Pompiliu tudoran în slujba domniei

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.8 Mb.
səhifə5/20
tarix30.12.2018
ölçüsü1.8 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   20

VICLENIE ÎMPOTRIVA VICLENIEI
ABIA SE USCASE ŢARINA PE MORMÎNTUL BARONULUI NADAY şi lacrimile de pe obrazul alteţei-sale, că la cetatea Bălgradului se ivi un călăreţ care nu cruţase coastele bidiviului său, judecînd după spuma de sub şa ori aburii ce ieşeau din pielea sărmanului cal.

De la mai-marele gărzii fu trimis întîi la contele Ugrai, nefiind îngăduită intrarea la principe ca pînă atunci. În acest fel contele află că Marcu fusese prins şi întemniţat în castelul lui Teleki de la Uioara. Asemenea veste trebuia dusă neîntîrziat prinţului, căci era bănuiala ca şi dalmatul să se fi aflat pe undeva prin Ardeal.

— Cum de nu se poate şti nimic despre Grazziani? se miră Bethlen.

— De la Sătmar i s-a pierdut orice urmă, alteţă.

— Nu crezi că am putea să-i întindem o capcană, slobozindu-i prietenul?

— Nu cutez, înălţimea-voastră. Prea ne-au tras pe sfoară pînă acum. Nu cumva să-l pierdem şi pe bănăţean pînă la urmă, dacă-i dăm drumul. N-am să ascund însă unde se află olahul, şi nu se poate ca Grazziani să nu încerce să-l scape.

— Cred şi eu că din castelul de la Uioara cocoţat deasupra Mureşului, nici vulturii nu l-ar mai scoate.

— Tocmai de aceea mă gîndesc să-l aduc la Galda. Nu ştiu pentru ce l-or fi amestecat şi pe Teleki...

— Nu-i cel care va fi soţul Iuliei? Fireşte că vicleana contesă Rozsnyai poate să aibă încredere în el. La Galda însă dalmatinul ar putea fi atras mai curînd. Ai dreptate! Vezi tu cum faci…

— Socoteam să împînzesc pădurile din jurul Galdiei cu oşteni, ca să-l pot înfrunta pe Grazziani mai lesne.

— Ai putea chiar să-i iei pe toţi din Bălgrad, fiindcă tot vor trebui duşi la Deva şi de acolo spre Ungaria, în ajutorul lui Thurn, în Boemia.

— Pentru început, socot mai nimerit să mă duc singur să vorbesc cu Agnes, dacă îngăduie alteţa-voastră. Ba s-ar putea să-l fac pe bănăţean să se lepede de Grazziani şi...

— Bucuros îl primesc în slujba domniei mele.

Contele Ugrai avea mai multe moşii, dar slujindu-l pe principe era mai toată vremea la curte şi arareori ieşea din Bălgrad. De aceea întîlnirea de la Galda era ca un răgaz de odihnă, deşi ştia că n-avea s-o scoată lesne la capăt cu prietenul vicleanului Gaşpar Grazziani. Dalmaţianul trebuia prins, spre a nu mai unelti!

Voios se aruncă în şa, după care în scurt timp dădu cotul la Sîntimbru şi se pomeni în valea Mureşului. Apoi se îndepărtă de malul apei spre poalele Pietrei Craivei, munte ce părea a-l privi mînios de sub cuşma-i de omăt. „Pe aici vor fi trecut şi legionarii romani, care au străbătut aceleaşi drumuri…” îşi zise Ugrai. Olahii ştiu că, din tată-n fiu, aceste locuri au fost ale străbunilor lor daci, şi poate că de aceea şi prinţul voia să-i ademenească încropind o nouă Dacie. Tot aşa se încumetase şi acel straşnic Mihai, pe care îl mai ţinea minte din vremea copilăriei.

Călătoria se dovedi însă prea scurtă pentru gîndurile contelui, care o luase cu mult înaintea slujitorului ce-l însoţea. Se trezi în curtea conacului, iar contesa îl primi într-o frumoasă odaie de la catul de deasupra. Acolo puteau vorbi în voie şi totodată aveau privire asupra împrejurimilor, dacă s-ar fi ivit vreun duşman.

— Te pomeneşti că în răstimp l-ai prins pe Grazziani?! zîmbi Ugrai, sărutînd mîna întinsă de Agnes.

— Nădăjduiesc să nu mai fie mult pînă atunci, dragă Jeno, de vreme ce tu însuţi mi-ai venit în ajutor… Nici nu ştii ce bucurie îmi faci trecîndu-mi pragul!

— Asta înseamnă că ar trebui să mă pofteşti mai des.

— Cu dragă inimă. Atît tu cît şi principele sînteţi oricînd bineveniţi şi nu trebuie să vă chem eu. De altfel, dacă n-ar fi fost dorinţa ta de a-l prinde pe Grazziani...

— A mea?! Nu a ta?

— A… alteţei-sale, bîgui Agnes, încercînd să zîmbească spre a pune capăt unei amintiri neplăcute.

Ugrai pricepu la rîndul său şi îşi plecă fruntea, în timp ce gazda strigă slujnicei să aducă cele pregătite pentru oaspete.

— Se vede că eram aşteptat, judecînd după belşugul de pe masă.

— Încerc să te fac a crede că eşti la masa alteţei-sale…

— Din păcate aceea este cu mult mai sărăcăcioasă, iar eu stau şi privesc, aici nu ştiu cum o să lupt de unul singur cu asemenea bunătăţi.

— Te voi ajuta şi eu!

— Ca de obicei, eşti de două ori generoasă…

Toată vremea cît se ospătară vorbiră mai cu seamă de prinderea bănăţeanului, care le încurcase de atîtea ori socotelile în favoarea dalmatinului.

— Capcana a fost Iulia, zise Agnes. Ştii că acest Marcu se îndrăgostise prosteşte de ea, iar gîsculiţa noastră îl plăcuse de asemenea şi…

— Mă rog, făcu Ugrai, în semn că înţelesese idila dintre cei doi, dar pe care o socotea mai curînd o toană trecătoare.

— Tot aşa-mi ziceam şi eu, însă ea o ţinea una şi bună că se mărită cu olahul. Îi sucise mintea şi a ţinut-o aşa multă vreme. Ştii că nici la petrecerea aceea de la curte n-a vrut să vină cu mine, refuzînd să mai ştie de altcineva, decît de Marcu al ei?

— Îmi aduc aminte.

