Pompiliu tudoran în slujba domniei

POMPILIU TUDORAN

ÎN SLUJBA DOMNIEI

roman

vol. II

EDITURA FACLA Timişoara, 1988

CADÎNELE

PREASTRĂLUC1TUL SULTAN AHMED-KHAN, cel dintîi din stirpea lui Osman ce purta acest nume, se arăta nespus de fericit după ce, cu ajutorul slăvitului Alah, izbutise zidirea frumoasei geamii ce avea să-i ducă numele peste veacuri. La puţinătatea anilor lui, numărînd numai douăzeci şi opt de primăveri, graba nu părea la locul ei, dar pentru un stăpînitor de popoare o zi face cît un an. Se rugă cu multă smerenie la cea dintîi chemare a muezinului, aducînd mulţămită Profetului, apoi se îndreptă alene spre arz odasi, unde, urcat în tronul strămoşesc, trebuia să-l primească pe solul împăratului austriac. Nici nu prea ştia ce avea să-i spună, cîtă vreme fusese încheiată cu alamanii o înţelegere, prin sîrguinţa robului său Gaşpar Grazziani, dar marele vizir Halil-paşa se rugase într-atîta, încît îngădui să i se înfăţişeze ghiaurul.

Baronul Starzer, trimisul împărătesc, izbutise de multă vreme să cîştige inima sadrazamului, mai cu seamă prin nenumăratele daruri, însă ştia că aceste dregătorii sînt trecătoare la Sublima Poartă, încît, de nu profita cît mai curînd, altă dată l-ar fi costat şi mai mult întrevederea.

Sultanul, înveşmîntat în atlaz verde din cap pînă-n picioare, cu fireturi de aur, nestemate şi blănuri de samur, voia să arate copleşitoarea bogăţie a „stăpînului lumii”, urmaşul Profetului pe pămînt. Culoarea aceasta o îndrăgea cel mai mult, îmbrăcîndu-se astfel la toate înfăţişările solilor ghiauri, spre a le arăta măreţia Islamului, simbolizată în flamura verde pe cîmpul de bătaie. Cu paşi rari se urcă în tronul placat cu aur, sub baldachinul căptuşit cu brocart şi străjuit de stîlpi albi de marmură italienească. Se aşeză nepăsător, lâsîndu-şi capul pe spate ca să poată cuprinde cu privirea întreaga încăpere, apoi bătu sec din palme şi ca din pămînt apăru un acemoglan, îngenunchind smerit în aşteptarea poruncii.

— Să intre solul! rosti padişahul.

Pe dată se iviră dregătorii, în frunte cu marele vizir urmat de baron, care în loc să se fi închinat cu temeneli, ca toţi ceilalţi, îşi flutură pălăria într-o parte după obiceiul apusenilor. Terzimanul luă scrisorile din mîna solului şi le aşeză cu multa umilinţă pe canapeaua de la picioarele baldachinului, apoi se trase îndărăt, îndoindu-se de spinare.

— Ce pofteşte? întrebă sultanul aruncîndu-i o privire bănuitoare. Au n-am făcut o înţelegere, prin robul meu Gaşpar Grazziani? Ce mai vrea casarul?

Starzer începu cu voce potrivită, spre a da putinţa tâlmaciului să nu scape nici un cuvînt:

— Majestatea-sa imperială Mathias, rege al Ungariei, al Boemiei, al Ierusalimului, împărat al Sfîntului Imperiu Roman, arhiduce de… şi înşiră toate titlurile stăpînului său, ca să arate pagînilor că nu era un sol oarecare.

Sultanul însă căscă plictisit aruncîndu-şi ochii pe fereastră, la pînzele caicelor ce se desfăşurau pe albastrul Bosforului pînă către celălalt mal, unde se zăreau minaretele de la Uskli-dar. Abia cînd isprăvi baronul, Ahmed-khan păru a-şi aduce aminte de ceva şi spuse pe neaşteptate:

— Poftesc să înceteze amestecurile voastre în memleket-i Erdel, ca şi în Bogdan ili, credincioasele noastre raiale. Cîtă vreme am hotărît pace între noi, să vă ţineţi făgăduiala, că de nu... Se opri, lăsînd anume ameninţarea să plutească în aer, după care reluă: Poruncesc să nu mai fie sîcîit, în nici un fel, preasupusul nostru rob Bethlen, şi nici de cetatea Chioarului să nu vă legaţi!

