Pompiliu tudoran în slujba domniei

CASTELUL DIN UIOARA
LUMINA ZILEI PĂTRUNDEA CU ZGÎRCENIE prin ferestruica zăbrelită de deasupra capului. Osteneala şi mai cu seamă lipsa de aer cît stătuse înghesuit în sac îl făcuseră să nu se mai poată ţine dîrz şi, fie că-şi pierduse simţirea, fie că, adormise, nu şi-a mai dat seama cînd a fost cărat prin hrubă. Acum, deschizînd de-a binelea ochii, bănui că trebuie să se afle pe undeva în castelul acela al lui Teleki, despre care se vorbise la Micoşlaca, desigur într-o pivniţă, dacă nu chiar temniţă. Îi păru însă bine că nu mai fusese cetluit şi că se putea mişca în voie, măcar că odaia era cam strîmtă şi cu miros puternic de mucegai. Aducîndu-şi aminte de cele petrecute, nu se îndoia că zilele îi erau numărate, de nu va încerca fără zăbavă să scape. Zărind un codru de pîine lîngă un ulcior cu apă, căpătă dintr-o dată mai mult curaj. Cel puţin n-aveau de gînd să-l lase să piară de foame şi de sete. Începu să mestece pe îndelete şi să soarbă cîte o înghiţitură, ştiind că nu era bine să se lacomească după un post aşa îndelungat. Adevărat că pîinea era cam cleioasă şi acră, însă nespus de trebuitoare, dacă voia să se împotrivească morţii.

Uşa de stejar, ferecată, nu putea fi spartă cu nici un chip, aşa că-şi mută gîndul de la ea, dar nici ferestruica nu-i dădea vreo speranţă, fiind şi ea prea înaltă ca să poată ajunge la ea, şi prea mică spre a se putea strecura prin ea. Oricum, temniţa i se păru mai omenească decît cea pe care i-o hărăzise Iulia... Of! Îşi jurase să nu se mai gîndească la ea, dar era cu neputinţă, căci era cuprins de un cumplit dor de răzbunare. Cu mîinile lui ar fi vrut s-o strîngă de gît şi să-i soarbă groaza din ochii speriaţi, cînd avea să-şi dea duhul. Da! Trebuia să mai dea o dată faţă!

Un scîrţîit de uşă, alături, îl făcu să tragă cu urechea, şi desluşi vocea unui bărbat: „Jesus-Maria! Sîneftă, doar n-ai bolunzit?! Te pomeneşti că ai vrut să te spînzuri?!”

Marcu tresări. „Asta nu-i rău!” îşi zise, frecîndu-şi palmele bucuros. Se îngrijoră însă, dîndu-şi seama că nefericita ar fi vrut să-şi curme firul vieţii. Dar aceeaşi voce urmă: „Tu, copilă, ia şi mănîncă ceva că ţi s-o usca inima-n tine de neputinţă. Nu te amărî dintr-atîta, că aşa-i de cînd îi lumea.”

Se vedea cît-colo că paznicul care-i vorbea era un ungur ce trăise printre români, de le cunoştea atît de bine graiul. Ba i se simţea în glas şi oarecare mîngîiere, povăţuind-o mai departe: „Nu faci bine că-l mînii pe domnul conte, că din cîte am aflat are de gînd să te sloboadă. No, hai şi mîncă!” Nici de data asta însă nu se auzi vreun răspuns.

După ce scîrţîitul uşii îi dădu de ştire că păzitorul plecase, îi păru rău că nu s-a repezit cu pumnii în uşă să-l facă să treacă şi pe la el, dar pe urmă îşi zise: „Mai bine să vorbesc şi eu cu Sînefta.” Se apropie de gaura cheii şi începu să strige: „Sîneftăăă! Sîneftăăă! Mă auzi?” Mai încercă de cîteva ori, dar nici un răspuns.

Aşteptă o vreme proptit de pervazul uşii, nădăjduind să fie şi el cercetat de careva, barem cînd i se va aduce pîinea şi apa, dar zadarnic. Nimic nu se mai auzi o bucată de vreme, în afară de chiţcăitul guzganilor, care mişunau prin apropiere. De-ar fi avut la îndemînă măcar un par ori o scîndură, aşa slăbit cum era, i-ar fi prins bine. Aşternutul lui însă era un braţ de paie mucede şi nimic mai mult.

După o vreme auzi nişte paşi, şi i se părură că erau mai mulţi. „Acum vin după mine!” se învioră el, neştiind dacă trebuia să se bucure ori nu. Se înşelase însă, căci veniseră tot la fată, şi auzi din nou vocea îmbietoare a paznicului: „No, uite c-a venit şi nana Varvara, ca să vezi că nu-ţi vrem răul!” îndată se auzi şi vocea femeii: „Ia, draga mamii, şi îmbucă, să prinzi putere ca să poţi merge acasă. Domnu’ conte a făgăduit că-ţi dă drumul de îndată ce poţi merge pe picioare. Ţi-o da şi cîteva iugăre de pămînt şi cercei şi inele, numai să te împace, că aşa-i legea de cînd mă ştiu: stăpînu’ face ce pofteşte cu fetele de sub porunca lui. No, ia şi mănîncă, barem o bucată de carne!”

„Hm! Vor s-o prosteasca îmbiind-o cu mîncare buna şi făgăduieli mincinoase, numai s-o scoată de acolo fără larmă şi s-o arunce în Murăş...” îşi zise Marcu îngrijorat. „Cine ştie cum se va fi priponit biata fată, de nu cutează s-o tragă cu sila?” Nu se mai îndoia că dacă voiau s-o hrănească, dacă nu era numai o amăgeală, însemna că porunca era s-o întremeze ca s-o trimită la groful celălalt, de peste rîu. Oricum, voia să-i dea de ştire fetei că avea în preajmă şi un prieten, pe care s-ar fi putut bizui. Nu trebuia să moară!

