi ea ca un bujor, încît babele o scuipau care mai de care, să nu se deoache.

Dar bine că a tăcut, fiindcă pe la începutul lui septembrie din acel an 1623, se pomeni într-o bună zi cu Sîvu. Acesta îi aduse vestea mazilirii lui Ştefan-vodă Tomşa şi înlocuirii lui cu Radu-vodă Mihnea, faţă de care nu era legat să mai plece la Iaşi.

Şi ce nuntă s-a mai încins în Bozovici!... Mai ales că se întorseseră şi mulţi dintre feciorii plecaţi cu Marcu, pe care vodă-Tomşa îi răsplătise la plecare, iar aceştia îşi aduseră toate neamurile din satele vecine. Fericitul mire, cu toate că era „domn mare”, îşi îmbrăcase frumosul port bănăţean. Şi aşa a rămas şi pe mai departe, căci nu se ţinea niciodată „cu nasu pră sus”. La bucurie însă nu uitară să-i pomenească şi pe cei dragi care pieriseră, mai cu osebire pe măria-sa Gaşpar-vodă şi pe nepreţuitul căpitan Mihai.

Apoi Marcu se dădu cu ale gospodăriei, şi nu arareori era întrebat de însuşi judele satului cum să chibzuiască în treburile obştei. Ba unii veneau de-a dreptul la el, socotindu-l ca pe cel mai de vază om al satului, după cum şi era.

— Am rămas şi acasă în slujba domniei, frate Sîvule! zise el într-o zi, întîlnindu-se cu prigoreanul pe hotar.

— Şi dacă s-ar ivi vreun alt voievod să ne cheme?

— Atunci vom porni la drum şi ne vom pune iarăşi braţul în slujba ţării, căci trebuie să se facă ea odată şi să fie numai a noastră…