— Prealuminate padişah, răspunse baronul Starzer. Toate acestea, după cum am avut cinstea să vi le înfăţişez, au fost hotărîte împreună cu solul majestăţii-voastre, Gaşpar Grazziani…!

— Da, da! încuviinţă sultanul, gîndind că s-ar fi putut într-adevăr să-i fi spus, pe cînd el rătăcea cu ochii pe fereastră. Bine... Dar afurisiţii de cazaci să se astîmpere! Asta este voinţa mea!

Starzer rămase descumpănit căci, asupra călăreţilor stepei, împăratul creştin nu avea nici o putere, dar Ahmed-khan nu-i dădu răgaz.

— Grazziani pe unde-i? Pentru ce nu s-a înfăţişat şi el la porunca mea?

— Prealuminate stăpîn, se ploconi Halil-paşa, din cîte ştiri avem despre el, se pare că se va fi aflînd pe undeva în drum către picioarele strălucirii tale. Ultima dată fusese văzut pe la Babadag.

— Ce să caute la vulpoiul de Iskender?! Te pomeneşti că acesta iar mai pune la cale ceva. Nu vrea cumva să-l facă bey prin părţile locului?!

— Fără încuviinţarea luminăţiei-tale n-ar cuteza, stăpîne, răspunse sadrazamul. Se pare că ar fi coborît cu barcazul pe Tuna şi viforniţa îl va fi oprit la beyul de Silistre.

— Ciudată „viforniţă”, care l-a dus drept în braţele lui Iskender-paşa, răspunse batjocoritor sultanul.

Marele vizir se ploconi şi mai mult, încercînd să scape de iscodirile padişahului, iar Starzer, care înţelegea turceşte, era cît pe ce să intervină încălcînd buna-cuviinţă. Fiindcă venise vorba de Grazziani, se gîndise să-l laude şi să-l roage pe padişah ca, drept mulţumită pentru slujba adusă, să-l facă domn al Moldovei. Ahmed-khan însă părea să fi uitat cele discutate mai înainte şi dintr-o dată îl întrebă dacă Roma casari mai doreşte ceva.

— Sacra majestate imperială, prealuminatul Mathias, stăpînul meu, a fost încîntat de iscusinţa solului înălţimii-tale, dar mai cu seamă i-a plăcut cum s-a luptat spre a dobîndi pacea aşa după cum a poftit-o el. Cu plăcere l-ar fi primit în slujba imperiului, ca arhiduce, oferindu-i ducatul Ratisbonei, însă Grazziani nu s-a învoit nicicum să se lepede de stăpînul său. Din astă pricină, strălucirea-voastră este rugată de împăratul roman să-l răsplătească pe acest slujbaş cu domnia unei ţări valahe. Poate chiar în Moldova, spre a sta împotriva cazacilor. Se înţelege că în nici un chip nu s-a gîndit la Transilvania.

Era prea voios în acea zi sultanul şi vorba meşteşugită a austriacului nu l-a mîniat, căci altcum n-ar fi suferit poveţele unui kâfir, fie el şi împărat, cum să-şi răsplătească robii. Aşa, se mulţumi a da din cap a încuviinţare şi-i făcu semn lui Starzer că poate pleca. De fapt, nici nu şi-a prea dat seama ce a vrut străinul de la el.

Rămas numai cu dregătorii săi, padişahul le zise:

— Acest Gaşpar Grazziani are o minte ascuţită şi mă bucură că a izbutit să-i lămurească pe nemţi să se învoiască la pace, cu toate împotrivirile veneţienilor.

— Tocmai voiam să spun preastrălucirii-tale, cuteză marele vizir, despre acest dalmatin. A răscumpărat pe banii lui nişte robi de seamă din regatul Neapolelui şi le-a redat libertatea. Printre ei se afla şi Damad Ibrahim-paşa, unchiul prea-înălţimii tale.

Sultanul îl privi drept în ochi, dar acesta nici nu clipi, cu toate că se înfruptase din bănetul pus la bătaie de Starzer, pentru a-l sprijini pe Grazziani să dobîndească domnia Moldovei.

— Socot că cel mai nimerit ar fi să-l fac valiu. Pe unde ar fi de trebuinţă un om vrednic pentru asemenea slujbă?

— Preaslăvitul meu stăpîn! răspunse sadrazamul făcînd o temenea pînă la pămînt, după care îşi puse mîinile la piept şi reluă cu umilinţă: Grazziani este un necredincios, şi nu se cade să stăpînească un vilâyet musulman. Ar fi cu putinţă să domnească numai peste ghiauri...