— Ei bine, cînd am văzut cum stăteau lucrurile, l-am poftit pe Teleki Imre să se hotărască s-o ia de nevastă şi să se ţină în preajma ei, că de nu aveam să caut pe altcineva. Nu era s-o las să facă o prostie, iar în ce-l priveşte pe conte, averea cea mare, precum şi faptul că erau vecini l-au făcut să nu se mai dezlipească de Micoşlaca.

— Cîtă iscusinţă ai irosit din pricina acestui olah...

— Stai să vezi! Asta n-a fost nimic, îi luă vorba contesa. Am chemat apoi un ţăran de-al meu, de acelaşi neam cu Marcu, şi l-am trimis, aşa, ca din întîmplare, la ea, unde s-a dat drept ortac de-al bănăţeanului. Era şi normal ca Iulia să-l întrebe imediat despre drăguţul ei, dar a rămas eu gura căscată cînd a auzit că acesta s-ar fi însurat cu o mocană de-a lui, din Banat. Omul s-a jurat, că a fost de faţă la nuntă. Se-nţelege că pe urmă l-am pus pe popa lui să-l dezlege de minciună.

— Şi Iulia l-a crezut?

— Mai întîi a rămas buimacă dar mai pe urmă a început să-l descoase pe ţăranul meu în fel şi chip. Eu însă îl învăţasem ce să spună şi, cum nu e prost, i l-a ponegrit pe iubitul ei făcînd-o mai să crape de necaz şi furie. Atunci a început să-l urască pe bănăţean, tot atît pe cît îl iubise mai înainte. Din cînd în cînd i-a mai zîmbit şi lui Imre...

— Deci prin viclenie ai izbutit?

— Altminteri cum? Aşa însă, avem să jucăm la nunta Iuliei chiar în toamna asta, rîse Agnes, sorbind din cupa cu vin chihlimbariu de Ighiu.

— Mă-ntreb ce va fi fost în sufletul ei cînd i s-a întors vechiul drăguţ?

— Mînie, ură, scîrbă şi tot ce poate strînge un om amăgit, mai cu seamă că olahul venise cu mare tărăboi, făcînd pe stăpînul, încît ea n-a mai văzut în el, decît un ţărănoi neobrăzat ce trebuia pedepsit cît mai aspru. Şi a făcut-o!

Ugrai zîmbi şi dădu din cap cînd duse paharul la buze. Sorbi cu încetineală şi întrebă:

— Spune-mi, draga mea contesă, dacă ea ţi l-a dat pe tavă sau l-a luat Teleki de acolo? Nu cumva e gelos? Mă îndoiesc să-l lase nevătămat şi să-l aducă încoace, de nu cumva îi va fi făcut felul pînă acum…

— Fii pe pace, că Imre este foarte ascultător. De altfel eu i l-am dat pe olah, după ce venise cu doi însoţitori pe care Iulia i-a lăsat să plece. Mărturisesc că mi-a fost teamă ca nu cumva aceia să se ducă întins la Grazziani şi nebunul ar fi fost în stare să mă atace, dacă l-aş fi adus pe omul său de-a dreptul la Galda. Nici Teleki nu l-a cărat la el acasă, ci l-a dus la prietenul lui, Csaky Nandor, şi de acolo, printr-o hrubă, l-a trecut la Uioara.

— Pe sub Mureş?! se miră Ugrai. Din cîte ştiu eu, printre castelele celor doi trece rîul.

— Întocmai, dar nimeni nu mai are ştire de asta.

— Nu-i rău de ţinut minte pentru vremuri de restrişte, zîmbi cu înţeles contele.

Amîndoi tăcură deodată şi rămaseră cu privirile aţintite pe fereastră, de parcă ar fi aşteptat să-l zărească pe Teleki tîrîndu-l pe olah cetluit în funii. Numai că gazda avea în minte o răzbunare mai veche şi nu se putu ţine să nu-i amintească oaspetelui:

— Jeno dragă, de-o fi să-l prindem cîndva pe blestematul de Grazziani, să nu uiţi nici tu, nici alteţa-sa, că am şi eu o vorbă cu el. O veche socoteală!

— Nu vrei cumva să faci şi tu ca Iulia? rîse Ugrai.

— De ce nu? Doar că eu am de gînd să mă uit în ochii lui pînă o crăpa. Să-l văd cerşindu-mi îndurare…

— Şi tot nu l-ai ierta!?

— De bună-seamă!

— Iar eu, prostul, credeam că femeile sînt nişte îngeraşi fără aripi, în vreme ce ele au ghiare de grifon.

— Te povăţuiesc să nu le încerci vreodată...

— Am să ţin seama. Pînă atunci să nădăjduim că olanul va fi o nadă bună pentru Grazziani. Anume ţi-am cerut să fie adus aici în văzul tuturora.

— Crezi că vom izbuti?

— Nu atît din prietenie, cît mai cu seamă temîndu-se că prinsul ar putea spune ceva nedorit, şi atunci va sări să-l scape.

— Te previn că olahul e încăpăţînat şi are să tacă.

— Grazziani însă a auzit de faima lui Andor, şi asta îl va face să nu mai stea la îndoială. Mărturia omului său ar putea să cadă greu la Poartă.

Contesa îl privi cu încîntare şi, muşcînd cu vîrful buzelor dintr-o turtă muiată în vin, îi spuse linguşitoare:

— Credeam că eu sînt cea mai vicleană, dar văd că m-ai întrecut, prietene.

— Împotriva vicleniei, numai viclenia izbuteşte, mi se pare că zice o veche zicală. Şi de nu-i, ar trebui să fie.

Izbucniră amîndoi în rîs şi închinară iarăşi din licoarea viilor de la Ighiu, ţinută anume pentru feţe mai simandicoase. Apoi contele se ridică şi, uitîndu-se pe fereastră, urmă:

— Trebuie să văd cum arată pădurile astea din preajma voastră, că am poruncit nişte cătane de la Bălgrad să-ţi împresoare castelul, pentru a-l primi pe Grazziani. Dacă…

Ugrai se opri însă văzînd că în uşă s-a ivit pe neaşteptate slujnica.

— Au venit doi oameni trimişi de domnul conte Teleki, dar spun că au o taină care nu trebuie ştiută decît de doamna contesă.

— Ce să fie?! se nedumeri Agnes.

— Cine ştie... Vin cu tine! se oferi Ugrai.

— Ba, eu zic să rămîi aici şi mă duc eu la ei. S-ar putea ca de tine să se ferească. Dacă e nevoie, trimit să te cheme.