Mai bine de un ceas zăboviră cei doi în preajma Sîneftei, dar fără a izbuti să scoată o vorbă din gura ei. Şi poate că ar mai fi încercat, de nu s-ar fi auzit vocea unei slujnice, care le strigă în gura mare: „A poruncit domnu’ conte s-o scoateţi cum veţi şti, s-o îmbrăcaţi cu haine curate şi pînă-n seară să fie gata de drum.” „No, văzut-ai, Sîneftă? se auzi vocea paznicului. Mergi acasă!”

Pe Marcu îl bătu gîndul să strige şi el ceva către fată, dar stătu la îndoială ca nu cumva să-i căşuneze vreun rău, aflînd Teleki că mai ştia şi altul de soarta victimei. Ca un cui roşu îi străbătu mintea sfatul lui Agnes, care-i cerea contelui să se scape de ţărancă fără a i se mai da de urmă, aşa că nu putea fi vorba s-o libereze. Se repezi la gaura cheii şi răcni:

— Nu te duce, Sîneftă, că vor să te ucidă! Eu sînt prieten cu Mihai şi cu Florea. Ai încredere în mine şi rămîi pe loc!

— Ţine-ţi gura! strigă furios temnicerul.

Apoi se auzi trîntindu-se uşa, semn că intraseră la Sînefta. La scurtă vreme răzbătură strigătele de spaimă pe care le scotea biata copilă, tîrîtă afară cu sila. Sudălmile şi ameninţările lui Marcu rămaseră fără nici un răspuns. Îşi muşcă buzele înciudat, neştiind ce să mai facă. Barem de-ar mai fi ţinut-o în viaţă pînă ar fi reuşit el să scape, şi ar fi adus toată suflarea din Ciunga peste ticălosul conte...

Crezu că trecuse de miezul nopţii cînd auzi iarăşi paşii temnicerului, care se opriră în dreptul lui. Pe dată se lipi de perete aşteptîndu-l să intre, dar precautul paznic nu deschise decît numai atît cît să-i încape braţul în care ţinea pîinea şi ulciorul eu apă. Nu mai aşteptă, ci se repezi apucîndu-i mîna ca într-un cleşte şi răsucind-o, mai s-o frîngă. Omul scoase un urlet de durere şi se prăvăli la pămint, iar Marcu întinse spre el mîna cealaltă şi îl apucă de gît.

— Dacă mai strigi, îi zise el pe ungureşte, numai mort te-or mai scoate din ghearele mele. Ai priceput? Dă-mi cheile!

— Sînt la brîu, gîfîi paznicul.

— Bagă de seamă că eu n-am nimic de pierdut dacă te gîtui, însă îţi dăruiesc viaţa, de mă scoţi îndată de aici.

— N-am cum. Află stăpînu’, şi mă jupoaie...

— Asta nu se ştie, dar eu de bună-seamă că-ţi vin de hac. N-am vreme de pierdut, şi te voi răsplăti împărăteşte! Primeşti?

După o clipă de chibzuire, temnicerul îi răspunse în şoaptă:

— Primesc, dar să nu faci altcum decît ţi-oi spune eu... Marcu slăbi strînsoarea şi putu să-şi dea seama că cel de sub el era un bătrîn, aşa că-l lăsă liber să se scoale.

— Ascultă, moşule, cum îţi zice?

— Bartha Antal.

— No, Antal-baci, socot că ai muiere şi copii, pe care vrei să-i mai vezi cîndva.

— Dreptu-i!

— Atunci să faci cum spun eu, şi de mă scoţi pe malul Murăşului, m-oi descurca de unul singur. Apoi te întorci şi te prefaci că ai fost lovit de mine pierzîndu-ţi simţirea şi nu ştii cum am ieşit. De mîine încolo ia-mi urma la Ciunga, şi mare îţi va fi răsplata.

Omul dădu din cap a încuviinţare, iar Marcu îi adăugă spre ştiinţă că dacă avea să-l înşele îi va sări în spate. Nu mai aprinse nici făclia, căci temnicerul cunoştea bine scările, în vreme ce Marcu, după atîta stat în întuneric, se descurca acum cu uşurinţă. În capul treptelor, bătrînul se dădu într-o parte şi-i arătă să descuie o uşă, întinzîndu-i cheile ce le ţinea asupra lui.

— Pe aici, dar eu nu merg mai departe, orice ar fi!

— Unde duce? întrebă Marcu în şoaptă.

— Într-o odaie cu ferestre mari către grădină, şi de acolo pe malul apei.

— Bine şi-aşa. Mulţumesc, şi nu uita să mă cauţi cum am vorbit, că acuma n-am nici un ban asupra mea.

— Bine, bine! mormăi Antal-baci şi plecă zorit.

Marca rămase o clipă cu ochii după el, apoi deschise uşa cu mare băgare de seamă, pomenindu-se într-o încăpere mare şi cam întunecată. El credea că se aflau în plină noapte, dar de fapt mai erau aproape trei ceasuri pînă la miezul nopţii şi, la masa din mijlocul odăii, contele Teleki încă se mai afla la cină. Din fericire era aşezat cu spatele către uşă, însă auzi că intrase cineva şi zise:

— Erzsy, mai vreau de băut.

Muşca de zor dintr-o pulpă de pui şi n-avea cum să-şi închipuie că putea fi altcineva în odaie, în afara slujnicei amintite.

În schimb Marcu îşi dădu seama că ticălosul de paznic îl amăgise, vîrîndu-l într-o capcană din care nu mai putea da înapoi. Nu-i rămînea decît să lovească el cel dintîi, şi pe neaşteptate. Se apropie tiptil de jilţul contelui şi cînd îi veni la îndemînă îl izbi fulgerător cu capul de masă, încît acesta rămase cu nasul în farfurie. Îl apucă apoi de chică şi-i săltă faţa năclăită de sîngele ce-l podidise, iar cu cealaltă mînă îi propti în beregată frigarea în care încă se mai aflau înfipte nişte rămăşiţe din pui.

Curînd se auziră paşi zoriţi şi cîteva bătăi în uşă.

— Păţit-aţi ceva, înălţimea voastră? întrebă o voce respectuoasă de afară, căci deşi uşa era descuiată nimeni în afară de Erzsi nu cuteza să intre, ştiindu-l pe stăpîn la masă.