— Oricum nu în Erdel-ili, căci Bethlen îmi place. În Kara-ili, nu zic ba.

Halil-paşa înghiţi în sec, fiindcă şi de la Alexandru Iliaş al Munteniei căpătase ruşfeturi şi bahşişuri grase, numai să nu fie clintit din loc. Îşi aminti însă că Radu Mihnea, cel care fusese dus la Yaş de către Iskender-paşa, se cam plîngea de o boală a ochilor şi mai că s-ar fi lepădat de domnie. Nu putea s-o spună însă pe şleau, aşa că o luă mai pe ocolite:

— Preamilostive stăpîn! Acum, că ne pregătim de înfruntare cu lehii, mintea mea socoate că ar fi de trebuinţă un bey credincios în Bogdan-ili. Cel de acuma este cam beteag de ochi şi cu dragă inimă s-ar întoarce aici, pentru oblojire. În locu-i ar putea fi aşezat Grazziani, care este mai tînăr, viteaz şi cu mintea ascuţită, după cum îndeobşte se ştie. Acesta i-ar ţine în frîu pe ghiauri.

— Am înţeles, Halil, că şi tu îl îndrăgeşti pe Grazziani, dar poftesc să-i văd şi eu înfăţişarea, că prea îl lăudaţi cu toţii. Să fie oare chiar aşa de bogat?! zîmbi răutăcios padişahul.

Se ridică apoi şi, fără să răspundă la temenelile dregătorilor, se îndreptă spre uşa care ducea la harem. Tolănindu-se pe un divan, Ahmed-khan îşi desfăcu veşmintele şi podoabele, rămînînd numai într-un ilic, după care trimise un hadîm s-o aducă pe Mâhfiruz, mama primului său născut, Osman. Cadîna îl rugase s-o primească spre a-i destăinui ceva cu totul deosebit, însă el se cam codise la început, nevrînd să-şi plece urechea la vorbele muiereşti. Mai apoi, amintindu-şi de frumoşii ani din trecut, pe cînd femeia îi era haseki, se înduplecă s-o asculte, mai ales că şi acuma era destul de nurlie.

— Vino, şezi alături, neasemuita mea „Lună peruzea”, o îmbie el pe divanul unde stătea întins. Ia spune ce necaz îţi umbreşte inima ta cea fierbinte?

— Stăpîne bun şi drag, părinte al feciorului meu dintîi, viaţa îţi este primejduită şi mie îmi este mai preţioasă decît însăşi lumina ochilor.

— O, scumpa mea! zîmbi Ahmed. Nu cred să rîvnească cineva…

— Ba da, stăpîne! Nu pe faţă, ci într-ascuns.

— Aşa mai merge, că altminteri s-ar pomeni în Bosfor, rîse binevoitor sultanul.

— Nu crezi, nepreţuitul meu padişah, însă duşmanii te-ar dori mort, spre a putea aşeza în scaunul slăvitului Osman o kuklă, pe care s-o mînuiască după voie.

— Nu cumva este vorba de Mâhpeyker?! zîmbi el şăgalnic, mîngîindu-i pletele ca unei fetiţe-alintate.

— Întocmai!

— Ha, ha, ha! rîse cu poftă padişahul. De-ar fi fost ea acum în locul tău aici, de bună seamă că mi-ar fi destăinuit că tu ai fi aceea care ar vrea să-mi sugă sîngele din vine.

— Nu rîde, slăvite khan, dacă ai sta să gîndeşti că scorpia aia de grecoaică…

— Sînteţi amîndouă de acelaşi neam.

— Eu... am fost! Ea însă a rămas tot cu sîngele ei spurcat, şi pe odraslele ei le învaţă să te urască. Se zvoneşte chiar că ar pofti să-i boteze în legea creştinească, ştii doar taică-său a fost popă…

— Şi ce-ai vrea să fac, scumpa mea? S-o ucid pe Mâhpeyker? Să fiu drept, nu mă lasă inima, fiindcă şi ea mi-a dăruit feciori frumoşi. Ori să o surghiunesc?

— Rău n-ar fi nici una, nici alta!

— Dar care mai întîi? o necăji Ahmed sărutîndu-i ochii de căprioară, în vreme ce mîinile lui dezveleau pulpa rotundă şi pîntecul de-o albeaţă cu adevărat grecească.