Contele încuviinţă şi se aşeză din nou în jilţ, în vreme ce gazda îşi săltă uşurel fustele şi ieşi grăbită în ogradă, dar nu zări pe nimeni. O chemă pe servitoare şi aceasta îi spuse fîstîcită:

— I-am poftit în odaia de primire, măcar că unul dintre ei pare ţăran.

— Toanto! Nu cumva crezi că celălalt o fi vreun domn?

— Eu nu ştiu, dar îi îmbrăcat altcum decît iobagii noştri, şi chiar şi olahul era în straie de sărbătoare...

— Ţăran olah? se înfurie contesa.

— D-apăi cum?! se miră fata, ştiind că toţi iobagii de pe moşia lor erau români. Da’ vorbeşte ungureşte, la fel ca noi, adăugă ea.

— Şi celălalt?

— Domnul?

— Da!


— N-a scos o vorbă.

— Ciudat! mormăi contesa, neştiind dacă trebuie să se mînie ori nu de primirea celor doi străini.

Totuşi era destul de ţîfnoasă cînd pătrunse în încăpere şi dădu cu ochii de un necunoscut înveşmîntat ostăşeşte, însă pe ţăran nu-l văzu prin preajmă. Oşteanul făcu o plecăciune fără a scoate o vorbă, şi Agnes dădu din cap zorită, vrînd să-l întrebe de cel de-al doilea, cînd se pomeni cuprinsă în braţe pe la spate şi o palmă aspră îi astupă gura.

— Ştreangul! Dă-l repede încoace! îi răsună lîngă ureche o voce care i se păru cunoscută, deşi nu prea desluşea bine limba olahilor, ci numai atît cît îi era de trebuinţă spre a se face înţeleasă de iobagii ei.

„Nu, nu pot să mă înşel... e chiar vocea lui Marcu! Păi ăsta-i un diavol, nu om! Blestemat să-i fie numele! Măcar de-ar şti Jeno să-l ia pe neaşteptate, că altminteri…” se gîndi ea înfiorată.

Oşteanul, care nu era altul decît Mihai, se apropie de fereastră şi spuse încet:

— Pînă acum îi bine. Caii sînt tot acolo.

„Au de gînd să mă ducă undeva”, cugetă contesa şi răsuflă uşurată. „Proştilor, cum vă închipuiţi că veţi ieşi cu mine pe sub nasul contelui Ugrai?”

Mihai sări pervazul ferestrei şi aduse caii, în vreme ce Marcu ridică un sac şi îl trase peste capul contesei, care începu să se zbată mai abitir şi să geamă, doar de va fi auzită. Degeaba! Marcu o ridică în braţe şi o trecu afară lui Mihai, care o aşeză de-a curmezişul unui cal.

— Să fugi cît poţi! Şi rămîne cum ne-am înţeles…

Castelana de la Galda crezu că-i sosise sfîrşitul, fiindcă hurducăturile goanei ce nu mai contenea o chinuiau îngrozitor, strivindu-i trupul. În cele din urmă, cînd şi bietele dobitoace păreau a fi la capătul puterilor, ajunseră la o margine de pădure şi tînărul oştean descăleca, îi trase sacul de pe cap şi îi scoase căluşul, lăsînd-o însă mai departe să atîrne de-a curmezişul şeii. Scrută îngîndurat zarea, doar de s-ar arăta vreun călăreţ. Apoi, nemulţumit, apucă dîrlogii cailor şi pătrunse în desişul codrului. După ce merseră o vreme aşa, fără a lua în seamă prizoniera, care începuse a-şi mai veni în fire putînd de acum să respire în voie. Mihai se opri, recunoscînd parcă locul, şi o săltă călare în şa, dar fără a-i dezlega mîinile. Se aflau într-o văioagă unde ar fi trebuit să ajungă şi Marcu pînă-n seară, ori, dacă nu, să-l aştepte încă două zile încheiate. Iar dacă nici atunci nu s-ar fi ivit, urma ca Mihai s-o scoată pe castelană în preajma Vinţului şi să-i dea drumul unde o vedea cu ochii, el avînd să se îndrepte apoi spre Borlova ca să-l întîlnească acolo pe Marcu, dacă acesta va mai scăpa cu viaţă...

Văzînd uşoara descumpănire a tînărului, contesa prinse glas şi încercă să-l înspăimînte:

— Prinţul spînzură la voi!… Cît ţii legată la mine?

— Pînă-n seară.

— Apoi?

— De nu s-arată prietenul meu, te spînzur eu pe domnia-ta, aşa cum ziseşi că o va face prinţul cu noi. Pe urmă îmi văd de drum.



Contesei i se păru că nu-l pricepuse prea bine. Întrebat însă a doua oară, Mihai îi dădu acelaşi răspuns, aşa că biata castelană dorea acuma sosirea celui pe care-l vroise pierdut, fiindcă trasnitul astălalt de olah părea în stare s-o atîrne de vreo cracă. Totuşi, nu se dădu bătută:

— Prietenul tău nu scapă! Eu ştiut că veniţi şi făcut capcană la voi. El ţinut este acuma şi schingiuit pentru a spune unde estem noi. Nu prieten vine, ci cătane mult, ce avem la curte.

— Atunci cum de te lasaşi amăgită chiar domnia-ta? rînji Mihai. Halal capcană, n-am ce zice!

Frîntă şi fără putinţă de scăpare, contesa se lăsă copleşită de amorţeala braţelor şi închise ochii, rămînînd în aşteptare. Părea să-şi fi pierdut simţirea, dar Mihai n-o luă în seamă. Se ducea tot mai des către marginea pădurii, ca să scruteze zarea, iar cînd îşi dădu seama că femeia începuse a dîrdîi de frig, trase cerga legată de oblînc şi o acoperi peste umeri.

— Ţii aşa la mine toată noapte?

— Nu! Am spus că te spînzur. Aştept doar să răsară prima stea...

Începuse înserarea şi deznădăjduita femeie se înfiora zărind cerul printre crengile copacilor. Se rugă fiebinte ca nori întunecoşi să acopere faţa stelelor ori să se întîmple vreo minune care s-o scape, căci moarte cumplită o aştepta cu nebunul de oştean.

— Cum să spînzuri tu la mine, dacă nu venit prietenul tău? Este prins şi dacă vrei scăpat dai pe mine la schimb. Dacă mor eu, şi la el ucide! Stai să vezi, nu zori!