Marcu îl îmboldi cu ţepuşa şi-i porunci în şoaptă:

— Zi-le să-şi vadă de treabă şi nu care cumva să intre aici, de vrei să nu te străpung!

Venindu-şi cu greu în fire, Teleki pricepu că Marcu n-ar fi pregetat s-o facă dacă nu i se supunea, şi se grăbi să-l asculte.

— N-am nimic! Plecaţi de acolo!

Abia atunci răsuflă Marcu uşurat şi ochii i se opriră pe rămăşiţa de friptură căzută pe masă. Întinse mîna spre ea cu iuţeala înfometatului, numai că nu se aşeză în scaun şi nici nu luă ţepuşa de la gîtul contelui.

— Mie îmi place puiul ceva mai bine fript, dar la nevoie mănîncă omul ce apucă, rînji Marcu mestecînd de zor.

— Pentru Dumnezeu… Ce vrei să faci acum? scînci Teleki.

— Asta-i bună! Pot a-ţi spune că nu mi-a plăcut felul în care am fost găzduit aici şi că vreau să plec.

— Cum ai scăpat?

— Antal-baci m-a ajutat, răspunse Marcu luminat de anume gînd.

— Nemernicul! Şi eu care aveam atîta încredere în el... Îl biciuiesc şi-l închid pe vecie, ticălosul!

— De altfel tot el i-a spus şi Sîneftei că ai de gînd s-o arunci în Murăş.

— Am să-l ucid pe porcul ăsta…

— Dar ai înecat fata? nu-i dădu răgaz Marcu. Întrebarea îl lămuri pe Teleki că bănăţeanul nu ştia de soarta ei şi răspunse pe dată.

— Nu-i adevărat! Am lăsat-o să plece acasă.

— Aşadar n-ai ascultat sfatul contesei Agnes... Imre dragă!

Îl tutuia cu neobrăzare, dar contele nici nu băgă de seamă şi de altfel nici n-ar fi putut să facă nimic.

— Ce-ai de gînd?

— Să te ucid, vezi-bine, de nu mă asculţi. Te credeam mai chibzuit, dar luîndu-te după capul lui Agnes te-ai băgat unde nu-ţi fierbe oala. Nu cumva te-ai mîniat că m-ai găsit la Iulia?... Află că mai îndreptăţit eram eu să mă aflu acolo, cîtă vreme mie mi-a fost drăguţă mai înainte. Eu am fost cel dintîi şi pot să jur că nu mi-a părut rău...

Teleki holbă ochii, nevenindu-i a crede. Îşi aminti însă că şi el se întrebase ce să caute olahul la Micoşlaca, dacă nu s-ar fi cunoscut mai dinainte?

Marcu însă nu-i dădu timp de gîndire, împinse uşor frigarea spre beregata contelui şi spuse mai departe:

— Acuma vezi că vom trece printre slugile tale, şi de faci vreun semn nesăbuit îţi înfig ţepuşa în grumaz! Dacă eşti cuminte însă, te las cu viaţă.

— Ce trebuie să fac? oftă contele, dînd semne că nu mai suporta să stea ţintuit în scaun.

— Ei, aşa te vreau, Imre dragă! Dă poruncă să fie trasă caleaşca la scară şi să le spui slugilor tale să nu cumva să-ţi ia urma.

— Unde vrei să mă duci?

— Acasă la Sînefta, ca să…

— Asta nu! se împotrivi Teleki, albindu-se de spaimă.

— Pentru ce, prietene? Nu cumva ţi-o fi teamă de neamurile ei? E adevărat că noi, olahii, sîntem cam fară milă în asemenea cazuri, dar tu ai lăsat-o teafără în ciuda sfatului şi au batjocorit-o.

— Nu! Te rog, nu! se ruga cu umilinţa contele. Mai bine ucide-mă aici pe dată.

Văzîndu-l îngrozit de cele ce-ar putea păţi, Marcu se gîndi că împotrivirea lui Teleki ar fi putut să dăuneze fugii lui de acolo, aşa că se prefăcu înduplecat.

— Bine! Am să te duc în altă parte, dar pînă atunci fă bine si întoarce-te şi hai să tragi perdeaua aceea mare de la fereastră. Apoi o faci fîşii ca să te leg…

— Nu-i de trebuinţă, se repezi Teleki. Merg de bună voie!

— Fă cum îţi spun eu şi pe urmă poţi să mergi de bună voie!

Contele se supuse ascultător şi sub ameninţarea ţepuşei făcu tot ce i se poruncise, după care se lăsă legat ca un berbec.

— No, acum putem purcede la drum, domnule conte, şi dacă eşti cuminte poate că am să te duc chiar la Iulişca, s-o pupi undeva, iar de te paşte vreun gînd rău… au să se îngraşe peştii din hoitul tău.

Ieşiră aşa sub ochii înmărmuriţi ai slujitorilor, dar cel mai năucit era temnicerul, văzîndu-şi stăpînul legat.

— Mulţam fain, Antal-baci! rînji Marcu zărindu-l. De nu mă ajutai, n-aş fi pus mîna pe un vînat de soi ca ăsta.

Bătrînul nu pricepu tîlcul acestor vorbe, dar ceilalţi se şi năpustiră asupra lui, aplicîndu-i o bătaie în toată legea.

Văzîndu-se astfel, răzbunat pe vicleanul temnicer care voise a-l da pierzaniei, Marcu îl îmboldi pe conte în rădvan, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, şi porunci vizitiului să se îndrepte spre Micoşlaca.

Auzindu-l, lui Teleki îi mai veni inima la loc şi cuteză chiar să-l înfrunte:

— Bănuiesc că ştii ce ai să păţeşti pentru fapta asta. Alteţa-sa te va ridica în furci şi...

— Oricum, ar fi mai bine decît să mor de sete, sau cine ştie ce moarte cruntă m-ar fi aşteptat rămînînd la tine, aşa după cum te lăudai contesei Agnes.

— N-aveam de gînd să te ucid.

— Se-nţelege! Agnes îţi poruncise doar să mă ţii pe mîncare şi băutură, însă tu n-ai prea înţeles că nu cu pîine şi apa, cum ai vrut s-o faci. Ce m-ar fi aşteptat mai pe urmă…

— Ţi-aş fi dat dramul!