Mâhfiruz socoti că venise cea mai potrivită clipă spre a izbuti în cele ce-şi pusese în gînd, simţindu-l înfierbîntat de apropierea cărnii femeieşti. Pricepu însă că sultanul o avea în drag şi pe cealaltă, fiindu-i aşijderea haseki, şi n-ar fi izbutit să i-o smulgă din suflet, aşa că se prefăcu mai milostivă faţă de tovarăşa ei de harem.

— Eu nu-i vreau viaţa, cu toate că n-aş băga mîna-n foc că ea n-ar pofti-o pe a mea. Păstreaz-o pe mai departe în preajma ta, numai să porunceşti, iubite stăpîn, ca la vremea cuvenită Osman să-ţi urmeze la tron, aşa după cum e şi firesc, fiind primul tău născut.

— Da, da! încuviinţă Ahmed, simţind cum dorinţa îl făcea să-i zvîcnească sîngele în tîmple. Era în stare să încuviinţeze totul, în schimbul clipelor de plăcere care-l aşteptau.

— Atunci să dai de veste întregii împărăţii că... Mâhfiruz însă nu mai apucă să-şi termine vorba. Abia cînd patima se potoli şi sultanul ostenit de dragoste râmase întins pe divan, cadîna nu se lăsă şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut între ei, îi ceru din nou să-i facă feciorul moştenitor.

— Să chem să facă hîrtie scrisă? întrebă ea.

— Atunci, n-ai să mă ucizi chiar tu, ca să poată domni Osman? zîmbi ciudat Ahmed. Dar hai, nu te mai bozumfla, că-ţi voi face hatîrul. Îţi făgăduiesc!

Văzînd-o dezamăgită, îi alintă obrajii şi adăugă blînd:

— Socot că Alah mi-a mai hărăzit multe zile de trăit şi n-ar fi bine să mă gîndesc la moarte de pe acum. Ca să nu fii mîhnită, am să cer şeyhulislamului să dea o fetvă, după cum ţi-i voia. Fii cuminte şi nu te mai amărî din nimic!

O mîngîie din nou pe frunte şi sărutînd-o părăsi haremul, ambiţioasa cadînă petrecîndu-l cu o privire umedă, neîncrezătoare.

De fapt, chiar fără să vrea, sultanul nu şi-a putut ţine făgăduiala, căci o veste neaşteptată i-a abătut gîndul în altă parte. Afurisiţii de veneţieni, pătrunzînd în Canakkale Bogazi, au avut neobrăzarea să-i scufunde galerele ce le ieşiseră în întîmpinare, producînd mare pagubă şi spaimă printre stambulioţi.

Din aceeaşi pricină Gaşpar Grazziani, sosit în plină vară pe malurile Bosforului, nu se putu înfăţişa padişahului. E drept ca nici nu se grăbea, cîtă vreme acesta era mînios şi urzea gînduri de răzbunare împotriva tuturor ghiaurilor. Dalmatinul îşi avea casa lui în oraş, nu departe de Ayasofia, şi trecea mereu pe la Poarta de Aur, faimoasa „Bab-i humayun”, cum îi spuneau localnicii, numai ca să afle în ce ape se mai scălda stăpînul stăpînilor. Aşa dădu într-o bună zi peste kizlar agasi, Mustafa-aga, iar prin el făcu legătura cu însăşi Mâhfiruz, după cum fusese şi povaţa lui Iskender-paşa.

— De te legi să ne sprijini, beyule, numai bine are să-ţi fie, îi făgădui acesta. Dar să fii pentru stăpîna noastră cu multă credinţă şi fără vicleşug!

— Deşi nu văd cum aş putea ca eu, nevolnicul, să ajut pe mărita sultană, ori pe domnia-ta, un dregător atît de puternic, mă jur să vă fiu alături şi la necaz şi la bucurie, răspunse Gaşpar Grazziani, cu şiretenia lui cunoscută.

Mustafa-aga fu nespus de încîntat, căci se dusese vestea prin Islâmbol despre mintea cea ascuţită a dregătorului ghiaur. Pînă una-alta, îi ceru să nu mai vorbească cu nimeni, iar el avea să-i trimită un semn tainic cînd va fi de trebuinţă.

Grazziani însă nu se mulţumi cu atîta şi, aflînd de la Starzer că şi Halil-paşa pusese un cuvînt bun pentru el, începu a colinda pe la toţi zarafii şi cămătarii stambulioţi, spre a face rost de bani. Vorba-i bună, ce-i drept, dar tot mai frumos sună aurul în urechile celui care trebuie să te asculte.