Mihai se gîndi că s-ar putea să aibă dreptate, Marcu fiind fără îndoială prins, căci altminteri ar fi putut să-l ajungă pînă acum. Bucuros ar fi lăsat-o pe castelană să plece în locul tovarăşului său, dar nu ştia cum s-o facă. Se mai duse o dată la marginea pădurii şi de astă-dată desluşi că se apropiau vreo patru călăreţi. Se întoarse în grabă şi, apucînd dîrlogii calului, o duse pe contesă sub un stejar bătrîn, scoase apoi un ştreang de cînepă şi îl aruncă pe după o creangă groasă, iar la capătul rămas făcu laţ şi îl petrecu pe după grumazul contesei, care-l privea mai mult moartă decît vie.

— Se arată nişte călăreţi… şi nu poate fi Marcu, decît ca ostatec, îi zice Mihai. N-am cum să aflu, aşa că voi sta la pîndă. Şi, dacă au gînduri rele, domnia-ta să le strigi pe limba voastră să stea locului, că altminteri gonesc calul şi... rămîi agăţată de cracă. M-ai înţeles?

— Şi dacă sperie calul?

— Cum ţi-o fi soarta şi norocul, doamnă contesă.

Se aşternu o tăcere desăvîrşită, încît s-ar fi putut desluşi bătăile de inimă ale contesei. Pe deasupra, aceasta mai tremura şi de frig.

— Heeei, Mihai! sparse liniştea o voce necunoscută. Mă auzi? Unde eşti?

Tînărul nu se dădu în vileag, măcar că-şi auzise numele. Din păcate, datorită înserării, nu se puteau vedea feţele călăreţilor şi nici dacă era vreunul dintre ei legat.

— Mihaaai! N-auzi mă? Răspunde! răcni iarăşi necunoscutul. Ştim că eşti acolo cu doamna! Vezi să nu faci vreo prostie! după care se vede că fusese îndemnat de către cineva să mai adauge: Iacă, înălţimea-sa, domnul conte Ugrai, aici de faţă, îl iartă pe ortacul tău dacă o slobozi pe doamna. De nu, îl ucide şi nici tu n-ai să scapi, că eşti împresurat. Auzit-ai ce-am zis? Răspunde!

— Spune că da! Scăpat şi eu şi voi! se precipită contesa.

— Staţi pe loc! strigă deodată Mihai, după ce aşteptase cîteva clipe bune, care pentru femeie durară o veşnicie. Doamna contesă are să vă spună că dacă mai faceţi un pas va atîrna în ştreang!

— Jeno dragă, am funia de gît şi, dacă mînă calul de sub mine, mă spînzură. Nu care cumva să faci vreo neghiobie şi să mă dai pieirii! Lasă-l pe ostatec să plece unde o vrea şi pe mine o să mă sloboadă în schimb.

— Dacă ai spus ceva ce nu trebuia, o preveni Mihai să ştii că prietenul meu a înţeles şi am să-l întreb...

— Jur n-am zis rău! Tot cum vrut tu fost.

— Marcule! strigă tînărul. Răspunde tu!

— Am auzit tot, Mihai, şi mă bucur pentru ce-ai făcut. Fii fără grijă, că de astă-dată doamna contesă n-a mai fost aşa de îndîrjită împotriva noastră. Sloboade-o şi dă-i pace!

— Heeei, luaţi aminte! răcni Mihai. Lăsaţi-l pe ostatec să vină la mine, împreună cu tine, cel care ne vorbeşti limba. Nu uitaţi să-i înapoiaţi spada! Dacă nu faceţi precum vă spun, numai ţeapănă aveţi s-o luaţi pe contesă!

— Să nu cutezi, olah împuţit, să ridici mîna asupra...

— Jeno! îl întrerupse contesa. Ce faci? Vrei să mă pierzi? Potoleşte-te! Abia stau în spinarea calului şi, de mă mişc, pe dată cad în laţ. Terminaţi odată!

După un scurt răstimp în care se vede că fusese dezlegat Marcu, se auzi din nou vocea lui:

— No, aşa-i bine. Mihai, strigă să te auzim unde eşti!

Se făcuse întuneric de-a binelea, mai cu seamă în pădure, dar Marcu se descurcă şi sosi împreună cu însoţitorul, după cum fusese învoiala.

— Totul e bine? întrebă Mihai, de cum îl văzu. Pot să-i dau drumul contesei?

— Mai este încă în sac, drăguţa de ea? Dă-le-o aşa cum se află!

Mihai o apucă în braţe, lăsîndu-i laţul pe grumaz, după care o aşeză binişor pe picioare, luîndu-i cerga în care era învelită.

— Mie îmi este mai de trebuinţă, doamnă contesă, aşa că ţi-o iau, măcar că tremuri. Cît despre funie, am să ţi-o las ca amintire şi să mai ştii domnia-ta că nu era legată la celălalt capăt, că doar nu era să spînzur o femeie lipsită de apărare. Dacă aş fi alungat calul poate că te-ai fi ales cu o trînteală zdravănă, dar numai atît...

Castelana înţelese dar nu mai putu scoate o vorbă din pricina spaimei prin care trecuse. Izbucni într-un plîns cu sughiţuri, în vreme ce slujitorul ce venise cu Marcu încerca să-i desfacă legăturile.

— Bagă de seamă, doamnă contesă, îi zise Marcu pe limba ei, ca să priceapă mai bine. Am fost cinstiţi, căci s-ar fi cuvenit să te fi luat acuma cu noi în desişul codrului şi să te înjunghiem. N-o facem, fiindcă noi, „olahi împuţiţi”, cum a binevoit domnul conte să ne spună, ne ţinem făgăduiala dată. Dar să-i spui grofului că dacă o mai dă vreodată faţă cu mine am să-l fac să-şi înghită asemenea vorbe de ocară. Mergi sănătoasă şi nu mai fă atîta rău, că poţi s-o păţeşti într-o bună zi.

Groful se dovedi însă a nu fi la fel de cinstit, fiindcă mai înainte de eliberarea contesei poruncise oamenilor lui să se răspîndească prin codru în aşteptarea celor doi, ca să pună mîna pe ei. Dar se vede treaba că Marcu presimţise, ori poate înţelepciunea îl făcu să nu se urnească din loc.

— Nu plecăm?! se miră tînărul.