— Aşa voi face şi eu, dar numai dacă vei fi cuminte... Luna răsărise pe dealul de către Ciunga, scăldînd întreaga fire într-o lumină de argint. Cîţiva norişori mai întunecaţi se îndreptau spre Cheile Turzii, trecînd nepăsători peste fîşia lăptoasă a Mureşului. O boare rece sufla dinspre pădurea de brazi de pe Banta, cînd rădvanul cu cei doi călători se opri pe culmea Hagăului, spre uimirea contelui.

— Întoarce-te acasă! porunci Marcu vizitiului. Noi vom merge pe jos, ca să mai luăm aer.

Omul se uită nedumerit către stăpînul său şi, văzînd că nu-i zice altcum, întoarse pe dată şi o luă înapoi.
UCIGAŞ CIUDAT
ALTEŢA-SA BETHLEN GABOR îşi făcuse obicei ca la începutul fiecărei primăveri să-şi petreacă vreo zece zile la Geress, unde avea o moşie, spre a mai uita de grijile domniei. Iată însă că în acest an, 1618, nu s-a mai îndemnat la drum şi vădea atîta îngrijorare, încît întreaga curte se mira. Principesa Suzana şi copiii plecaseră încă de cum plesniseră mugurii copacilor, dar luminăţia-sa nici gînd, rămînea zile întregi în odaia de lucru. Primea şi trimitea tot felul de scrisori şi clacări. Din această pricină, oştenii care trebuiau să-l aibă în pază aveau mari greutăţi, neştiind pe care să-l îngăduie mai curînd să se înfăţişeze stăpînului. Totuşi, contele Ugrai, cel mai de credinţă sfetnic al măriei-sale, poruncise să fie mereu cîte doi halebardieri în faţa uşii, ca să nu pătrundă nimeni înarmat în încăperea prinţului.

Ştia contele că Bethlen nu era iubit de oamenii habsburgilor, fiindcă nu îngăduia ca ţara Transilvaniei să fie supusă poftelor lor, şi-l bîrfeau în fel şi chip pe la curţile străine, chiar şi la Înalta Poartă. Se înţelege că cele mai multe erau scorneli, dar, oricum, bine nu-i făceau. Mai cu seamă papistaşii erau cei mai înrăiţi, căci nu vedeau cu ochi buni faptul că prinţul îi susţinea pe calvinişti, primejduind averile şi slujbele celor mai îndărătnici catolici. Toţi aceşti clevetitori ar fi fost nespus de fericiţi dacă Bethlen n-ar mai fi rămas în scaun.

Serenisima alteţă îşi amintea însă prea bine cum se purtaseră austriecii cu olahul Mihai, care se încrezuse în ei, iar el n-avea poftă să păţească la fel. Îşi dădea seama că numai o ţară mare şi puternică s-ar fi putut împotrivi habsburgilor, şi Transilvania, împreună cu celelalte ţări olahe de peste munte, ar fi fost în stare. Nu-i vorbă că şi Mihai înţelesese asta la vremea lui, dar se lăsase amăgit de făgăduielile împăratului creştin, ridicîndu-se contra asupritorilor crucii. Toată lumea îşi aducea aminte de nefericitul sfîrşit al viteazului domn, pe cîmpia Turzii, şi Bethlen n-avea decît să tragă învăţăminte ce însemna prietenia austriecilor. Se pare că turcii nu erau atît de lacomi ca şi vecinii din asfinţit, şi pentru aceasta prinţul era hotărît să se arate pe faţă, deocamdată, drept supusul lor credincios. Din asta i s-a tras şi vorba rea că ar fi fost o slugă prea plecată sultanului, dar el ţinea mai întîi la ţara lui, pe care o voia puternică şi neatîrnată, cît era cu putinţă pe atunci. De altceva nici nu-i păsa, iar cine-l îndrăgea o făcea tocmai pentru că poftea binele locuitorilor acestor meleaguri.

Acum, în această primăvară, începe şi lupta hulpavilor habsburgi cu cei ce li se împotriveau, prima lovitură primind-o chiar în inima împărăţiei lor*. Viteazul conte Thurn din Boemia îşi pregătise oaste, chipurile, împotriva turcilor, dar Bethlen ştia în taină că sabia va fi scoasă contra austriecilor, de cum se va ivi prilejul. Înţelegerea era ca şi Bethlen să se alăture. răscoalei boemilor şi abia mai pe urmă să-l înştiinţeze şi pe sultan, care n-ar fi avut nimic de spus dacă duşmanul dintotdeauna al Semilunei ar fi fost doborît, or cel puţin slăbit.

Era o frumoasă zi de florar. Prin fereastra deschisă intrau miresmele primăverii, o dată cu zumzetul albinelor şi ciripitul voios al păsărelelor, dar o pîclă tremurătoare acoperea toată valea Mureşului, pînă unde făcea cotul către Deva, ba se întindea şi pe valea Sebeşului, pierzîndu-se printre dealuri. Bethlen se uita adesea la turnul bisericii papistăseşti, a cărui vechime sfida veacurile, iar crucea din vîrf îi amintea întruna că învăţătura luminatului Calvin nu biruise în ţară. Drept e că cei mai mulţi locuitori ai ţării erau schismatici olahi, pe care se gîndea să-i atragă la noua credinţă şi nu cu biciul, cum făceau iezuiţii ori dominicanii, ci cu duhul blîndeţii, fiindu-i bine cunoscută cerbicia acestui neam străvechi. Pentru aceea şi poruncise ca popii olahilor să nu mai fie socotiţi iobagi. Mai mult chiar, hotărîse să-i sprijine cu tipărituri pe limba lor, căci pînă acum fuseseră siliţi să slujească slavoneşte, nepricepînd măcar o boabă din această limbă.

Dar nu toţi înţeleseseră gîndul cel bun al prinţului şi mulţi dintre vechii lui prieteni îi făceau încurcături, neîmplinindu-i voia. Atunci ce să mai spunem de duşmani?! Unul dintre cei cu care copilărise, şi se aveau ca fraţii, era şi baronul Naday Gyula, pe care-l chemase acum la Bălgrad, spre a-i cere socoteală. Tocmai la el îi era gîndul cînd pajul îl vesti despre sosirea acestuia.

— Să poftească! se înveseli pe dată Bethlen, dar îşi ascunse mulţumirea.

Groful era mare cît un taur, încăpăţînat ca un berbec, însă bun la suflet cu toată lumea, măcar că puţini ar fi fost cei care l-ar fi întrecut în lăudăroşenie. Sosirea lui în cetatea de scaun nu mira pe nimeni, fiindcă destul de des îşi făcea drum pe la principe fără a-i cere nimic, ci numai din plăcerea de a-l mai vedea, şi pentru acest fapt Bethlen îl îndrăgea şi mai tare. Veselia lui Naday era molipsitoare şi prinţul petrecea alături de el întotdeauna clipe de voioşie.

— Alteţă serenisimă! se înclină baronul, dar cu vădită greutate, din
* Este vorba de începutul războiului de 30 de ani (1618—1648), declanşat în 23 mai 1618 şi la care Transilvania a participat în coaliţia antihabsburgică, avînd statut de independenţă.

pricina osînzei. Cea mai supusă slugă a măriei-tale!

— N-aş zice, răspunse Bethlen, abia ţinîndu-şi rîsul. Se vede că n-ai văzut cît de mult se pleacă în faţa mea chiar şi cei nu prea umili supuşi ai mei.

— Burta, alteţă! Afurisita asta de povară, se dezvinovăţi Naday. Cu sufletul, însă nu cred să mai fie altul asemenea mie.

— Vorbe, Gyula, vorbe! Nu vrei să asculţi nicicum şi mai cu seamă nu vrei să mă sprijini în ce vreau să fac.

— Să mă trăsnească…

— Nu te jura, că tocmai despre cele sfinte este vorba, i-o reteză Bethlen. Pentru ce-i asupreşti pe popii schismatici?

— Asta era?! se lumină la faţă baronul. No, lasă că nici ei nu vor să fie slobozi, fiindcă n-au unde se duce, alteţă. Dar, ca să nu-ţi fie cu supărare, de cum mă-ntorc le dau drumul şi, dacă pofteşti măria-ta, le dau şi cîteva iugăre... băga-sar dracu-n ei!

— Nici chiar aşa, frate Gyula! Tu nu m-ai înţeles, de altfel ca şi ceilalţi. Nu poftesc să fac din ei nemeşi, ci doar să nu mai fie iobagi. Mai bine zis, să nu mai fie scoşi la corvoadă laolaltă cu şerbii şi nici biruri să nu mai dea asemenea lor. Sînt puţini şi nu pierzi mare lucru, în schimb le cîştigi dragostea şi credinţa. Mai au trebuinţă şi de puţină învăţătură de carte, dar să le luminăm mintea după voia noastră. Pentru aceea am poruncit tipărituri pe limba lor, ca să-i cîştigăm la legea noastră şi să putem clădi o ţară mare şi puternică.

— Cu popii?!

— Şi cu ei, dar mai cu seamă cu toţi credincioşii care le ascultă cuvîntul.

— O turmă de proşti?!...

— Oarecum însă şi din vina noastră, fiindcă aşa am vrut să-i ţinem, neîngăduindu-le nici măcar să sufle. Dar sînt tare mulţi, Gyula dragă, şi de-i atragem de partea noastră n-am avea a ne mai teme de nimeni. Fraţii lor de peste munte s-or îmbulzi să ni se supună, cînd or vedea că celor de aici le-am făcut un trai mai omenesc.

— Dar cum să-i slobozi, cînd la tot pasul dai peste olahi? Nu ne vor face pe noi slugi în locul lor? se îndîrji baronul.

— Ei, vezi, tocmai ce-ţi spuneam. Judeci şi tu cam îngust, prietene Gyula. Eu nu zic să-i lăsăm de capul lor, ci să-i facem să-şi lepede credinţa şi limba. Nu cunoşti pe atîţia ce se trag din olahi? Dragffy, Kendeffy şi mulţi alţii, de nu-i fi chiar şi tu sămînţă de-a lor...

— Ferit-a sfîntul! se scutură baronul. Strămoşul meu a fost scutierul regelui Ludovic cel Mare.

— Şi nu putea fi olah? zîmbi prinţul. Naday se prefăcu a nu auzi şi schimbă vorba.

— Iată, eu vreau să dovedesc cît ţin la măria-ta şi-ţi fac hatîrul să slobod popii, după cum ţi-i voia, măcar că nu m-oi dumeri eu prea curînd dacă fac bine, ori ba.

— Aşa-mi placi, Gyula dragă! Tot bunul meu prieten ai rămas, ca şi-n alte dăţi. Ia spune-mi ce mai fac ai tăi?

— Mulţam lui Dumnezeu, sînt sănătoşi şi... graşi ca mine, rîse baronul săltîndu-şi pîntecul. Însă eu am venit la măria-ta cu o treabă, dar iacă m-am luat cu vorba şi am uitat.

— Tu la mine cu o dorinţă?! Dar cînd s-a mai pomenit?

— Apăi, chiar astăzi.

— Spune, şi pe dată poruncesc…

— Să vezi, alteţă, îi luă vorba din gură Naday, uitînd deosebirea dintre ei. Mai zilele trecute, pe cînd mă aflam la Turda, am dat peste un călător tare cumsecade. Mai bine zis el a dat peste mine, şi am pornit amîndoi tovarăşi de drum. Mi-a povestit vrute şi nevrute, pe unde s-a perindat, ba chiar şi despre întîmplarea de la Praga cu sfetnicii aruncaţi pe fereastră...

— Ce întîmplare?!

— O să ţi-o spună chiar el, fiindcă l-am adus aici…

— Cu tine?

— Stai să vezi, înălţimea-ta, o luă domol Naday. Nu era să vină să dea buzna la curte, aşa că l-am poftit la mine, că l-am îndrăgit şi i-am făgăduit să-i înlesnesc să ajungă la picioarele măriei-tale.

— Are vreo plîngere?

— Drept să-ţi spun, nu-mi aduc aminte, dat dacă-i îngădui să se înfăţişeze, are să-ţi spună el însuşi. Se pare că ar pofti numai să te vadă, ca să se poată lăuda mai apoi, pe unde va merge, că a vorbit cu măreţul principe al Transilvaniei.

— De unde zici că este?

— Din ţara nemţească, însă nu ştiu de unde anume.

— Ungur?

— Vezi-bine, că altminteri cum ne-am fi înţeles?

— Măi Gyula, tot copil ai rămas! Ai un suflet gata să-şi vîndă şi cămaşa de pe el pentru altul, numai cu popii tăi te porţi altcum, făcu Bethlen, bătîndu-l prieteneşte pe umăr.

— No, bată-i precista! Lasă c-ai să vezi ce bine au s-o ducă de azi încolo, răspunse Naday ruşinat. Dar ia spune-mi, îl primeşti?

— Pe cine?

— Pe prietenul despre care ţi-am vorbit adineaori.

— De vreme ce spui că-i prietenul tău, mai încape vorbă? Ştii cumva şi cum îl cheamă?

Groful se fistici, bîlbîi un nume, apoi mărturisi cinstit:

— Iartă-mă, alteţă, că de spus mi-a spus, dar am uitat.

— Asta zic şi eu prietenie! rîse prinţul. Dar pe mine mai ştii cum mă cheamă?

— Nooo.!… se ruşina baronul.

— Du-te şi adă-l! De eşti tu cu el, n-are să se împotrivească nimeni, fiindcă de la o vreme Jeno a împînzit casa cu străjeri. Naday dădu să iasă, dar se izbi nas în nas cu Ugrai.

— Ia te uită… pe cine văd! făcu el bucuros. Jeno dragă, mi-o ciudă pe tine că nu îmbătrîneşti deloc.

— Asta se întîmplă fiindcă eu n-am timp. Tu te plimbi cu cine vrei şi pe unde ţi-i voia...

— În schimb tu, Jeno, eşti silit să asculţi poruncile mele. Asta ai vrut să spui, nu-i aşa? se băgă în vorbă Bethlen.

— Nici gînd a mă plînge, alteţa-voastră, însă vrăjmaşii, din afară şi dinăuntru, nu ne îngăduie, nici chiar pe măria-ta, să suflăm barem o săptămînă. Venisem să-i spun înălţimii-voastre că a sosit un olăcar de la Praga.

— Bănuiesc să aibă veşti deosebite, dar vezi că i-am făgăduit lui Gyula să stau de vorbă o clipă cu un „prieten” de-al lui, găsit în drum. Vrea numai să mă vadă, şi îşi făcea griji cum să ajungă la mine, dar l-a ajutat Gyula. Deci mai întîi acela, şi pe urmă olăcarul tău.

Contele ridică sprîncenele a mirare, apoi întrebă îngrijorat:

— Dar pe cine aduci, Naday? Vreun cunoscut de-al tău?

— N-ai teamă, zise prinţul. Din cîte mi-a spus, este vorba de un vîntură-lume ce se va fuduli că a stat de vorbă cu mine. Nici nu văd pentru ce ar fi rău să se mai ştie şi despre mine cîte ceva prin Europa...

— Ciudat! mormăi Ugrai. Cu îngăduinţa alteţei-voastre, am să poruncesc să fie căutat de arme.

— Mă rog, dacă aşa mă socoteşti tu, ca pe o muiere fricoasă ce nu ştie să se apere... zîmbi principele.

— Nu asta am vrut să spun, alteţă serenisimă, însă, dacă de Naday nu mă feresc, străinul poate fi primejdios.

— O să fim trei împotriva unuia singur, chiar de-ar fi să-l laşi să intre înarmat pînă-n dinţi, adăugă Bethlen.

Ugrai dădu din umeri şi ieşi împreună cu Naday, poruncind ca „prietenul” baronului să fie deposedat de ori ce fel de sculă ce ar fi putut fi folosită ca armă. Asta n-a prea fost pe gustul grofului, care în semn de nemulţumire şi-a lăsat şi el spada.

Străinul era un bărbat voinic, cam trecut de prima tinereţe, da’ încă în putere. Înveşmîntat numai în catifea neagră, cu horbota albă la gît, părea a fi mai curînd frînc, decît ungur, fie el şi din ţara nemţească. Mustaţa „în furculiţă” şi bărbiţa retezată foarte scurt, de sub buză, îl făceau să arate ca un oştean de la curtea regelui Franţei, căci de acolo venise acest obicei.

— Numele meu este Zolnay Arpad, rosti el într-o curată limbă ungurească. Sînt nobil şi stăpînesc pămînturi în preajma Rozsyavei, de sub oblăduirea regelui nostru, împărat al germanilor, slăvitul Mathyas de Habsburg.

— Mă bucur să te cunosc, cavalere! răspunse prinţul, nădăjduind că străinul va fi avut vreun cuvînt de taină, vreo solie ce trebuia să-i vină de prin părţile Boemiei. De vrei să fim singuri, află că nu mă feresc de prietenii mei, aici de faţă, aşa că poţi vorbi.

Ugrai îl cercetă pe străin, care nu părea primejdios, mai cu seamă că nu mai avea asupra lui nici o armă. Liniştit în privinţa asta şi crezînd că totuşi se va spune ceva ce nu trebuie auzit de urechile altora, ceru îngăduinţa să-l caute pe olăcarul praghez.

— Să vii repede! porunci prinţul nerăbdător.

— Negreşit! răspunse contele. Apăi şi tu, Gyula, ai putea să mă însoţeşti, adăugă el către grof, dar acesta se împotrivi:

— Ba eu rămîn, că alteţa-sa nu se fereşte de mine, doar ai auzit.

Bethlen zîmbi cu bunăvoinţă şi se apropie de fereastră, în vreme ce Zolnay se trase din dreptul uşii, spre a-i face loc să iasă Ugrai. Nimerise, astfel, lîngă panoplia cu arme din perete, dar nimeni nu s-a gîndit la vreo primejdie, iar principele se afla în partea cealaltă a încăperii.

— Acuma poţi vorbi liniştit! se întoarse acesta către străin. Ce pofteşti?

— Eu?! se miră Zolnay. Nu vreau nimic! Dumnealui, domnul baron m-a poftit să mă înfăţişez…

— Cuum?! sări Naday. Ce înseamnă asta?

Cu iuţeala fulgerului, străinul smulse un frumos stilet veneţian din panoplie şi, din întoarcere, îl aruncă direct spre pieptul prinţului, dovadă că îşi măsurase dinainte ţinta, cu multă dibăcie. Însă baronul se aruncase la vreme în faţa lui, primind el lovitura ucigaşă, în inima sa credincioasă. Bethlen căută să-l susţină pe uriaşul Naday, dar nu izbuti şi acesta se prăvăli ca o cîrpă, în vreme ce Zolnay înşfăcase o spadă şi era gata de atac.

— Strajăăă! răcni principele şi apucă un sfeşnic drept armă de apărare.

Uşa se deschise pe dată şi cei doi oşteni dădură năvală, dar şi Ugrai o dată cu ei. Zolnay se trase într-un ungher aşteptînd să fie atacat şi să-şi vîndă scump pielea. Contele înţelese dintr-o privire ce se întîmplase şi, fără a mai avea grija lui Naday, trase spada, blestemînd în sinea lui panoplia care-i scăpase clin vedere.

— Îl vreau viu! strigă prinţul, care-şi mai venise în fire. Daţi-vă la o parte! porunci el oştenilor şi se avîntă asupra lui Zolnay.

Îsi dădu repede seama că avea de-a face cu un bun luptător şi nu făcuse bine încrezîndu-se prea mult în propriile forţe, putînd să se facă de rîs, dacă ar fi fost lovit. De aceea îşi încorda toată puterea, însă pe dată îi fu zburată spada din mînă şi străinul puse piciorul pe ea. Nu-i mai rămînea decît să poruncească halebardierilor să-l prindă, cu toată ruşinea păţită.

— Mă dau prins! strigă pe neaşteptate Zolnay. Am greşit şi sînt gata să ispăşesc!

Prinţul nu răspunse, făcu doar un scurt semn din cap ca Ugrai să-l ia pe ucigaş şi se repezi la căpătîiul lui Naday, care se zbătea între viaţă şi moarte. Mai avea încă în piept stiletul acela blestemat, şi de bună seamă că multe clipe nu mai putea trăi. Cu multă grijă, prinţul îi săltă capul pe genunchiul său, vrînd să-l ridice în picioare, fără a ţine seamă de sîngele ce-i murdărea veşmintele.

— Lasă-mă jos! izbuti să îngăime rănitul.

Bethlen îl ascultă şi porunci să vină chirurgul. Aplecat la capul muribundului mîngîie uşor obrajii lui buhavi, care începuseră să capete albeaţa varului, pierzîndu-şi sîngele.

— Gyula, prietene, i se adresă în şoaptă, în vreme ce lacrimi mari îi şiroiau pe faţă. De ce ai făcut asta?

— Eu... eu îs vinovat! izbuti el să răspundă fără a deschide ochii. Eu... l-am adus... eu să...

Se opri să-şi tragă suflarea, dar Bethlen îi atinse uşor buzele, rugîndu-l să tacă:

— Ai să-mi spui mai pe urmă, dragă frate. Acuma nu te mai gîndi la nimic şi nu mai scoate o vorbă, pînă te va obloji chirurgul.

— Să mă... ierţi, frate... Gabor. Aşa am... fost eu... mereu. Dar n-oi mai avea... încredere… în oameni. Iartă... Încerca să mai spună baronul.

— Să nu zici astfel, dragul meu. Nu am ce să-ţi iert… tu nu ştiai… şi prinţul îşi muscă adînc din buză, spre a nu izbucni in plîns ca un copil.

Privirea blîndă şi rugătoare a lui Naday se preschimbă treptat în cea sticloasă a morţii, dar abia după sosirea ajutoarelor îşi dădu Bethlen seama că ţinea în braţe un mort. Cu mîna tremurîndă îi închise pleoapele, apoi proclamă cu voce solemnă:

— Să fie cinstit ca o rudă de sînge a domniei-mele. Mai mult chiar, ca un erou care şi-a dat viaţa spre a scăpa de la moarte pe principele ţării sale. Să afle toată lumea cutezătoarea lui faptă şi jertfa adusă!

După ce termină de împărţit poruncile în vederea cinstirii răposatului baron, se hotărî şi Bethlen să coboare în odaia de tortură, unde era aşteptat de Ugrai. Pînă să ajungă el acolo, Andor-călăul îl şi atîrnase pe Zolnay în scripete, cu toată împotrivirea şi jurămintele acestuia că avea să spună tot adevărul. Aşa făgăduiau toţi osîndiţii care i se dădeau pe mînă, dar Andor ştia că, pînă ce nu le întindea puţin ciolanele, ori minţeau, ori deveneau muţi. Se bucura de faima că era meşter să scoată orice vorbă din om, şi nimeni nu şi-ar fi dorit o întîlnire cu iscusinţa lui. Chiar şi despre Zolnay, ştia Andor cam ce avea să spună: că fusese îndemnat de altul, că nu cunoştea pe nimeni dintre mărimile ce puteau fi amestecate în treabă, aşa că pentru o mai bună socoteală îl priponise ca şi pe ceilalţi.

De cum se ivi prinţul, Zolnay îl înfruntă cu semeţie:

— Nu era nevoie să fiu atîrnat, cum mă vezi, fiindcă n-am de gînd să ascund nimic.

— Ţi-e frică de cazne, ticălosule? rînji Bethlen. Am să te fac să-ţi blestemi şi laptele ce l-ai supt de la ţîţa mumă-tii, nemernicule! Pentru ce l-ai ucis pe omul care ţi-a dovedit atîta încredere?

— Să am iertare, dar înălţimea-ta se înfurie de pomană, căci eu n-am vrut viaţa domnului baron, ci domnia-sa a sărit să te apere cu propriul său piept. Cu adevărat, şi aş putea jura pe sfînta cruce, că nu pe el am avut de gînd să-l ucid...

— Asta s-a văzut, dar ce ţi-am făcut eu ca să-mi porţi atîta ură?

— Eşti sluga cea mai plecată a pagînilor şi cel mai înverşunat duşman al credinţei noastre creştine. Nu numai că te-ai îndepărtat de sfînta biserică a lui Christos şi de sanctitatea-sa papa, dar îi şi uşurezi calea turcului spre a birui lumea drept-credincioasă!

— Eşti preot?

— Nu! Sînt un nobil, aşa după cum am avut cinstea să mai spun, fiindcă eu nu mint niciodată.

— Deci, aşa te cheamă cu adevărat? Pe deasupra, mai eşti si ungur?

— Da!

― Atunci, dacă tot eşti aşa de hotărît să spui adevărul: cine te-a îndemnat?

Bethlen se uită spre călău şi acesta, înţelegînd, mai slăbi strînsoarea.

— Nimeni nu m-a trimis, spuse domol Zolnay, de parcă ar fi povestit la un sfat de taină. Eu mi-am mărturisit gîndul excelenţei-sale domnului baron Hans Mollart...

— Sfetnicul împăratului? se băgă Ugrai.

— Da, acela. Nu s-a împotrivit, dar nici nu m-a sfătuit s-o fac, ci mi-a spus că rămîne la bunăvoia mea. Acum, că a izbucnit răscoala din Boemia...

— Cînd asta? întrebă prinţul.

— Povestisem domnului baron că praghezii au azvîrlit pe fereastra Hradului pe doi consilieri imperiali...

Era vestea mult aşteptată de Bethlen, şi i se păru ciudat s-o afle tocmai din gura celui care ar fi vrut să-l omoare. Îl bătea gîndul să-i făgăduiască viaţa dacă ar mărturisi tot ce ştia, căci de bună seamă că nu minţea, dar îi veni în minte privirea rugătoare a lui Naday şi simţi că nu poate s-o lipsească de răzbunare.

— Spune tot ce ştii! porunci el cu asprime.

Zolnay povesti cu de-amănuntul ce se petrecuse şi cum împăratul avea de pătimit din pricina răsculaţilor, ceea ce nu putea fi decît pe placul pagînilor, iar cum ştia că Bethlen era sluga lor, el a căutat să-l ucidă, spre a-l ajuta pe apărătorul creştinătăţii.

— După cum vorbeşte, pare a fi un nebun habotnic, îşi dădu părerea Ugrai.

Principele rămase o clipă pe gînduri, apoi întrebă:

— Pînă la urmă, Mollart a încuviinţat moartea mea?

— Da!

— Era şi Gaşpar Grazziani de faţă, sau ai fost cumva şi pe la el?

— Am auzit de acel creştin vîndut turcilor, măcar că pe ascuns se arată a fi prieten al majestăţii-sale, dar nu pot şti ce-i în mintea lui.

— Dar ştiai că şi el îmi vrea moartea? Nu ţi-a fost teamă că ţi-o ia înainte?

— Acela-i acuma departe, şi de n-ar fi fost domnul baron Naday, nimic nu mi-ar fi stat în cale să-mi îndeplinesc voinţa.

— Împăratul ştie?

— Bănuiesc să-i fi spus domnul baron Mollart. Răspunsurile răspicate îl puneau oarecum în încurcătură pe prinţ, care îşi mai domolise setea de răzbunare dîndu-si seama că omul din faţa lui nu era în toate minţile. Însuşi faptul că se învinovăţea cu înflăcărare, fără să fie chinuit, era o dovadă de nebunie.

— Dacă te-aş slobozi… ce-ai face?

— Aş căuta să te ucid.

— Atunci, chiar dacă te-aş ierta, trebuie să mă apăr osîndindu-te pe tine?

— Aşa-i firesc! răspunse liniştit Zolnay, ai cărui ochi aveau luciri de gheaţă.

Prinţul se uită cu înţeles la Ugrai şi porunci gîdelui:

— Andor, îl ucizi fără cazne! Dacă e cu putinţă, nici să nu simtă că moare. De fapt el nu poate fi osîndit pentru uciderea fără voie a lui Gyula, dar eu trebuie să mă feresc.

Zolnay îl privea la fel ca şi înainte şi nici o mişcare a feţii nu-l arăta să-i fie teamă.

— Ţi-am poruncit moartea fără cazne, drept răsplată că ai spus adevărul.

— Nici nu aşteptam aşa favoare… fu răspunsul sec al fanaticului.

Poate că ar mai fi spus şi altele, dar Andor, înşfăcînd o măciucă uriaşă de lemn greu, îl izbi pe Zolnay drept în moalele capului, crăpîndu-i ţeasta şi împroşcîndu-i creierii primprejur.

Prinţului i se făcu greaţă, iar Ugrai îl dojeni pe călău:

— Ai fi putut avea răbdare să ieşim noi mai întîi!

— Porunca a fost să moară fără dureri şi fără să ştie... rînji gîdele încîntat de ispravă.

Contele nu mai găsi de cuviinţă să adauge nimic şi ieşi degrabă după stăpînu-său, la întîlnirea cu olăcarul din Praga. Din păcate, răzvrătitul Thurn nu scrisese mai multe decît aflaseră de la Zolnay.

Rămaşi singuri în odaia unde murise bietul Naday, chipul lui le veni în minte.

— Sărmanul Gyula! oftă Bethlen. Tare s-a mai încrezut în bunătatea oamenilor, socotindu-i asemenea lui.

— Libenter-liomines id, quod volunt credunt, rosti încet Ugrai.

— Ce murmuri tu acolo, Jeno? Vreo rugăciune papistăşească?! se miră prinţul.

— Îmi ziceam, alteţă, că oamenii cred bucuroşi ceea ce doresc, precum spuneau latinii, şi Naday aşa a făcut, deşi poate că n-a avut habar de acest proverb... Oricum, cu îngăduinţa alteţei-voastre, am să poruncesc să fie scoasă afurisita aia de panoplie!