O mare bucurie avu cu venirea lui Pera, pe negîndite şi atît de schimbat la înfăţişare, încît nici nu-l cunoscu de la început. Îl îmbrăţişa ca pe un vechi prieten, parcă şi uitase în acele clipe de slujba pe care i-o încredinţase pe alte meleaguri.

— Nici nu-ţi închipui cît de bine îmi pare că te-ai întors teafăr şi nevătămat, dragul meu Pera. Îmi place cum arăţi. Te-ai făcut mai bărbat… ditamai oştean!

— Măria-ta, vin drept de la signor Annibale Amati...

— Aaa! de la Amati? De la Livorno? Ia spune-mi dacă tot aşa de fălos şi chipeş a rămas?

— Milostive stăpîn, eu nu pot şti cum va fi fost domnia-lui mai înainte, dar acuma se bucură de mare cinste în oraş. Ţi-a trimis astă scrisoare, poruncindu-mi să-ţi spun şi prin viu grai că paşa de Silistra nutreşte gînduri de mărire şi că nici gînd să-ţi încredinţeze domnia Moldovei…

— Cum aşa? se posomori Grazziani.

— Citeşte, stăpîne! şi Pera îi întinse răvaşul. Aruncîndu-şi privirea asupra misivei, Grazziani se lumină la faţă, ba chiar începu a rîde cu voie bună.

— Vezi tu, dragul meu, ce-mi spuneţi voi, şi tu şi Amati, eu ştiam mai demult, din însuşi gura lui Iskender-paşa. Dar ne-am înţeles ca eu să fiu domnitorul, şi el îmi cere să ascult numai de porunca lui.

— Signor Amati s-a gîndit că e bine să dea în vileag...

— Vezi-bine! Annibale este un om de mare nădejde şi mi-e de trebuinţă şi acum, dar şi mai pe urmă, la Iaşi. Rău îmi pare însă că nu mai am nici o veste de la Marcu... De oameni ca voi am nevoie în preajma mea.

— S-a întîmplat ceva cu el? se îngrijoră Pera.

— Nu-i mai dau de urmă. L-am căutat prin iscoade, pînă şi la el, la Borlova, dar degeaba. Nu trebuia să-l fi lăsat să treacă prin Transilvania, însă îi plăcea tare mult unguroaica aia bălaie…

— Se va fi însurat pe acolo şi se va fi dat la fund?

— Nu-i firea lui. Să nu fie însă băgat pe undeva din porunca lui Bethlen, şi atunci chiar că nu mai vede soarele. Ştie cam multe, iar prinţul are gealaţi iscusiţi să scoată vorbele de la încăpăţînaţi, cu cleştele înroşit în foc, şi asta n-ar fi deloc bine.

Grazziani îl reţinu în preajma lui pe tînărul croat, folosindu-l mai ales pentru a face legătura cu feluriţi dregători otomani din jurul sultanei Mâhfiruz. Băgase de seamă că lui Pera îi plăcea să fie trimis de colo-colo şi de multe ori căuta să-i facă hatîrul, chiar dacă n-ar fi fost trebuinţă.

Vara trecu pe nesimţite şi tot aşa şi toamna, căci nu era prea mare deosebire de la una la alta. Istambulul rămînea acelaşi oraş frumos şi urît, curat şi murdar, plin de bogaţi şi de cerşetori, precum şi de cîini pe pripas hoinărind pe uliţi în haite fără număr.

Ca un trăsnet din senin căzu vestea că măritul sultan Ahmed a părăsit lumea aceasta, pentru huriile din sînul lui Mahomed. Era în cea de-a douăzecişidoua zi a lunii zi-l hidge din anul 1026 al Hicretului, sau, cum spuneau grecii, 22 noiembrie 1617. Unii se lăudau că ar fi ştiut de multă vreme despre boala nemiloasă care a secerat viaţa padişahului la numai cele douăzeci şi opt de primăveri ale sale, alţii însă fuseseră luaţi pe neaşteptate, şi printre aceştia se afla şi Gaşpar Grazziani. Pentru el moartea sultanului, care numai cu două săptămîni înainte îi făgăduise firmanul de domnie, a fost o lovitură nemiloasă. Nu ştia nimic despre boală atunci cînd fusese primit la sarai, şi nici n-ar fi putut să i-o citească pe chip, căci în faţa tronului era silit să-şi plece privirile la pămînt.

Necazul însă i-a fost de scurtă durată, întrucît sultana Mâhfiruz i se arăta binevoitoare, ştiindu-l printre oamenii ei de credinţă. N-avea decît să aştepte înscăunarea lui Osman, care urma să ţină făgăduiala tatălui răposat. Se duse chiar a doua zi la înmormîntarea fostului padişah, după care trecu pe la Fatihcamii, spre a se întîlni cu viitorii dregători de frunte ai Divanului. Erau acolo Sofu (Piosul) Mehmed-paşa, Mustafa-aga şi şeyhulislamul Essad-efendi, laolaltă cu mulţi oşteni şi uleniale, care cereau cu glas tare să fie încoronat pe dată Osman Gene (cel tînăr), primul născut al fostului sultan.

Se auzise că unii s-ar împotrivi, scoţînd la iveală pe fratele mortului, de asemenea din sîngele osmanilor şi căruia i s-ar fi cuvenit de drept puterea. Mulţi însă nu credeau cu putinţă ca Mustafa, căci despre el era vorba, după ce stătuse întemniţat peste 14 ani şi îşi pierduse minţile, să mai poată conduce ditamai împărăţie.

Nu la fel gîndea şi Mâhpeyker Kosem. Dîndu-şi seama că în calea domniei feciorilor ei stătea fiul rivalei sale Mâhfiruz, era hotărîtă să-l înlăture. Pentru aceasta, împreună cu cîţiva credincioşi, nu s-a dat în lături să-l scoată la iveală pe nenorocitul Mustafa iar ienicerii aflaţi în preajmă, în urma făgăduielilor ei, începură să-l aclame pe fratele fostului sultan, ca moştenitor de drept al tronului. Mai iute decît Mâhfiruz, Kosem n-a mai aşteptat să se răcească bine leşul lui Ahmed, şi i-a pus pe toţi în faţa faptului împlinit. Sprijinindu-l pe cumnatul ei nebun, se părea că ea n-ar fi avut nimic de cîştigat, dar dacă noul padişah ar porunci moartea tînărului Osman, nimeni nu s-ar mai fi aflat în calea fiului ei Murad. Înlăturarea lui Mustafa ar fi fost cu mult mai uşoară după aceea.

Aşa se face că muezinii au dat de veste că Mustafa-khan, umbra lui Alah pe pămînt, califul lumii musulmane şi stăpîn al stăpînilor, s-a ridicat în scaunul străbunilor săi.

— Afurisită grecoaică! blestemă Mustafa-aga, la auzul ştirii neaşteptate. Ce-i de făcut?

— Să strigăm laolaltă cu toţi ceilalţi: Să trăiască noul nostru sultan!... răspunse batjocoritor Sofu Mehmed-paşa.

— Poate că ar trebui să vedem ce gînduri are Mustafa şi cum se va purta, îngăimă Grazziani. De nu va fi în stare...

— Dar nu Mustafa, ci Kosem va fi adevărata stăpînă, îi luă vorba Essad-efendi. Grija noastră trebuie să fie acum ca nu cumva să fie ucis Osman, şi pentru asta va trebui să-l ocrotim.

— Chiar şi stăpîna noastră, luminata sultană Mâhfiruz, este în primejdie, adăugă Mustafa-aga.

— Cu atît mai mult, trebuie să veghem asupra tuturor celor ce ne sînt prieteni, făcu Sofu Mehmed-paşa. Saraiul să nu ne scape din ochi. Gaşpar-beg are să treacă pe la solii străini aflători aici, în oraş, şi să le cerceteze părerea, să-i facă să înţeleagă însă că adevăratul împărat este şi va fi Osman, si nu diliul de Mustafa.

— Ce ne pasă nouă de ce vor spune ei? se nedumeri Mustafa-aga.

— Ca să nu se strice pacea încheiată de Gaşpar-beg şi să fim nevoiţi să avem grija războiului şi nu a treburilor împărăţiei, răspunse Sofu Mehmet-paşa.

— Să am iertare, rosti Grazziani cu un zîmbet respectuos, dar de va veni stăpîn Osman, la cei numai paisprezece ani ai săi, ţara nu va fi cîrmuită tot de o cadînă?

— Da, însă ar fi vorba de stăpîna noastră Mâhfiruz, răspunse şeyhulishamul. Asta este altceva!

— Curat kadînlar saltanati! rîse Kîzlar-aga.

Grazziani îl cunoştea pe tînărul Osman, care, cu toată vîrsta lui crudă, era bine închegat şi cu minte luminată. Se auzise despre el că vorbea araba şi persana, ba că în aceasta din urmă scrisese şi stihuri, semnîndu-le „Fârisi”, preţuite chiar de cunoscători. El însuşi îl văzuse vorbind de cîteva ori, şi rămăsese încîntat de isteţimea lui. Oricum, ar fi dorit să ajungă Osman împărat, căci Mâhfiruz părea mai puţin primejdioasă decît Kosem. Pe de altă parte, gîlceava de la Poartă putea duce la uşurarea stării ţărilor supuse şi nici oastea turcească nu s-ar mai fi putut strînge ca în alte vremuri.

În răstimp sosi şi vestea că Radu Şerban, care încă mai adăsta la Sătmar, ar pofti să pătrundă cu oastea în ţară şi să-l izgonească pe Alexandru-vodă Iliaş, omul marelui vizir Halil-paşa. Acesta încă se afla în slujbă, dar nu-l mai lua nimeni în seamă şi în acest fel domnul muntean rămînea fără proteguitor. Se mira pribeagul voievod, în scrisoarea trimisă lui Grazziani, că bănăţeanul pe care-l trimisese la Istanbul nu-i spusese cele cuvenite, căci trebuia să fi ajuns de mult lîngă prietenul său Gaşpar-beg, aşa după cum i se lăudase.

La rîndul său şi Grazziani fu uluit aflînd de oarecare urmă a lui Marcu. Dar solul ce adusese scrisoarea nu ştia nimic. În schimb, gîndul lui Radu Şerban nu era deloc nimerit pentru prietenii lui Osman, căci o nouă bătălie la Dunăre ar fi adus laurii victoriei lui Mustafa, şi el, sărmanul, nici n-ar fi ştiut măcar despre ce era vorba.

Pentru aceea îi răspunse trimisului că ar fi bine ca stăpînul său să mai aibă răbdare şi, după ce stătu puţin pe gînduri, îl puse şi pe tînărul croat să se pregătească degrabă spre a-l însoţi pe omul pribeagului. Îi dădu nişte scrisori, dar mai cu seamă îi ceru să afle cît mai multe despre Marcu. Pera avea să-i spună şi prin viu grai lui Şerban că Halil-paşa nu va mai rămîne lungă vreme sadrazam, şi nici mazilirea lui Alexandru-vodă Iliaş nu avea să mai întîrzie. Nădăjduiau să ajungă sultan Osman-celebi, şi atunci fără îndoială că sprijinul lui Grazziani avea să se facă simţit. Important era să aibă răbdare şi nu cumva să se pripească.

Toate acestea se dovediră a fi bine chibzuite, fiindcă nu peste multă vreme roadele nebuniei sultanului începură a se arăta. Mai erau şi dintre aceia care o ţineau una si bună că toate ţîcnelile lui Mustafa ar fi fost, chipurile, voinţa lui Alah rostită prin gura împăratului. Cei mai mulţi însă se uitau cu îngrijorare cum padişahul arunca bani de aur unor măscărici de pe uliţa, ba chiar si „robilor peşti” din Bosfor, şi asta nu mai putea fi trecută cu vederea.

Plin de cutezanţă, Essad-efendi dădu o fetvâ cum că nu era cu putinţă să domnească un stăpîn lipsit de minte, ci mai plăcut ar fi fost lui Alah fie şi un copil, dar care să nu ducă împărăţia de rîpă. Asta se petrecea într-o zi cu ploaie rece de sfîrşit de iarnă, care-i ţintuise pe stambulioţi prin casele lor, dar nu şi pe aceia înştiinţaţi din vreme de către oamenii lui Mâhfiruz să se adune în Alay Meydani. Acolo, Sofu Mehmet-paşa dădu citire fetvâlei şeyhulislamului, după care se îmbulziră în sărai, scoaseră tronul cu baldachin cu tot şi, în urările ienicerilor, bostanciilor şi ulemalelor, Osman-khan fu încoronat, făgăduind milă şi înţeleaptă ocîrmuire tuturor supuşilor. Mustafa n-avea să pătimească nici o răzbunare, ca unul ce era lipsit de judecata minţii şi deci proteguit de către însuşi Alah.

Era în cea de-a douăzecea zi a lui Rebi’ I din 1027 după Hegiră, ori, cum socoteau creştinii, în 26 februar 1618. Se afla şi Grazziani îndărătul sultanului, împreună cu ceilalţi, toţi înarmaţi pînă-n dinţi, de teamă ca nu cumva faimoasa Kosem să pună ceva la cale şi să le strice sărbătoarea, dacă nu chiar întronarea. Nefericita însă îşi rodea unghiile de ciudă în singurătatea unui iatac, părăsită de mulţi dintre cei care o linguşiseră pînă atunci şi acum dăduseră năvală să-i sărute papucii tînărului Osman.

Cum era de prevăzut, kadînlar saltanati urma şi pe mai departe, dar Grazziani era acum încredinţat că nimic nu mai avea să-i stea împotriva urcării pe treptele domniei. Din păcate, la numai cîteva zile se înfăţişă baronul Starzer, care ceru marelui vizir Okuz (boul) Kara Mehmet-paşa să se cadă la învoială asupra unor încurcături iscate la fruntariile dintre cele două împărăţii şi… cine ar fi putut să le descurce mai bine, în afară de Gaşpar-beg?

Neavînd încotro, a trebuit să se înhame din nou la drum şi, cu multă sudoare şi destule peripeţii, izbuti să aducă la îndeplinire porunca. Era de aşteptat ca la întoarcere să nu-i mai rămînă decît a săruta poala tînărului sultan şi să apuce calea Moldovei. A şi fost poftit îndată la un sfat de taină, la care se afla de faţă însăşi sultana-valide.

— Beyul de la Bogdan-ili este bolnav de ochi şi va trebui înlocuit, spuse Mâhfiruz, uitîndu-se cu tîlc la Grazziani. Ne-a fost tare credincios şi trebuie ajutat să se vindece.

— Haznaua împărătească este goală, mărită stăpîna, zise mieros Okuz-paşa.

— Fireşte că am să-l despăgubesc eu pe Radu Mihnea, zîmbi dalmatinul, pricepînd unde voia să ajungă marele vizir. Şi va fi mulţumit cu plata mea. Cît priveşte vistieria, nu mă-ncumet s-o umplu, dar nici n-am să preget a trimite cît mai mult aur, de cum voi ajunge la Iaşi. Pentru început aş putea da cam vreo… patruzeci de mii de ducaţi aur. Pe urmă voi mai vedea!

Ochii sadrazamului se făcură şi mai rotunzi decît erau şi străluciră de lăcomie, în vreme ce ai validelei se micşorară întrebători.

— Chiar ai aceşti bani? întrebă ea. Haraciul se pare a fi cu mult mai mic. Nu cumva te-ai înşelat, ori n-am înţeles bine?

— Slăvită stăpîna, am zis patruzeci de mii, şi aşa rămîne! se plecă smerit Grazziani.

— Atunci nu ne mai rămîne decît să-l înfăţişăm măritului padişah, cu îngăduinţa luminăţiei-tale, se înclină marele vizir spre Mâhfiruz.

Dacă ar fi stat careva să judece făgăduiala lui Grazziani, s-ar fi cutremurat de cutezanţa ei, căci el n-avea aceşti bani şi nici că ar fi putut să-i scoată uşor de la amărîta ţară a Moldovei. El însă chibzuise că o dată ajuns domn va uni cele trei ţări surori… şi nici atunci n-ar fi plătit un asemenea haraci, întrucît visa o ţară neatîrnată. Acum ar fi promis marea cu sarea, şi chiar mai mult, numai să capete firmanul.

Dar se vede că treaba nu era chiar aşa de uşoară, căci dregătorii îl amînau de la o zi la alta şi Grazziani începu să mai scadă din banii făgăduiţi la început, ca nu cumva să-şi închipuie turcii că ţinîndu-l pe delături ar fi putut să scoată mai mult.

Prin luna lui florar a aceluiaşi an, o altă veste îl puse pe gînduri pe dalmaţian. Se răzvrătiseră locuitorii din Boemia şi apucaseră armele împotriva oştirii împăratului, pe care au şi înfrînt-o. Pe ferestrele Hradului din Praga au fost aruncaţi doi sfetnici. Se auzea că unul ar fi fost Martinitz, pe care îl cunoscuse cînd fusese acolo. Şi cu toate că răscoala nu era în împărăţia turcească, Grazziani se posomori, căci împăratul creştin nu mai avea timp să aibă şi grija lui.