— Vicleniei i se răspunde tot prin viclenie, făcu Marcu gînditor. Poate că mă-nşel, dar s-ar putea să încerce să ne prindă prin pădure, luîndu-ne pe nepusă masă. Aici însă nu le va da prin cap să cerceteze, aşa că mai adăstăm o vreme.

Noaptea aduce după sine zgomotele ei, din care cei doi pînă la o vreme nu desluşiră mare lucru, deodată însă caii ciuliră urechile şi se opriră din ronţăit.

— Mi s-a părut că aud paşi, şopti Mihai.

— Şi mie. Ia taci!

Din ce în ce mai aproape, se auzeau vreascuri trosnind sub picioarele unor vietăţi.

— Or fi lupi? se întrebă Mihai.

— Nu cred! Altfel caii ar fi simţit, dar văd c-au rămas liniştiţi şi, cum de om nu se sperie, de ce m-am temut n-am scăpat. Scoate spada şi fii gata!

— Ne luptăm?

— Să vedem!

Curînd se auziră şi voci care nu se fereau, chemîndu-se între ele.

— Am ajuns, spuse unul. Heeei, pe unde sînteţi?

— I-aţi prins?

— Nu, înălţimea-voastră.

— Dobitocilor! fu răspunsul contelui, pe care cei doi îl recunoscură uşor.

— Sîntem puţini, şi bezna…

Glasul slujitorului fu însă acoperit de un răcnet ce veni din hăurile codrului, făcîndu-i pe toţi să amuţească.

— Asta ce mai fu?! se îngrijoră Mihai.

Marcu ridică nedumerit din umeri, dar cum nu se pierdu cu firea îi răspunse şăgalnic:

— De n-o fi fost însuşi dracu, atunci de bună-seamă că vreo pasăre de noapte, ori cine ştie ce jivină îşi va fi dat duhul în clipita asta.

— Oricum, cred că ne-a fost de ajutor, căci urmăritorii noştri nu se vor mai încumeta să ne caute prin astfel de locuri şi pe întuneric.

— Ai dreptate! Acuma putem s-o luăm şi noi la picior, şi chiar într-acolo! Aşa om afla şi ce s-a întîmplat.

Cu toate că oamenii lui Ugrai se zoriseră să scape de pădure, Marcu îşi sfătui tovarăşul să păşească grijuliu şi să fie cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot, căci de văzut, cam greu se putea prin întunecimea copacilor. Apoi mai erau şi caii, duşi de dîrlogi, care striveau vreascurile uscate sub copite de parcă nu le-ar fi păsat de teama stăpînilor. Uneori sforăiau scurt pe nări, cînd se speriau de vreo vieţuitoare a pădurii, stîrnită din culcuş în drumul lor, după care mergeau liniştiţi şi ascultători mai departe. Din păcate, pe deasupra capetelor aveau o boltă de crengi care le acoperea vederea cerului, aşa că oameni şi dobitoace, mergeau cam la întîmplare.

— Poate ne pomenim din nou la curtea contesei, zise într-un tîrziu Mihai.

— Atunci om face cale întoarsă, că doar n-avem să-i cerem găzduire. M-am săturat! Eu socot că ne îndepărtăm de ea, dar cine ştie?

Să tot fi orbecăit aşa cale de cîteva ceasuri cînd, frînţi de osteneală, hotărîră popasul.

— Pînă la ziuă am putea trage şi noi un pui de somn, făcu Marcu şi căscă de-i pocniră fălcile.

— Dar cum facem cu paza?

— Legăm caii lîngă noi şi ne culcăm, căci amîndoi avem nevoie de hodină. Cine să facă de caraulă?

Deodată însă, caii prinseră a bate pasul în loc şi fornăitul lor prelungit putea însemna primejdie. Atunci zăriră şi mogîldeaţa din faţa lor, care părea să fi stîrnit spaima dobitoacelor.

— Rămîi aici, că merg eu să văd ce-i! hotărî Marcu şi amîndoi îşi traseră spadele.

Somnul le sărise ca prin farmec şi toate simţurile le erau încordate, adulmecînd mireasma pădurii. Marcu se apropie cu băgare de scamă şi abia cînd fu lîngă locul cu pricina îşi dădu seama că era vorba de leşul unui om. Îl împinse uşor cu piciorul, de parcă ar fi vrut să-l trezească din somn, după care făcu întoarsă cale.

— Nu „ucigă-l toaca” răcnise mai înainte, ci un amărît de creştin, care încă nu s-a răcit, de bună-seamă.

— Îi mort?

— Întocmai. Ucigaşii l-au lăsat pradă lupilor.

— Înseamnă că-s prin apropiere. Să fim cu ochii-n patru!

— Ba dimpotrivă! Acuma om dormi nesupăraţi de nimeni, căci nu se mai întorc ei pe aici.

— Vrei să spui că să ne culcăm cu leşul alături?

— Ei nu! Căpătii nu ne-om face din el, dar ne vom trage mai în lăstăriş, colo, unde frunzişul acela chiar mă îmbie la somn. Să legăm caii şi la ziuă om vedea şi cine va fi fost nenorocitul care ne va păzi fără voia lui.

Mihai nu-i prea împărtăşi părerea, dar n-avu încotro şi, după ce se înfofoli în cergă, punîndu-şi şi şaua sub cap, uită cu desăvîrşire nedorita tovărăşie a mortului.

Cînd deschiseră ochii se luminase de-a binelea şi, cu toate că blîndă o rază de soare răzbătea pînă la ei, frigul pătrunzător al nopţii îi cam înţepenise. Ridicîndu-se cel dintîi în picioare, Mihai rămase cu ochii pironiţi asupra lui Marcu, văzîndu-l că se odihnise pe o buturugă. Însă îşi dădu seama pe dată că el însuşi avusese un căpătîi asemănător şi pricepu de unde îi venea durerea din grumaji şi umeri. Unde mai pui că nici caii nu se mai aflau la locul lor...

— Precesta lor de tîlhari! Ziceai că n-au să se mai întoarcă şi na, iacă ce ne-au făcut. Bine că nu ne-au hăcuit, ba mă şi mir...

— N-or fi fost aceiaşi, răspunse Marcu întinzîndu-se alene. Nu părea deloc speriat, ba s-ar fi putut spune că era chiar voios, după îndelungata odihnă.

— Ne-au şterpelit şi merindea, odată cu caii şi...

— Ei, asta-i bai! Tocmai începuseră să-mi chiorăie maţele. Aflăm noi însă altele, numai bani să avem şi după cîte bag samă îmi mai atîrnă punga de grumaz, se bătu el cu palma peste piept. Ba încă şi spada ne-au lăsat-o.

— Eu nu mai am nimic! Mi-au luat totul.

— Vezi, dacă ai dormit mai adînc decît mine?

— Dar ia stai! tresări Mihai apucîndu-i sabia. Asta-i a mea.

— Drace! Ştii că ai dreptate? se cruci Marcu.

Cuprins de o bănuială, îşi trase punga de la gît şi deşertă în palmă... numai pietricele, şlefuite de pîrîu.

De astă-dată fu rîndul lui Mihai să facă haz de necaz:

— După cum se vede au fost şi alţi somnoroşi, mai dihai ca mine. Dar tot îi bine că nu ne-au înjunghiat ca pe nenorocitul de colo…

Rămase însă cu mîna întinsă şi cu vorba la jumătate. Nici urmă de mort!

— Mama lor de păcătoşi! se dezmetici Marcu. Păi se vede că ne-au adus în altă parte, fără să fi simţit noi. Bine că n-au fost cătanele contelui, că acuma am fi zăcut fedeleş în vreun beci, de nu ne-ar fi dus pe loc la Bălgrad. Visaşi tu oare ceva? Eu nu-mi aduc aminte nimic.

Dar Mihai nu părea la fel de voios ca tovarăşul său, şi asta îl aţîţă şi mai mult pe bănăţean:

— Nu te întrista, că uite, ţi-a rămas spada.

— Ce să fac cu ea, dacă nu ştiu cine-s tîlharii?

— Tai frunze la cîini! rîse Marcu. Ori de-om vîna ceva, cumva, avem cu ce spinteca sălbăticiunea. Hai, apuc-o!

— S-o folosim cu schimbul şi să-i rugăm pe potrivnici să se rînduiască numai cîte unul, zîmbi cam acru Mihai şfichiuind cîteva rămurele.

În cele din urmă o apucară la drum şi în scurtă vreme ajunseră la capăt de codru, dar se ţinură la marginea lui, pentru a se adăposti la nevoie. Deodată se pomeniră în preajma unui foc mare, împrejurul căruia nişte drumeţi frigeau halci de slănină la proţap. Mirosul îmbietor al grăsimii ce se scurgea pe jăratic le gîdilă nările celor doi flămînzi, lăsîndu-le gura apă. Cum îi auzi vorbind ungureşte, Marcu se apropie şi le dădu bună-dimineaţa pe limba lor, ca să dovedească gînduri paşnice.

— Jo regelt kivanunk!

— Adjon isten! răspunseră străinii întorcînd capetele.

— Putem să ne hodinim şi noi o ţîrucă, fraţilor, pe lîngă focul vostru?

— Cum de nu?! şi se grăbiră care mai de care, să le facă loc.

— Poftiţi şi poate veţi îmbuca ceva cu noi, că veţi fi flămînzi! îi îmbie unul.

— Mulţămim şi nu zicem ba, oameni buni, că noi am păţit un mare năcaz. Ne-or furat lotrii şi caii şi merindele de drum, cîtă vreme am aţipit şi noi, un ceas-două.

— No, al dracului să fie de nu era ăla hoţul! făcu un bărbat uscăţiv, dar tare vînjos. Nu cumva doi cai murgi, cu desagi pe ei?

— Întocmai! încuviinţă bănăţeanul. Şi chiar i-aţi văzut?

— Noi ne-am întîlnit cu un om care mîna doi cai, pe lîngă ai lui, dar ne-am zis că erau pentru povară.

— A fost tîlharul nostru. Încotro a apucat-o? De mult?

— Apăi, asta s-o întîmplat ieri pe la amiază…

— Atunci nu-i el, că noi eram în altă parte şi cu alte treburi în vremea aceea, dădu din cap cu părere de rău Marcu.

— Zicea că merge la Sebeş, îşi urmă omul vorba, că azi, duminică, îi zi de tîrg acolo.

— Cum duminică?! se miră Marcu.

— D-apăi cum?! Ascultă că şi bat clopotele bisericilor în Vinţ.

— Nu cumva om fi dormit o zi şi o noapte?!

— Domnia-ta vei fi ştiind cît v-aţi odihnit, dar că azi îi sărbătoarea sfintei duminici, asta toată lumea o ştie.

— Aşa-i! încuviinţară şi ceilalţi.

— Deci acela a fost hoţul şi caii noştri s-au dus pe apa sîmbetei, că n-avem cum să le mai luăm urma…

— De bună-seamă că i-a dat sub preţ şi s-au vîndut pe dată, aşa că nu mai fiţi supăraţi, zise un flăcăiaş, făcîndu-i pe toţi să rîdă de un asemenea îndemn. Ba chiar şi Marcu zîmbi, dar Mihai nu pricepuse o boabă. Tocmai voia să-şi întrebe tovarăşul, cînd fu îmbiat la rîndu-i cu pită şi slănină friptă.

Abia atunci păru a-şi aduce aminte Marcu de neştiinţa tînărului său prieten, şi spuse cu glas tare:

— Feciorul ăsta, oameni buni, nu ştie ungureşte, că-i român de dincolo de munte.

— No, şi ce? răspunse pe româneşte uscăţivul. Pînă mai acum vreo cîţiva ani în urmă îmi cîştigam şi eu pita în slujba domniei Moldovei.

— Ei, asta-i bună, sări Marcu cu gura plină. Nu cumva la vodă Tomşa?!

— Ba da!

— Apăi cum de nu mă cunoşti şi pe mine, că doar şi eu am hălăduit pe acolo în aceeaşi vreme.

Bărbatul îşi răsuci mustaţa şi, apropiindu-se de bănăţean, îi zise cu îndoială:

— De n-aş vedea straiele astea mocăneşti, mai să cred că-i fi căpitanul Marcu.

— Chiar eu! se bucură acesta. Dar domnia-ta cine eşti?

— No, că eu nu eram aşa de vestit, fiind numai hotnog. Cibi Iosif îmi spune mie, şi-s de felul meu din Aiud, dar slujesc în oaste încă din tinereţe.

— Frate Cibi, îmi pare bine că te-am întîlnit, măcar că nu-mi aduc aminte să te fi văzut pe acolo. Că sînt îmbrăcat aşa… e fiindcă s-a întîmplat să nu am la îndemînă alte veşminte, dar să ştii că mă simt mai sprinten în ele şi, după cum vezi, nu m-am prea îmbogăţit la domnia Tomşei.

— Eu ce să mai zic? Cîştigai numai muierea, de prin partea Botoşanilor, da nu-mi pare rău, c-o fost faină şi vrednică de o făcut copii frumoşi.

— Atunci pentru ce umbli cu feciorii pe drumuri? Mă iartă de întrebare? zîmbi Marcu.

— Îi duc la oaste la Deva, că iar sînt în slujba domniei şi prinţul mi-o poruncit.

Povestiră mai apoi de una, de alta, şi curînd veni vorba despre mortul din pădure.

— Sărmanul, zise Mihai. A răcnit înspăimîntător cînd şi-a dat duhul. Barem să fi fost noi mai pe aproape…

— Nu cred să fi scos vreu strigăt… dacă va fi fost cel peste care dădurăm şi noi! zîmbi cu tîlc un fecior înalt şi smead.

Cibi îi aruncă o privire mustrătoare, de parcă n-ar fi vrut să se afle despre acest lucru şi, ca să le abată gîndul celor doi străini, trase de lîngă el un uriaş corn de bou şi-l duse la buze. Răcnetul acela neomenesc străbătu văzduhul, înfiorîndu-i pe toţi.

— Asta a fost! zise el, punîndu-şi la loc sperietoarea.

— Mai să ne temem şi acuma, zise Marcu în glumă. Se-nţelege că nu mortul a zbierat. Să-l hodinească dumnezeu şi să-l lăsăm în pace, adăugă el, simţind că nu-i era pe plac lui Cibi să se vorbească de el.

— Îl folosesc uneori noaptea, ca să alung jivinele codrului. Pe ăsta să-l fi avut eu la Iaşi…

— La ce bun? întrebă unul.

— Eheei! oftă Cibi. M-ar fi luat Vodă de cealaltă parte a lui, de una fiind călăul, şi ne-am fi preumblat pe ultiţele tîrgului. Să-mi fi dat şi mie straie roşii, ori verzi, căci gealatul era în roşu. Am fi băgat şi mai rău spaima printre neguţătorii necinstiţi ori boierii vicleni.

Le povesti apoi tinerilor cum voievodul moldovean le spunea boierilor „berbeci” şi îndată punea călăul să-i ucidă. Marcu îl ascultă, dar nu-i prea fu pe plac spusa fostului lefegiu, aşa că întrebă altceva:

— Dar pentru ce-i trebuie oaste măriei-sale prinţului?

— Să ne batem cu pagînii! se repezi un fecioraş.

— Ba cu Hommonay! zise altul.

— Cu cine, cu necine, om vedea noi cum a fi porunca. Aşa-i la oaste! De vreme ce te-ai legat să fii cătană te lupţi după cum îi porunca, numai cinstit să fii, că altminteri mori cu ruşine, le tăie pălăvrăgeala Cibi.

Abia cu mult mai tîrziu, Marcu avea să afle chiar din gura lui că hotnogul îl înjunghiase pe necunoscutul din pădure, căci era o iscoadă dovedită şi porunca fusese să scape de el pe drum.

După ce mîncară pe săturate, cu toate că nu aveau prea mare zor să ajungă la capătul călătoriei, pîlcul călăreţilor porni iar la drum. Lui Marcu i se dădu un cal al cărui stăpîn se urcă la spatele unui ortac, dar Mihai nu vru cu nici un chip să facă la fel, ci se agăţă şi el de un fecior mai puţintel de stat. N-au mers însă multă vreme aşa, căci le ieşiră în cale hergheliile grofului de la Vinţ. Atunci Gagy Miklos, un secuian de prin părţile Odorheiului, se descurcă de minune, făcînd rost de doi noateni de toată frumuseţea.

Cibi îl lăudă şi-l dădu de pildă celorlalţi tineri învăţăcei la meşteşugul armelor.

— În oaste trebuie să ne ajutăm unul pe altul, iar groful are atîţia cai încît nici nu le mai ştie seama, aşa că nu-i păcat, spuse el cu voce sfătuitoare.

Mergînd mai uşor acuma, în două zile ajunseră în tabăra de la Deva, unde se strîngeau cătanele sub porunca baronului Kovari Adam, prieten bun cu alteţa-sa prinţul. Cibi îl lăudă pe Marcu, ba îl luă gura pe dinainte şi-i mărturisi baronului că bănăţeanul fusese căpitan în oastea lui Tomşa-vodă, aşa că fără să vrea primi sub porunca lui aproape o mie de oameni, iar ca ajutoare pe Cibi şi Mihai. Trebuia să-i muştruluiască pe cei tineri şi atunci îi dădu prin cap că ar fi putut să-i lămurească să intre în oastea lui Gaşpar-vodă, dacă or prinde drag de el.

— D-apăi eu cum oi scoate-o la capăt cu muierea? se căina Cibi, care nu se aşteptase la asemenea întorsătură, să ajungă ajutor de căpitan. De află, vine pe dată aici să mă scoată...

— Lasă că te-om ascunde noi, dar pînă să-i ajungă vestea noi am şi terminat muştrul, că, după cîte bag eu seama, nici gînd să ne batem cu careva. Pe urmă, frate Cibi, să-ţi spun drept că nici eu n-am chef să rămîn aici lungă vreme. Am făgăduit să mă întorc în Moldova.

— Nu se plăteşte la noua domnie...

— Despre alta este vorba. Gaşpar-vodă Grazziani se face acuma domn la Iaşi… şi are nevoie de oameni pe cinste.

— Dacă domnia-ta îl cunoşti şi-i ajunge pe acolo, dă-mi şi mie de ştire, fiindcă acolo mă îngăduie muierea şi vine cu mine, rîse Cibi, de parcă ar fi fost în slujba nevestei şi nu a domniei.

Făcură haz şi Marcu îi destăinui parte din gîndurile lui, căci simţea că poate avea încredere în fostul hotnog. Totodată căută să-şi apropie toţi oştenii de sub porunca sa, învăţîndu-le numele mai la fiecare dintre ei şi dîndu-şi toată silinţa să le arate cum să-l înfrunte pe duşman. Pentru aceasta era tare îndrăgit de cătane, care se fuduleau cu căpitanul lor.

Aşa îl prinse pe Marcu ştirea că alteţa-sa prinţul avea să treacă prin Deva, spre a vedea cum s-a pregătit oastea pe care avea de gînd s-o ducă pe plaiurile Boemiei.

Pe tăpşanul de la malul Mureşului, întreaga oştire fusese împărţită în două tabere şi se încleştară între ele „pe viaţă şi pe moarte”. Ceata lui Marcu urma să facă o învăluire şi să cadă în spatele „vrăjmaşului”, silindu-l să se dea prins. Oştenii lui îşi dădură toată silinţa, dar Marcu se cam ferea să iasă la vedere, căci alături de Bethlen călărea însuşi Ugrai! Din fericire, acestuia nici nu-i trecea prin minte că acel căpitan chipeş ar fi putut să fie ţăranul de la Galda. De altfel oştenii lui fură socotiţi drept cei mai bine pregătiţi şi alteţa-sa poftise să-i vadă mai îndeaproape.

„Vivat, crescat, floriat! “ răcniră feciorii la ivirea falnicului prinţ, ce călărea un frumos armăsar, alb ca neaua. Cu toată ciuda ce-o avea pe Bethlen, Marcu trebui să recunoască, şi-i şi spuse lui Mihai, că semeţia şi pohfala nu erau cu nimic mai prejos ca ale împăratului pe care-l văzuse la Praga. La rîndul său, tînărul se simţi de-a dreptul fericit să slujească în oastea vestitului principe.

— Care ţi-i numele, viteazule? întrebă Bethlen, oprindu-se în faţa vrednicului căpitan.

— Marco Iancovici, alteţa-voastră! Răspunse el fără şovăire, dîndu-se drept sîrb, căci Ugrai era alături.

— Îmi placi şi drept răsplată vei căpăta o pungă de ducaţi pentru tine şi un butoi cu vin pentru oştenii tăi.

— Alteţă-serenisimă, cuteză bănăţeanul, spre uimirea celor din jurul prinţului. M-aş ruga, în loc de bani, să îngăduie înălţimea-voastră încă un butoi cu vin, ca să ajungă la toţi oştenii.

Urale şi strigăte de bucurie însoţiră vorbele căpitanului, iar prinţul zîmbi încîntat.

— Fie pe voia ta, însă şi pe a mea! Căpăta-vei două butoaie, dar şi punga făgăduită.

Contelui Ugrai nu-i prea plăcu dorinţa „sîrbului”, fiindcă însemna că ţine să se facă iubit de oşteni, dar mai cu seamă îl sîcîia asemănarea acestuia cu olanul de la Galda, care îi venise iar în minte. În aceeaşi zi iscoadele lui prinseră a cerceta pe ascuns cine era acest căpitan, dar zadarnic, fiindcă ungurii se jurau că-i din neamul lor, olahii băgau mîna-n foc că are acelaşi sînge cu ei, iar sîrbii se fuduleau că el însuşi spusese de ce neam era… Numai pe Kovari nu l-au iscodit, de unde ar fi putut afla că fusese căpitan în oastea lui Tomşa-vodă.

Oricum, Marcu se trase cît mai la dos din calea lui Ugrai, căci multă vreme nu s-ar fi putut ascunde, dacă s-ar fi ţinut cu tot dinadinsul de urmele lui. Prilejul se ivi o dată cu vestea că pribeagul Radu Şerban pălise în Ţara Românească, dincolo de munte, suferind o ruşinoasă înfrîngere. Bethlen porunci să fie întîmpinaţi fugarii spre a nu face prădăciuni prin ţara Transilvaniei, iar Marcu ceru să meargă el cu jumătate din ceata lui. Ar fi vrut să ia mai mulţi, dar se gîndea că, de-o fi să-i treacă munţii şi să-i ducă în Moldova, nu prea avea cum să-i plătească. Se bizuia numai pe făgăduiala că vor fi mulţumiţi sub noua domnie de la Iaşi.

Cibi însă îl părăsi şi căută să scape şi de sarcina avută cît Marcu era căpetenie.

— Rămîi cu bine, căpitane! îi zisese el. Musai să mă întorc acasă la ai mei, că eu mi-am cam făcut sorocul. Dar să ştii că dacă ar fi să mă mai chemi la Iaşi îmi ţin făgăduiala, că faină viaţă am dus pe acolo în tinereţele mele…

Marcu îşi răspîndi oamenii prin preajma munţilor Retezat, pîndind la anumite poteci ştiute că ar fi putut fi folosite de fugari. Judecata lui se dovedi a fi bună, căci într-adevăr, pîlcuri-pîlcuri, începură a se ivi nenorociţii, arătînd ca vai de capul lor. Porunca era ca toţi prinşii să fie trimişi pe dată la Deva, că poate s-ar mai fi ales ceva luptători dintre ei. Dar acelaşi gînd îl avea şi bănăţeanul, căruia i se frîngea inima la vederea acestor zdrenţe omeneşti. Atîta mai rămăsese din falnica oaste pe care o văzuse la Sătmar, numai cu un an înainte. Nici forţă, dar nici voinţă de împotrivire nu mai era la bieţii oameni, învineţiţi de frig şi sfîrşiţi de foame.

Într-una din zile în trecătoare se ivi o ceată strînsă în jurul unei căruţe pline cu răniţi, înfăşuraţi în cîrpe însîngerate. Văzînd cătanele prinţului fugarii puseră mîna pe spadă şi nu se dezlipiră de căruţă, făcînd roată în jurul acesteia.

— Daţi-vă prinşi, că vi se cruţă viaţa! le strigă Marcu.

Nu răspunse nimeri. Se vedea cît-colo că aşteptau porunca unuia de care ascultau şi care se afla printre răniţi. Apoi se auzi o voce pătrunzătoare:

— Sîntem din ţara Ardealului şi ne întoarcem la casele noastre. Nu avem nimic cu măria-sa prinţul, ca să ne dăm prinşi ori să ne certe cu viaţa, că doar n-am făcut nici o pagubă!

Dîrzul răspuns fu pe placul lui Marcu, dar nu avea încotro. Dacă i-ar fi lăsat să treacă, ar fi fost prinşi de alte cătane în drum şi i-ar fi scăpat din mînă pe aceşti oşteni de ispravă. Pentru aceea căută să se înţeleagă cu ei:

— Oameni buni! Nu avem gînduri haine cu voi, dar aşa-i porunca alteţei-sale şi trebuie să vă supuneţi!

— Atunci, dacă pînă şi fratele nostru Marcu din Borlova ascultă de prinţ, n-aveţi decît să veniţi să ne legaţi, răspunse acelaşi glas, uluindu-l pe bănăţean.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   20
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə