Potaissa christiana

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 137.2 Kb.
səhifə1/2
tarix18.01.2019
ölçüsü137.2 Kb.
  1   2


SFÂNTUL LUCA

Nr. 21 *** Noiembrie 2009

Revistă editată de Capela « Sfântul Luca » a Spitalului Municipal Turda

www.bunavestire.go.ro


Aşa e bine?



Una dintre expresiile des întâlnite în vocabularul unui creştin ortodox, din păcate, o formează cuvintele „aşa e bine“.

Nu de puţine ori, persoane din aproape toate categoriile sociale folosesc această expresie drept explicaţia sine qua non pentru întărirea unor gesturi, fapte sau activităţi din viaţa creştină.
De pildă, la întrebări ca „De ce trebuie să venim la Biserică, de ce trebuie să ne spovedim, împărtăşim, să participăm la slujbele Deniilor, să chemăm preotul acasă pentru sfeştanie… (şi întrebările pot continua…), răspunsul celor mai mulţi este unul singur: „Aşa e bine“.
Gândind în acest mod, credinţa creştină îşi pierde din valoarea ei dumnezeiască şi se transformă într-un simplu gest cutumiar lipsit de sens şi importanţă.
Aceste persoane fie nu au aflat încă sau nu au căutat un răspuns relevant, fie nu sunt interesate de efectele gesturilor lor sau li s-a oferit o explicaţie ambiguă, lipsită de formă şi sens.
De aceea, considerăm necesar să precizăm care sunt efectele anumitor gesturi pe care le împlinim în viaţa noastră creştină. Dumnezeu nu a creat nimic fără nici o cauză anume.
Cu toate că în cartea Facerii găsim cuvintele prin care se afirmă la sfârşitul fiecărei zile „a văzut Dumnezeu că este bine“, nu putem înţelege prin acestea un argument în favoarea utilizării expresiei în discuţie.
Nici nu cred, de altfel, că cei care folosesc această expresie se bazează pe argumente de acest fel. Oricum, în versetele amintite este vorba de cu totul altceva, ştiindu-se faptul că încununarea creaţiei lui Dumnezeu o constituie facerea omului.
Iată deci, o primă explicaţie plauzibilă a folosirii expresiei. Totul trebuia să fie bine pentru ca, prin aducerea omului la viaţă, traiul acestuia să se desfăşoare în condiţii optime.
Întorcându-ne la tema propriu-zisă, folosirea expresiei „aşa e bine“ în viaţa creştină reprezintă un pericol de mistificare a credinţei, un mod greşit de înţelegere a ei, pe care, fără să o conştientizeze, cei care utilizează expresia în cauză, o împlinesc.
Creştinul ortodox trebuie să fie conştient că orice lucru pe care îl practică în materie de credinţă are o fundamentare solidă, o explicaţie ce trebuie să îi vină în cuget când îndeplineşte un anume ritual.
Bunăoară, în cazul întrebărilor de mai sus, răspunsurile potrivite acestora au menirea de a lumina sufletul creştinului, de a-l face să se apropie de Dumnezeu, de a-I descoperi voia, de a intra în comuniune cu El, prin Sfintele Taine, de a se împărtăşi de harul divin prin ierurgiile la care participă, altfel spus, pentru a se apropia de Dumnezeu şi de a-L trăi pe Acesta şi cu Acesta în viaţa lor.
Credinciosul trebuie să fie preocupat de întrebarea firească: „De ce facem un anumit lucru legat de credinţă?“.
Nu este suficient să trasăm doar anumite reguli pe care urmează să le respectăm şcolăreşte întocmai.
Orice gest al creştinului are o anume bază teologică în învăţătura adusă şi descoperită nouă oamenilor de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Fără cunoaşterea semnificaţiei unui anumit gest, valoarea actului săvârşit se pierde.
„Bate şi se va deschide, caută şi vei afla“ sunt cuvintele Domnului care ne spun clar să nu cădem într-un automatism religios, într-un formalism fără sens, ci, din contră, prin aceste cuvinte Dumnezeu Se lasă provocat pentru a fi descoperit şi înţeles atât cât pot oamenii să o facă.
Folosirea expresiei „aşa e bine“ paralizează viul credinţei, reducându-l la un formalism sever. Care ar fi cauzele întrebuinţării acestor cuvinte?
De cele mai multe ori, dezinteresul credincioşilor sau lipsa catehizării sistematice.
În orice caz, însă, pentru a nu fi puşi în situaţia de a folosi o astfel de expresie, neconformă cu trăirea creştinească, în care sufletul aşteaptă însetat să primească adevărul învăţăturilor de credinţă, este necesar să căutăm şi să aflăm răspunsurile relevante.
Alexandru Mesteroaie

Caligrafia ca act sacru


„Ce faci, papa Vasile? Scrii despre cele sfinte? Şi eu caligrafiez pământul cu săpăliga mea“, îi spune Gheron Mitrofan de la Schitul Ivirilor arhimandritului Vasilios.

Străduinţa monahilor pentru frumuseţe - în toate, nu numai în ale scrisului - este chiar rostul vieţii lor. Frumuseţea vieţuirii filocalice în Sfântul Munte (dar nu numai acolo), sfinţenia şi frumuseţea chipurilor călugărilor dublează frumuseţea naturală, exterioară a locurilor.

Dumnezeu este creatorul frumuseţii, universul este cosmos-podoabă, armonia lumii şi frumuseţea făpturilor reflectă frumuseţea necreată.

Frumuseţea ca dar dumnezeiesc a fost pierdută de om prin păcat. Dar iată cum monahii se străduiesc să recâştige frumuseţea şi viaţa lor este tot o caligrafiere în cartea vieţii.

Ei cântă astfel: „Cu frumuseţea pocăinţei străluceşte smeritul meu suflet“ (Octoihul Mare). Pocăinţei îi urmează curăţia şi luminarea, împărtăşirea de Hristos, Care le umple viaţa de frumuseţe.

Inundat de iubire şi frumuseţe, Sfântul Simeon Noul Teolog cântă astfel: „Fiind întreg încurcat, mă săruţi cu drag,/ mi te dăruieşti mie întreg,/ şi sunt plin de iubire şi frumuseţea lui/ şi mă umplu de desfătarea şi dulceaţa dumnezeiască.

Sunt schimbat în lumină, particip la slavă/ şi se luminează faţa mea ca şi dorul meu/ şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină./ Atunci se săvârşeşte frumuseţea frumuseţilor“.

Acum există abecedare din care copiii învaţă cum bunicul îşi trimite nepotul să îi cumpere ţigări. Mi se pare absurd să înveţi să caligrafiezi aceste gânduri.

Pe de altă parte, utilizarea excesivă a calculatorului de către elevi duce la o lipsă de exerciţiu atât a gândirii, cât şi a lecturii şi a scrisului.

Elevii aproape că nu mai au deprinderi nici ale scrisului frumos, nici ale lecturilor bune, edificatoare.

Le lipseşte reflexivitatea dobândită ca urmare a întoarcerii spre sine prin lectură.

Poate că ar trebui să ne întoarcem la înţelesurile vechi. De altfel, orice ştiinţă trebuie să facă o reevaluare a fundamentelor sale.

Luând în considerare modelul vieţii monahale, prin care se dobândeşte frumuseţea, am da vieţii noastre mai curând un scop filocalic decât unul utilitar.

Ar fi necesar un abecedar din care copiii să înveţe să gândească creştineşte, şi scrisul să fie în mod necesar frumos, ca păstrător de gânduri sfinte.

De altfel, scrisul, ca orice activitate a omului, trebuie însoţit de rugăciune. Nu poţi merge la biserică cu pomelnicul scris la calculator. Scriind de mână fiecare nume, te rogi pentru persoana respectivă, i-o oferi în dar lui Dumnezeu.

Trebuie redobândit respectul pentru scris, şi aici ar fi rolul şcolii. Scrisul e un lucru sfânt, un ritual. Cel ce scrie arată simbolic, cu degetele şi cu palma, taina Sfintei Treimi, a Întrupării, a punerii în mormânt şi a Învierii lui Hristos.

Chiar şi atunci când scriem texte care nu sunt religioase, prin caligrafie arătăm simbolic taina morţii şi a Învierii lui Hristos.

Scrisul e teologie. Iată cum povesteşte părintele Virgil Gheorghiu, în cartea sa Cum am vrut să mă fac sfânt, despre învăţătura primită în copilărie de la tatăl său preot în ceea ce priveşte scrisul frumos:

„Scrisul arată mai întâi simbolul Sfintei Treimi. Se spune: ‹‹La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu. Şi Dumnezeu era Cuvântul. Toate prin Cuvânt s-au făcut››.

Când scrii un cuvânt, naşti din tine însuţi cuvântul tău, aşa cum Dumnezeu L-a născut pe Fiul Său. Cuvântul pe care l-ai scris ia apoi chip în literele caligrafiate.

Aşa cum Hristos a luat chip de om. După care, cuvântul, logosul născut de tine, moare ca Hristos pe cruce în rândurile pe care le-ai caligrafiat. Mai târziu, tu însuţi sau un altul va citi cuvântul scris.

Şi cuvântul născut din nimic de către tine, şi aşezat în scris prin caligrafiere, aşa cum Hristos a fost aşezat în mormânt, va învia în gândul altui om.

Cuvintele scrise pot deveni case, dacă sunt scrise de arhitecţi, maşini dacă sunt scrise de inventatori, lacrimi sau strigăte de bucurie dacă sunt scrise de poeţi…

Orice scriere este un simbol al creaţiei ieşite din nimic, al morţii şi al învierii prin cuvânt. Orice caligrafie e o teologie, o cunoaştere a lui Dumnezeu…“.

Aceste explicaţii i s-au întipărit în aşa măsură în minte copilului Virgil, încât fiecare literă scrisă sau tipărită îi aducea aminte de mormântul lui Hristos, iar scrisul nu era pentru el o datorie, ci un act sacru.



Dar pentru cei mici, pentru tineri, este importantă cunoaşterea scării valorilor.

Şi să nu se creadă cumva că Ortodoxia este cumva împotriva culturii.

Atunci pe mulţi i-ar pierde, iar Domnul nu are pe nimeni de pierdut.

Monica Patriche

Antrenamentul

Din cele mai stravechi timpuri fericirea pamanteasca a preocupat omenirea, fiind abordata intr-o varietate de forme si cautata de fiecare dintre noi. Desi nu exista stare mai ravnita decat fericirea, multi nu am putea-o defini. Pentru unii, fericirea de aici inseamna bani, pentru altii o familie, o casa sau o cariera stralucita. Exista trei linii care ar defini fericirea “egoista”: starea de bine, adica placerea sau senzatia de liniste sau de multumire de moment; gandurile - daca ne uitam in trecut suntem multumiti de ce a trecut si de ce urmeaza sa se mai intample; si dorinta de a nu ne simti rau.



Fericirea lumii ar consta in a agrega placeri diverse sau ar implica obtinerea unui balans complex intre diverse virtuti, placeri, realizari si noroc. Fericirea nu este sinonima cu placerea asa cum poate multa lume ar intelege. Placerea este un scop in sine, este ceva dezirabil de catre toata lumea si poate fi cuantificata si masurata stiintific prin testarea cantitatii de neurotransmitatori – serotonina si dopamina - intalnita la un moment dat in organism. Exista o diferenta clara intre placere si fericire. Fericirea nu este ceva pragmatic, nu este ceva evident, ci mai degraba este un concept nepalpabil, nematerial, enigmatic si uneori misterios. Nu trebuie sa te intrebi daca esti sau nu fericit, ci ce poti sa faci ca sa fii fericit.

1. Tu


Potrivit ultimelor cercetari stiintifice, ceea ce simtim la nivel intelectual, constiinta si vointa noastra ca fiinte umane, provine din creierul fizic. Asa ca, daca vrem sa ne rafinam mintea, trebuie sa incepem prin a ne intelege si a ne antrena creierul. Fiecare creier este unic, din moment ce reflecta experientele noastre unice din timpul vietii. Fiecare fiinta este unica, avand propriile aspiratii, preferinte emotionale, capacitati, si, in acelasi timp, fiecare fiinta se afla in permanenta schimbare. Astfel, "poti fi fericit" devine "tu esti singura persoana care poate actiona si aprecia ce este mai bine pentru tine".

2. Poţi


Fiecare fiinta poate, daca isi doreste cu adevarat, sa devina sculptorul mintii sale. Fiecare dintre noi are un potential imens de automotivare, fericirea presupunand atentie, intentie si antrenament. In fiecare secunda alegem la ce dorim sa fim atenti, astfel incat ne putem concentra asupra lucrurilor pozitive sau negative. Putem invata sa ne analizam emotiile negative sau sa le ignoram. De cele mai multe ori nu suntem constienti de alegerea pe care am facut-o si de implicatiile ei; de aceea, exercitiul mintii ne poate ajuta.

3. Fă


Creierul nostru este compus din miliarde de neuroni, fiecare dintre ei avand mii de conexiuni cu alti neuroni. Tot ceea ce faci activeaza o anumita constelatie de neuroni. De exemplu, daca faci ceva activezi anumiti neuroni; cu cat insisti mai mult, cu atat vei pune in actiune mai multi neuroni. Astfel, conexiunea dintre ei devine mai puternica, fapt ce duce la crearea automatismelor. Unul dintre automatiseme este, de exemplu, cititul cuvintelor. Creierul nostru este antrenat de-a lungul a mai multor ani sa faca acest lucru. Asa se intampla cu tot ceea ce facem. Totul se traduce printr-un antrenament al mintii. Si tu poti sa te antrenezi pentru a fi fericita! Asta inseamna sa vezi, sa pretuiesti si sa exploatezi aspectele care iti aduc multumire si implinire.

4. Mai fericit


Fericirea mundana este un concept subiectiv. Nici un specialist nu se poate uita la tine pentru a-ti spune cat esti de fericit. Nu exista instrument de masura pentru aceste trairi. Dar exista mai multe cai de a accede la fericire, cai care variaza in functie de conceptiile, dorintele, principiile si ideile fiecaruia dintre noi.

Cred ca fiecare om are o definitie proprie a starii de fericire, adica fericirea este o stare subiectiva de bine care depinde de multi factori interni, externi si de mediu. Este de cele mai multe ori o experienta personala. Este limitata la o persoana si de momentul careia ii apartine. Fericirea se poate caracteriza de o stare de bucurie, satisfactie, multumire. Poate fi gasita in feluri, locuri si scopuri diferite de la om la om.



Daca combini ideea "nu trebuie sa te intrebi daca esti sau nu fericit ci, ce poti sa faci ca sa fii fericit" cu "fiecare fiinta poate, daca isi doreste cu adevarat, sa devina sculptorul mintii sale", vei vedea ca fericirea devine o chestiune de antrenament. Iti poti antrena mintea sa devii fericit.

In ceea ce priveste modalitatea de pastrare a fericirii: daca avem suficienta intelepciune, suficienta cunoastere si suficienta dragoste am putea fi fericiti in orice. Evident ca inclusiv aceste calitati sunt dorite de fiecare dintre noi. Asa ca putem fi fericiti cand alegem sa fim si cand stim cum ar trebui sa fim. Putem sa ne lasam sa fim fericiti, dar rar o facem. Cam asta ar fi de zis despre limitele fericirii strict omenesti.

Nu am folosit termeni teologici, tocmai pentru a vedea ca fericirea fara Hristos este o iluzie. Doar El este Izvorul fericirii, care nu seaca niciodata.

Roxana Totolici

Sa-mi ramai, Minune !
Simt nevoia, plimbandu-mi pasii in amurg, sa-mi imprastii gandurile care nu sunt despre Tine! Imi scutur umerii de poverile luate peste zi, imi eliberez sufletul si trupul de bagaje...    Caut un loc unde sa pot sa Te respir!... unde sa pot simti miros de Pace! Am nevoia unei intalniri cu Tine, ca si Moise pe Horeb! Da-mi cale libera sa-Ti vad Cerul asezat la picioare... sa stau in focul mistuitor al infatisarii slavei Tale! Ascunde-ma sub aripi de nori! Scrie-mi pe inima Tunim (desavarsire), iar pe frunte Urim (Lumina). Imi voi ridica fruntea si inima imi voi ridica spre Tine. Ma voi aduce ca jertfa! ("Jertfa prin ridicare va fi a Domnului") ... deasupra-mi sta doar bolta cu stele... dar e locul unde ma ingenunchez pe mine in Fata Ta... si aici ne intalnim si imi vorbesti! Arata-mi Slava Ta! ... si ai strans toata frumusetea existentei Tale in fata ochilor mei..."Fata nu vei putea sa mi-o vezi, caci nu poate omul sa Ma vada si sa traiasca!". Dar m-ai ascuns in Tine, Stanca mea, si m-ai acoperit cu Mana Ta! Ti-am vazut doar stralucirea ce-ai lasat-o in urma... si mi-a fost de-ajuns! Haina Ta este maretie si te invelesti cu Lumina!... intinzi cerurile ca un cort... din nori iti faci carul si umbli pe aripile vantului!    Tu esti Dumnezeul laudei mele! Cand te caut, spre seara, Tu te cobori sa vorbesti cu mine. Imi linistesti sufletul si ma umplii de Tine.Te respir, te simt si-Ti cer sa traiesti in mine...
A fost odata o oarba care se ura pe ea insasi din cauza ca era oarba. Ea ura pe toata lumea, cu exceptia prietenului ei iubitor. El era intotdeauna gata sa o ajute. Intr-o zi ea i-a spus lui: "Daca as putea sa vad lumea, eu m-as casatori cu tine." Intr-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Cand bandajele au fost luate jos, ea a putut sa vada totul, inclusiv pe prietenul ei. El a intrebat-o: "Acuma ca tu poti vedea lumea, te casatoresti cu mine?" Fata s-a uitat la el si a vazut ca el este orb. Numai vazand ochii lui inchisi a socat-o. Ea nu se astepta la asta. Gandul ca trebuie sa se uite la ochii lui inchisi toata viata ei a facut-o sa-l refuze. Prietenul ei a plecat si a daua zi i-a scris o nota spunand: « Sa ai grija de ochii tai, draga mea, pentru ca inainte sa fie ai tai, au fost ai mei! »
Ligia Trinca
Cum sa nu coboram toti sfintii
Când vorbim despre păcatele împotriva poruncii a treia – „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” – ne gândim imediat la înjurătură, eventual la sperjur. Dacă Hristos ar fi luat sabia în mână şi s-ar fi răsculat împotriva romanilor, probabil evreii, în frunte cu fariseii, L-ar fi aclamat. Nu a comis această blasfemie şi tocmai de aceea a fost acuzat de ea. Tot blasfemie este rostirea cu buzele a numelui lui Dumnezeu, fără mişcarea inimii către suferinţa altora. Sugestivă este o scenă din filmul dedicat Sfântului Francisc: în biserică, pe locurile din faţă se rugau de numa-numa bogaţii cu haine luxoase şi bijuterii grele, în timp ce la uşa bisericii săracii erau aproape goi, înfometaţi şi înfriguraţi. Contrastul este izbitor şi mişcător.

În numele Domnului, dar unde este Domnul? Dreptul Iosif şi Fecioara Maria au plecat de la templul de la Ierusalim fără Pruncul de 12 ani. Şi noi plecăm spre destinaţii pe care le credem bune, dar uităm să Îl luăm cu noi şi pe Mesia. Pornim fără călăuză şi ne batem în piept că facem lucrarea Domnului, dar unde este Iisus? Împăratul Frederic al II-lea l-a invitat pe cerşetorul zdrenţăros Francisc la o masă exagerat de îmbelşugată, cu scopul de a-l compromite. Sfântul nu era prins de dezmăţul petrecerii, ci era adâncit în gânduri. I-a spus însă împăratului: „Cât de fericit trebuie să fie fratele Marsiliu, care în singurătatea pădurii meditează la iubirea lui Dumnezeu… Mă gândesc la fratele Aggeu, care acum îngrijeşte leproşii din Cremona. Cât de fericit trebuie să fie fratele Bernard, care acum face curăţenie în grajdul unei femei neajutorate, ca apoi să le dea copiilor învăţătura Evangheliei lui Hristos”. Gluma lui Frederic de a-l lua pe călugăr drept bufon nu reuşise. Luase în deşert numele Creatorului, ironizându-l pe alesul Lui, care se bucura de virtutea de pateric a faradegrijii. Nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Îl rugăm numai pentru stomac şi pentru mărunţişuri, nu suntem preocupaţi de salvarea sufletelor.

Înjurătura este un lucru satanic. Este o reminiscenţă a mentalităţii magice păgâne din subconştientul celor botezaţi, care poate răbufni oricând. La păgâni, se credea că trivialităţile captează magic forţele zeilor. Înjurătura este şi o expresie a urii faţă de Neatins (conştientă sau nu): înfruntându-L pe Dumnezeu, Îl insultăm în faţă.

Evreii nu înjură sau riscă pedeapsa cu moartea, prevăzută de Legea lui Moise. La fel de severi sunt şi musulmanii. Un italian aflat într-o ţară arabă a fost foarte mirat când a fost condamnat la închisoare pentru că l-a făcut pe profetul Mahomed „câine”. La proces, creştinul s-a apărat, spunând că toată viaţa i-a înjurat pe toţi sfinţii din calendar şi nu a păţit nimic. Cine înjură de sfinţi, cu greu va rosti acatistul lor. Nici câinele nu îşi muşcă stăpânul, ci îl apără.

Există metode de transfer. În epocă, francezii erau sfătuiţi să zică „Jarnicoton” („Mă lepăd de Coton”, duhovnicul regelui), în loc de „Jarnidieu” („Mă lepăd de Dumnezeu”). Cine îl iubeşte pe Mesia şi se roagă Lui sincer, nu simte nevoia de a-L înjura. Sfinţilor, casnici ai Neatinsului, coborâţi în inimile noastre!



Claudiu Dumea

Urmarirea divinitatii

Astăzi, credinţa poate fi exercitată fără a zdruncina viaţa morală şi fără a jena eul adamic. Hristos poate fi „primit” fără ca în sufletul celui ce Îl primeşte să ia naştere o dragoste deosebită pentru El. Omul este „salvat”, dar el nu este nici flămând, nici însetat după Dumnezeu. De fapt, el este învăţat de către alţii într-un mod specific să fie satisfăcut şi este încurajat să fie mulţumit cu puţin.

Caut în mod deliberat să încurajez această sete puternică după Dumnezeu. Lipsa ei ne-a adus în actuala noastră stare josnică. Calitatea lemnoasă şi rigidă a vieţii noastre spirituale este rezultatul lipsei de dorinţă sfântă. Mulţumirea de sine este duşmanul mortal al oricărei creşteri spirituale. Trebuie să existe o dorinţă puternică, altfel, oamenii Lui nu vor avea parte de nici o manifestare a lui Hristos. El aşteaptă să fie dorit. Ce păcat că în privinţa multora dintre noi, El aşteaptă atât de mult, prea mult, în zadar.

Fiecare vreme îşi are caracteristicile proprii. Acum, trăim în vremea complexităţii religioase. Simplitatea din Hristos se găseşte rareori printre noi. În locul ei avem programe, metode, organizaţii şi o lume de activităţi caracterizate de agitaţie care ocupă timp şi care atrag atenţia, dar care nu pot satisface vreodată tânjirea inimii. Superficialitatea experienţei noastre lăuntrice, goliciunea închinării noastre şi imitarea slugarnică a lumii care marchează metodele noastre promoţionale, toate acestea depun mărturie pentru faptul că astăzi, noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu doar în mod imperfect, iar pacea lui Dumnezeu aproape deloc.

Dacă vrem să-L găsim pe Dumnezeu în mijlocul tuturor formelor religioase, trebuie să ne hotărâm să-L găsim pe El, iar apoi să pornim pe calea simplităţii. Ca întotdeauna, Dumnezeu Se descoperă „pruncilor” şi Se ascunde în întunericul gros de cei înţelepţi şi pricepuţi. Trebuie să simplificăm felul în care ne apropiem de El. Trebuie să îndepărtăm totul până ajungem la lucrurile esenţiale (şi vom vedea că acestea sunt binecuvântat de puţine). Trebuie să lăsăm deoparte orice efort de a impresiona şi să venim cu acea sinceritate inocentă a copilăriei. Dacă facem aceasta, fără îndoială, Dumnezeu va răspunde curând.

Înlăuntrul fiecăruia dintre noi există un vrăjmaş pe care îl tolerăm spre pierzarea noastră. Iisus l-a numit viaţă sau sine, sau după cum am spune noi, viaţa sinelui. Caracteristica lui principală este setea de posesiune; cuvintele câştig şi profit sugerează acest lucru. Să permiţi acestui vrăjmaş să trăiască înseamnă, până la urmă, să pierzi totul. Să-l repudiezi şi să renunţi la totul de dragul lui Hristos înseamnă să nu pierzi nimic până la urmă, ci să păstrezi totul pentru viaţa veşnică.

Calea spre o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu este prin văile singuratice ale sărăciei sufleteşti şi ale renunţării la toate lucrurile. Promovarea sinelui sub pretextul promovării lui Hristos este atât de obişnuită astăzi încât trece neobservată.

Silvestru Danila

Readucerea lui Dumnezeu in tabara

De câte ori o putere nouă ţâşneşte în noi, ni se tulbură sufletul ca apa unei fântâni în care s-a desfundat un izvor nou”. (Lucian Blaga)            

Viaţa pe care o trăim este rezultatul naturii interiorului nostru. Întotdeauna minţile mărunte au doar dorinţe, iar minţile mari au întotdeauna ţeluri în viaţă. Scopul sau ţelul pe care îl avem pentru viaţa aceasta ne va ţine în mediocritate sau te va duce pe culmi cu Dumnezeu. Ţelul e cel care te face să ieşi în faţă şi să te lupţi cu duşmanul de care majoritatea fug.

Ce altceva, decât ţelul de a-L cinsti pe Dumnezeu l-a făcut pe David să ia o praştie, câteva pietricele şi să îl înfrunte pe Goliat! Dumnezeul său era ridiculizat, poporul fugea ca iepurii de frica unui om. Ce l-a făcut pe David să iasă în faţă? Un alt motiv pentru care David a ieşti în faţă a fost nevoia de Dumnezeu. David L-a adus pe Dumnezeu acolo unde a fost dat afară din inimi şi din tabără.

Unul din scopurile noastre trebuie să fie să-L aducem pe Dumnezeu acolo unde a fost dat afară. Când te afli în faţa unor probleme gigantice, ce te face să spui cu toată fiinţa ta că nu poţi accepta un astfel de lucru? Că nu poţi lăsa lucrurile să meargă în acea direcţie. Unul din răspunsuri este probabil în ţelul tău şi cât de mult crezi în el. Domnul ne-a dat cea mai frumoasă şi mai responsabilă misiune din univers, aceea de-a schimba ceea ce se poate schimba şi de-a lăsa neschimbat ce este de neschimbat.

Un sondaj făcut persoanelor care au trăit peste 100 de ani cu scopul de-a prezenta secretul unei vieţi longevive a dezamăgit aşteptările multora. Nu exerciţiile fizice sau un regim alimentar mai deosebit a fost lucrul comun al acestor oameni. Răspunsul a fost că aceştia aveau un scop bine definit în viaţă. Avea fiecare dintre ei o puternică motivaţie de-a trăi. Prea puţini oameni ştiu ce vor şi ce trebuie să facă pentru a ajunge acolo. De multe ori oamenii îşi doresc ceea ce n-au nevoie şi nu au nevoie de ceea ce nu-şi doresc.

Stelian Bercea

Printesa eliberata din sclavie

Imaginile prinţeselor fermecătoare din basmele pe care le citeam cu „sufletul la gură” în anii copilăriei, şi pe care le visam apoi cu ochii deschişi ne-au cucerit, şi ne-au făcut să ne dorim să trăim în pielea lor măcar în imaginaţia noastră.  Cu timpul intrând în realitatea şi truda zilnică ne simţim mai degrabă reversul prinţesei, probabil cenuşărese... cu lumina bucuriei stinsă în ochi, dezamăgite, obosite, neînţelese...

Ce însemnă la urma urmei o prinţesă? Putem vreodată să fim prinţese? Prinţesa este forma feminină a prinţului. În limba latină prinţ înseamnă cetăţeam de onoare, cetăţean principal, iar termenul „prinţesă” era folosit pentru partenera unui prinţ sau pentru fiicele acestuia, femei al căror statut în viaţă depindea de relaţia lor cu un prinţ şi care puteau fi dezmoştenite şi deposedate de titlu. Această practică a făcut ca mulţi oameni să considere că aceste titluri (prinţ şi prinţesă) sunt rezervate rudelor de gradul I al unui rege sau al unei regine.

De la prinţesa aceea dulce cu un corp, ten, par, totul perfect, îmbrăcată elegant până la prinţesa războinică tip Xena, este foarte greu de identificat ce tip de feminitate poate fi numită „prinţesă” şi care nu poate fi numită astfel. Am aflat cu stupoare de la o prietenă de-a mea că nici noi nu eram prinţese, din cauză că părinţii noştrii sunt oameni simpli şi modeşti, care nu au reuşit să ne ofere material o situaţie strălucitoare... că eram nişte fete comune, care speram măcar la titlul de cenuşărese, care să fim salvate de un prinţ care să ne vadă nemaipomenite, şi să ne ducă într-o ţară unde să ne simţim împlinite şi unde să ne descoperim semnificaţia.

Este o povestire care mi se pare că se potriveşte în acest context. Se întâmpla în perioada când în America era perrmisă sclavia. Era o familie foarte săracă, unde nu la mult timp timp după ce s-a născut primul băieţel căruia i-au pus numele Abel, tatăl – susţinătorul familiei moare subit într-un accident. Mama lui Abel atunci cu inima frântă a început să muncească la portul din apropiere, şi făcea curăţenie în vapoare, ca să-şi poată asigura un trai modest ei şi fiului său.

După ce a Abel a împlinit 5 ani, mama lui s-a îmbolnăvit şi deoarece nu avea bani să meargă la medic în scurt timp a murit. Marinarii din port care o cunoşteau pe femeie au plătit pentru înmormântarea ei, şi în schimbul banilor au luat copilul să le slujească ca şi sclav. Dar pentru că au contribuit financiar mai mulţi marinari, s-au hotărât să tragă la sorţi care dintre ei va lua copilaşul şi va plăti celorlalţi restul de bani. În timp ce pregăteau sorţul, inima lui Abel tremura de frică. Atmosfera aceea plină de fum, rasetele stridente şi vorbele marinarilor l-au făcut să rămână mut şi nemişcat de spaimă.

Deodată, uşa s-a deschis şi o rază puternică de lumină a străpus atmosfera infernală a încăperii, şi în prag s-a ivit o siluetă înaltă a unui bărbat puternic. A lăsat uşa deschisă şi s-a apropiat de masa unde se hotăra destinul lui Abel, a vorbit ceva şoptit cu marinarii, apoi a luat sorţurile lor şi le-a aruncat la coşul de gunoi. S-a apropiat de copilaş, i-a zâmbit şi l-a luat de mânuţa tremurândă în mâna lui mare şi puternică. Era căpitanul, care l-a infiat pe Abel, a plătit pentru el marinarilor datoria şi a investit în el, trasformându-l din copil de rob în fiu de căpitan.

Ceea ce a făcut căpitanul acela pentru Abel, a făcut Dumnezeu pentru noi, a luat sorţul pe care l-au aruncat cei care ni-au spus că nu suntem buni de nimic şi l-a aruncat la coşul de gunoi. „Dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos.” . „N-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?”



Dacă am ajuns o prinţesă în cârpe şi zdrenţe, pot fi o prinţesă în interior. Ar fi mai uşor dacă aş fi înveşmântată în straie de aur, dar este o victorie încă şi mai mare să fiu prinţesă tot timpul fără ca nimeni s-o ştie.

Anca Bordea

Diferenta dintre Noe si Lot
Noe si Lot sunt doua personaje care au supravietuit unor pedepse generale. Printre elementele care au supravietuit cataclismelor s-au gasit o valiza, cu marca Shopping Center Sodoma, care apartinuse lui Lot si fragmente din biblioteca pe care Noe a avut-o în corabie. Va rog sa cititi cu atentie piesele inventariate din valiza lui Lot si din biblioteca lui Noe si sa verificati care din subiectele sau cuvintele citite va sunt familiare si care va sunt straine.

Iata o parte din subiectele aflate pe lista de inventariere din valiza lui Lot: Versace, Cosmopolitan, Eminem, Puma, Di Caprio, Swatch, Lord of the Rings, Avon, Pink, Brad Pitt, DJ Bobo, Hot Style, Orange, B.U.G., Dolomite, David Beckham, money . Iata o parte din subiectele aflate pe lista de inventariere din biblioteca lui Noe: Sfanta Scriptura, Patericul, Ceaslovul.

Nu cumva suntem mai familiari cu lucrurile din lume, ca si Lot, si mai straini de caile Domnului? Daca este asa, a venit vremea sa ne facem prieteni cu Noe.
Virgil Andrei

Iarasi si macar
Folosim o mulţime de vorbe în dorinţa de a umple golurile. Declaraţiile sunt atât de mari şi faptele atât de mici. Viaţa nu se armonizează cu vorbele noastre.
Există două vorbe care reprezintă astăzi pe mulţi: « iarăşi » şi “măcar". ”Iarăşi au întristat pe Dumnezeu”. Lipsa de consecvenţă în relaţia cu Dumnezeu duce la următoarea concluzie: suntem tare goi! Duminică de duminică reedităm legenda meşterului Manole în varianta evanghelică:
- ce construim duminica, dărâmăm în cursul săptămânii. Ba, din nefericire, unii stau şi privesc cum alţii se străduiesc. Ei nu mai fac nimic de mult.

Apoi mulţi folosesc cuvântul “măcar”. Măcar o dată pe săptămănă să merg la biserică. Măcar la vecernie să vin şi eu. Măcar o “Nascatoare” să spun şi eu. Măcar 5 minute să mă rog. Măcar o luminare...! Deşi atunci când ne rugăm nu folosim niciodată cuvântul măcar. Nu spunem: ”Doamne dă-mi măcar fundaţia de la casă". Ci ne rugăm pentru casă. Nu spunem la boală: "vindecă-mă doar de strănut". Ci spunem: ''vindecă-mă complet!"



Atât de goi deşi avem un Dumnezeu atăt de plin. Deşi avem posibilitatea plinătăţii prin Duhul Sfânt.
În plan personal Duhul Sfânt rodeşte în omul credincios. Dragostea care nu ia pauză niciodată.
Bucuria care îl face pe Dumnezeu să fie dorit de cei din jurul tău.
Pacea care doar pe buze e un afront, dar în fapte este o laudă pentru El.
Îndelunga răbdare care este antidotul lumii acesteia grăbite, imature, nervoase.
Bunătate a care îl face pe credincios comestibil, pentru că trebuie să fie o pâine caldă.
Facerea de bine care îmbracă, spală, hrăneşte fără a face calcule omeneşti.
Credincioşia care ne redă demnitatea de a fi verticali.
Blândeţea care umblă cu leac după ea pentru rănile celorlaţi.
Înfrânarea poftelor care este ştiinţa umblării cu Dumnezeu.

Duhul Sfânt este de dorit nu ca să ne facă turbo creştini. El nu îţi dă plămâni ca să strigi mai tare decât ceilalţi. Duhul Sfânt nu înseamnă doar vorbire în limbi. Ci mai degrabă o vorbire în fapte. Un limbaj al trăirilor pentru şi de dragul lui Dumnezeu. Un limbaj al caracterului. Ca să nu mai fim goi. Ci plini de roade bune. Oameni de cursă lungă. Nu doar un sprint vrea Duhul Sfănt. Ci să facă din tine un alergător de fiecare zi. Un maratonist al Adevarului.


Florin Ianovici
Unde gasim fericirea

Domnul imi va da o inima noua, un duh nou va pune in mine. Va scoate din carnea mea inima de piatra si imi va da o inima care simte. Iata ca raspunsul il gasim de la inceput, chiar de la primul cuvant.

Tata, iarta-ne, ca nu stim ce facem. Cand pot sa imi impartasesc duhovnicului cele mai mari secrete, fac lumina in intuneric. Toata bucuria din lume vine cand doresc fericirea altora. Toata nefericirea din lume vine cand doresc doar placere pentru mine. Cand am pace interioara, pot sa fiu pasnic cu cei din jur. Cand simt dragoste si bunatate pentru ceilalti, nu numai ca ei se vor simti iubiti si protejati, dar si in mine va fi fericire si pace.

Gasesc fericirea sau nu in acceptarea sau refuzul de a iubi pe dusmani, de a face bine celor ce ma urasc, de a binecuvanta pe cei ce ma blestema si de a ma ruga pentru cei ce ma tortureaza. In acceptarea sau refuzul de a ma opri din pacat si de a afla puterea lui DUMNEZEU. Rugaciunea este o atitudine foarte sanatoasa pentru viata de azi.

Stiu unde sa caut fercirea. Stiu ca necazurile multe nu presupun lipsa bucuriilor. Stiu ca optimistii traiesc mai mult. Stiu ca daca vad din autocar o batranica care se chinuie sa curete zapada din fata casei, ar trebui sa il rog pe sofer sa opreasca si sa iau si eu o lopata.

Nu vom capitula in fata ispitei «De ce sa ne obosim sa fim fericiti?». Sigur ca e mai simplu sa lenevesc, sa cersesc sau sa fur. Dar munca si rugaciunea sunt variante mai sigure de a gasi fericirea. Si voi intalni bariere, dar DUHUL le va nimici.



MESIA nu imi spune ca nu voi fi incercat sau ca nu ma voi imbolnavi, ci ca nu voi fi rapus. Daca vreau sa fiu fericit o ora, trag un pui de somn. Daca vreau sa fiu fericit o zi, merg la pescuit. Daca vreau sa fiu fericit un an, fac rost de o mostenire. Daca vreau sa fiu fericit toata viata, ajut pe cineva.

Aristocratii isi schimbau numele, adaugand un « i » : Mihaly devenea Mihalyi. Si Biblia marcheaza schimbarea modului de viata prin schimbarea numelui din Avram in Avraam. Cei ce vor sa se calugareasca isi aleg un nou nume. Eu as dori sa schimb si mai mult: sa nu fiu pe lista condamnatilor, ci pe cea a binecuvantatilor.

Ce-mi pasa mie de flori si de arbori, de foc si de piatra, daca imi lipseste iubirea Cerului? Trebuie sa traiesti iubind, ca sa poti descrie rasaritul si sa intelegi azurul. Literatura din toate timpurile arata ca starea de indragostire cu greu poate dura intre doua creaturi. Lucrurile se schimba atunci cand Creatorul este fidel in relatia cu noi, mai ales cand noi Il tradam. Calea iubirii nu e neaparat calea fericirii terestre. Ci mai cu seama inseamna asumarea iubirii si a riscului suferintei.

Se spune despre o planta ca ii place cutare soi de pamant atunci cand acolo ii merge bine. Miracolul iubirii este sa speri imposibilul si sa-l si intalnesti. Poate realitatea sa fie minunata, daca viata nu este, in perceptia noastra? Legile Neatinsului nu le indeplinim din frica, ci pentru ca sa simtim prezenta Lui. Nimic nu sunt fara dragostea care indelung iarta.

Cine isi mai aminteste de « cotidian » in intelesul sau primar «mai mult decat esential», iar nu «rutina zilnica plictisitoare»? Toti vrem sa ne iubeasca cineva asa cum vrem noi, iar nu cum gaseste el de cuviinta. Am fi in stare sa impunem Cerului cum sa ne iubeasca, fara sa oferim nimic. Vinovatia este cancerul iubirii; iertarea este medicamentul. Daca Il iubesc pe Dumnezeu, am Raiul. Daca nu Il iubesc, singur intru in vapaie.

Preocupat de prea multe amanunte, sa nu pierd esenta. Stiu ca sunt pacatos. Dar stiu si ca MESIA impartaseste har inmultit celor ce ii sprijina pe cei neputinciosi, multumesc pururea pentru toate si se roaga neincetat.

Nu am ajuns la nivelul acesta, la statura barbatului desavarsit dupa masura deplinitatii lui HRISTOS. Dar nu sunt confuz. Stiu ca acolo vreau sa ajung. Si nu pot singur, ci cu ajutorul sfintilor.

Am folosit des cuvantul « stiu » nu pentru ca vreau o eliberare prin stiinta, ci pentru ca de acum nu mai am nici o scuza daca nu ma tin de promisiunile facute la spovedanie.

Multumesc DUMNEZEULUI CELUI VIU pentru toate minunile si vreau sa nu ajung in starea de nemultumire si la statutul de nemultumit, nefericit, neiubit, nevindecat, neiertat, nemantuit. Vad ca tot ce incepe cu « ne » nu e de la CEL BUN. Nici ce conditioneaza cu « daca ». Asa trebuie sa gandeasca oricine s-a botezat.



Inclusiv in vorbire sa nu fie negativist, deceptionat si trist. Pozitivismul nu e o inventie psihologica noua, o cale sigura spre succes, nu e un « secret » din Multi Level Marketing. Doar ca noi ii spunem nadejde.

O nadejde in CEL CE ESTE, in fata CARUIA nu exista imposibil. In fata CARUIA toti avem o sansa de iertare, fericire, iubire, vesnicie. Poporul Invierii nu are motive de tristete. Pacatele chiar sunt sterse. Acesta e misterul credintei. DUMNEZEU vine intre noi si ne scapa de iad. Si noi inca ne indoim: sigur e asa ?

Cat de importanta e comunitatea BISERICII pentru mine… Aici e singurul laborator unde scap de cancerul sufletului. Numai ca poate nu inteleg totdeauna suferinta. Doamne, lumineaza-ne pe noi cu indreptarile Tale!

In HRISTOS m-am imbogatit deplin in toate. Aceasta avere nu o voi pierde. Nu astept Aratarea Lui ca o stire de senzatie, ci ma rog sa am destul untdelemn in candele, ca fecioarele intelepte care au intrat la NUNTA MIRELUI. Ma rog sa fiu intarit in puterea Lui, pentru ca nevinovat sa ma infatisez in acea ZI.

Ce inseamna CRUCEA pentru mine: nebunie sau puterea lui Dumnezeu? Prima varianta e raspunsul celor ce pier, al celor ce isi risipesc sansa la vesnicie. A doua varianta reprezinta mantuirea. Nu pot ajunge la INVIERE ocolind Crucea. Dar nu dezarmez: cel ce tine poruncile, il are in sine pe Poruncitor.

Daca pe HRISTOS oamenii L-au prigonit, ironizat, scuipat, batjocorit, crucificat, sa nu ma astept la altceva daca sunt CHRIST-ian. Daca sunt ocarat, sa binecuvantez.

In momente de prigoana, sa rabd, pentru ca se va mantui cel ce va rabda pana la sfarsit. Am ajuns din nou crestinii sa fim ironizati, etichetati « gunoiul lumii » si « maturatura tuturor », « saraci cu duhul » si cate si mai cate. Fac parte insa din Biserica, din acea Biserica pe care nici portile iadului nu o vor birui.

Trebuie sa am puterea sa ma rog pentru dusmani, sa ii iert si sa nu ma razbun, oricat de mare si ilogic rau mi-ar cauza. Asta da, e greu. Doamne, da-mi putere sa rezist.



Sa vad lumina din fiecare persoana si lucru, nu intunericul. Sa vorbesc despre ingeri de lumina din acatiste, sinaxare, filocalii sau scripturi, nu despre legiuni de demoni din reviste, televiziuni, cluburi, anturaje, aranjamente. Sa ma rog sa se deschida cerurile pentru dusmanii mei.

Credem ca Sfanta Maria este fecioara inainte, in timpul si dupa nasterea Fiului lui Dumnezeu. Apare in Biblie in momentul Bunei Vestiri, a Nasterii Domnului, a “ratacirii” in templu, a nuntii din Cana, precum si in momentul crucificarii. Imediat dupa Inaltare, este prezenta la rugaciunile comune ale apostolilor. Credem si marturisim ca in Sfanta Maria s-a implinit profetia lui Isaia: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu”. Aceasta proorocie il numeste pe Mesia cu titlul de Emanuel, adica “Dumnezeu este cu noi“.

O numim pe Sfanta Fecioara THEOTOKOS (Nascatoare de Dumnezeu). Toti cei care spun altfel sunt numiti eretici de catre Sfintii Parinti de la Sinodul al III-lea Ecumenic. Acesti eretici au si un nume, nestorieni, dupa numele celui anatematizat cu aceasta ocazie, Nestorie. Nestorieni sunt cei care cred ca e o simpla nascatoare de om sau nascatoare de Hristos.

Pe icoanele autentice chiar apar initialele grecesti pentru sintagma “Mama lui Dumnezeu” (Mitir Theos). Clericii sinodali accentueaza ca daca Sfanta Fecioara nu e Nascatoare de Dumnezeu, atunci, evident, nici copilul acesteia, Iisus, nu este Dumnezeu. Daca Cel ce a murit pe cruce nu e Dumnezeu, pacatele noastre nu sunt iertate. Daca Cel ce a inviat a treia zi din morti nu e Dumnezeu, nici noi nu vom invia.

Numele Eva cea Noua atribuit Sfintei Fecioare se datoreaza ascultarii sale fata de poruncile divine, in contrast cu neascultarea primei femei, sotia lui Adam, ascultare care conduce la salvarea omenirii prin Iisus. Elisabeta ii acorda o cinste deosebita. La interventia sa directa, Iisus preface apa in vin la nunta din Cana. Cand “fratii” Domnului il cauta pe Invatatorul, Domnul Iisus spune ca oricine face voia Tatalui este sora lui, fratele lui si mama lui. Este prezenta in foisorul de sus in momentul electiei apostolului Matia in locul vacant lasat de Iuda.

Nu credem ca Sfanta Maria este doar “almah” (ebr.: tanara femeie, cu potentiale legaturi trupesti), ci “betulah” (ebr.: fecioara), convingere marturisita de Crezul Bisericii primare, care o numeste permanent Fecioara Maria.

Cum zice un Sfant Parinte, cum ne putem inchipui ca o femeie - care vorbeste cu un inger, care se roaga permanent, care nu cunoaste rautatea, care si-a dedicat toata viata Cerului, care L-a nascut pe Dumnezeu ca om - isi mai poate inchipui macar sa aiba vreo legatura trupeasca cu vreun barbat, dupa ce a fost martora unui miracol asa de mare.

Cel mai mare dusman al ei este Celsus, un eretic care blasfemiaza, acuzand ca Maria ar fi avut o legatura trupeasca cu un soldat roman, iar casatoria “fictiva” cu Iosif ar fi avut ca scop evitarea omorarii cu pietre pentru adulter.

Cum sa nu ne pedepseasca aspru Dumnezeu cel iubitor, cata vreme suntem mai rai decat Celsus de fiecare data cand incalcam porunca a treia si injuram si coboram toti sfinti, nu in rugaciune cum ar trebui.

Permanent cand vorbesc despre Fecioara Maria, imi vine in minte episodul Nasterii din Betleem, versiunea completa, care include uciderea miilor de prunci nevinovati de catre Irod. Imediat fac o legatura cu miile de prunci martiri din Biserica primara, sfasiati de la sanul mamelor lor de lei in arenele romane, spre deliciul audientei.

Metoda pur istorica nu ne va spune multe despre taina pururea fecioriei Maicii Domnului. Ne ramane calea credintei. Asa intelegem cum a fost ridicata cu trupul la cer dupa adormire. Din nou, in fata divinului, cuvantul “imposibil” isi pierde sensul. Bart Ehrman zice ca partenogeneza (conceptia virginala) e posibila in cazul animalelor inferioare, niciodata la mamifere, dar produce doar femele, clone genetice ale mamelor. Perpetua virginitate a Fecioarei Maria ramane pentru noi o dogma de credinta, nu o simpla parere modificabila.

Supracinstirea acordata Maicii Domnului se exteriorizeaza in principal prin rugaciuni de mijlocire catre Hristos. Si sunt multe minuni consemnate in acest sens si mai multe ramase in discretia stangii care nu stie ce face dreapta.

Fecioara cu Pruncul este o icoana autentica gasita adesea in catacombele primilior crestini, fapt ce evidentiaza ca noi ne straduim sa pastram credinta nealterata peste generatii. Putem citi scrierile parintilor apostolici, mai ales Didahia, pentru a urma pilda Bisericii primare. Iar pentru linistea sufletului, sa citim zilnic Paraclisul.

Credinta noastra ca Sfanta Fecioara intermediaza rugaciunile noastre nu e deloc depasita, chiar daca e veche de doua milenii. Multi contemporani se bucura de minuni pe baza credintei. Ceea ce e inca activ nu poate fi perimat. Si nu va fi pana la Parusie, cand Iisus Hristos (Fiul Fecioarei, Fiul Omului) va veni in slava a doua oara pe pamant. Rugaciunile adresate Maicii Domnului au un dublu caracter: personal si comunitar. Cine vrea sa fie un imitator al lui Hristos nu are cum sa ocoleasca cinstirea Mamei Sale.

Noi apartinem lui Dumnezeu si avem o legatura personala cu El, iar intermediarul principal este Sfanta Fecioara. Maica Domnului este calea regala prin care Mantuitorul vine la noi. Este cea mai mare intre femei. Nu putem sa o cinstim indeajuns pentru faptul de a-l naste pe Fiul lui Dumnezeu. Cinstirea ei e inscrisa in adancurile inimii noastre.

Nu putem nega ca Dumnezeu a ales-o sa fie Mama Fiului Sau, acordandu-i o onoare imensa. Stima este un cuvant mic pentru a arata cinstea ce i se cuvine. Cu cat oamenii il iubesc mai mult pe Hristos, cu atat creste cinstea acordata Maicii Domnului. Este binecuvantata intre femei, cum o numeste Elisabeta. Este un exemplu coplesitor de viata dedicata lui Dumnezeu.

Se smereste si face ascultare: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!”, ii spune ingerului care o anunta ca va naste pe Mesia. Vointa ei libera este acum “consumata” de vointa divina. Se supune, vrea sa fie roaba Domnului, nu se mandreste, nu vrea sa fie “ca Dumnezeu”, nu e tentata de fructul oprit, ci asculta de porunci pana la capat. In acest sens, intelegem de ce ea e Noua Eva. Rolul ei nu se diminueaza dupa nasterea lui Iisus. Moare, dupa ce a avut o viata sfanta. Este ridicata cu trupul la cer. Este cel mai bun exemplu uman de mod de viata pentru noi.

Pr. Marius Matei

BISERICA VIE

Creştinii unei anumite parohii ca o conditio sine qua non trebuie sa se cunoască unii pe alţii. Caci viaţa în Biserică este una de natură relaţională. Preotul parohiei este chemat de a-şi forma comunitatea atît pe verticală prin întîlnirea cu Hristos cel viu cît şi pe orizontală prin comuniunea cu toţi membrii parohiei.

La etapa contemporană oamenii sunt cu „vitezometrul” la zero. Aceşti oameni intră în Biserică pentru a afla macar aici o mîngîiere, pentru că lumea nu le-o mai oferă, a pune o lumînare disperaţi de nedreptaea ce li se face de unii puternici ai societăţii, pentru că societatea în care vieţuim astăzi se prezintă într-o stare de „homo homini lupus est ” .

Experienţa prin excelenţă a Liturghiei este bucuria. Mîntuitorul însăşi de multe ori ne îndeamnă la bucurie. Liturghia este o danţuire, o strigare de bucurie şi mulţumire de aceea momentul culminant, corifeic, al adunării euharistice este săvârşirea Multumirii adresată Dumnezeului Tată.

Liturghia ortodoxă deţine in ansamblul său şi unitate în rugaciune. Adica pe parcursul celebrarii euharistice crestinii adunaţi în acelaşi loc trebuie sa se roage ca şi cum ar constitui o singură gură.

Rugaciunea personală practicată în timpul Liturghiei separă pe credincios de această trîmbiţă împreună rugătoare a corpului eclezial. Trăirea Bisericii primare era o trăire comunitară în special în timpul Liturghiei. Chiar şi rugacinile liturghiei ne oglindesc acest lucru.

O soluţie pentru a-i face pe creştinii de astazi să deţină o relaţie conştientă cu Hristos, pentru a se putea împărtaşi la fiecare liturghie şi pentru a fi o marturire creştină adevărată în lume poate fi ţinerea unor anumite mici cateheze de introducere în viaţa ecleziala în fiecare parohie. Implementarea acestor cateheze de transfigurare a omului din individ în persoană vor aduce cu sine si inspirarea crestinului de a vietui in lume după poruncile lui Hristos. Indiferent ce meserie profesează această persoană, aceste persoane vor consitui o veritabila marturie crestină în lumea contemporană .



Biserica nu este un muzeu, Biserica nu este un vestigiu al arheologiei, Biserica nu este spatiul superstiţiilor, colacilor şi al prosoapelor, Biserica nu este locul tipicarismului bolnav, ci Biserica este locul întîlnirii omului cu Dumnzeul Cel Viu.

Iurie Stanila

Inorogul gheţurilor albastre

De sus privirea-mi în stele minuscule cade cu aripi de alb haotic în amintirile clădite-n drumul timpului, cetind ceaslovul iernilor trecute.


Aud glasuri de cor cristalin ce răsună-n văile amintirilor copilăriei mele, acolo, undeva, în trecutul îmbrăcat în iarnă, cu parfum de brazde din ape de fulgi netopiţi.
Cu alb-albastru de gheaţă-n gândurile mele cuprind orizontul şi cerul mi se deschide. Aplec al meu suflet peste florile iernii scrise pe cerul lumii în cuvinte sfinţite.

Citesc în obrazul celui care încet ridică steluţa–n mâna mică, roşul merelor din verile adunate-n secole trecute. Colindul albastru al gheţii răsună şi roşul de suflet fierbinte se aude înaintând prin omătul mare în ghetuţe mici, ce cu ele, drumuri pe la porţi străbate, El, copilul lumii, care ne anunţă că este venit în lume.

 

Arunc de pe mine mantaua iernii ce-n fulgi albi argintiu luceşte şi pun lemnele bunicii în soba trecutului care arde-n amintiri. Deschid aburii de geam ce-n gheaţă poartă florile inimilor pure şi prind dinspre poarta colindului, sunetul ce vine.



Pun în balanţa trecut-viitor sufletul meu, care prin gânduri rătăceşte cu bucurie-tristeţe şi plânge ce a fost în regrete sau în bucurie că-n timp trecut trăirile sau dus.
Suflete care nu mai vin sau care au plecat, fără întoarcere poate, îmi agaţă inima în cuiul neliniştilor din casa vieţii. Coloana vieţii mele stă dreptă, nu se apleacă în vitregii de soartă.

 

Speranţa rămâne-n lumea ce-n viitor va-n-vinge, prin ramuri noi de neam şi reînoită vigoare, fără negreală de timp ce alb încă întinează. Mă aud pe mine prin toţi şi vreau sa fim unire.


Cred că Mioriţa a plecat undeva şi nu vreau să mai vie. Aud prin glasuri brazii lovind vântul şi munţii strigând a tăcere. Aud văile satelor din gândurile mele prin fumul alb ce fuior spre albastru cer de gheaţă trimite, buna vestire a unui nou început.

 

Trec încă o crestătură de viaţă scrijelită pe toc de timp, încă un an în răbojul vremii vieţii noastre. Simt cum altarele cântă pe cuprinsul credinţei noastre prin lemnul ce rezonează în glasuri de cor, cu buze care vorbesc de linişte şi suflet, spre împăcare.



Sărbătoarea simt că trebuie să fie şi-n cel ce poate şi-n cel fără putinţă. Să dăm, prin faptă şi cu bucurie, fericire sufletelor ce-n durere aşteaptă mântuire la nedreaptă soartă.
Să deschidem porţi de suflet şi inimă, să fie casă de oaspeţi. Simt că trebuie să alungăm oboseala din vremuri şi neîmpăcarea pentru tot ce vine.

Colţuri de lumini străbat uliţe sau străzi de nopte, prin mii de lumini colorate. Fiori de nelinşti dinspre trecut mă cuprind în cleşte de gheaţă.


Simt singurătatea cum strigă-n multe suflete, căutându-şi perechea.
La mese, pahare se înalţă-n rubinii licori scăldate. Frumoase zâne şi inorogi, în straie de sărbătoare îmbrăcaţi, cântă împreună. Păr alb argintiu se apleacă spre darurile ce trup şi suflet fericesc copii, nepoţi şi lumea toată.

Simt cum prin clipe magice încet trecutul pleacă şi viitorul vine. Vreu să fiu în fiecare clipă, mai bun şi mai în faţă cu o altă clipă.


Doresc să pot aduna totul într-un mic pumn de copil, suflet curat, neîntinat, şi să fac dar tuturor cerul albastru şi cristalin ce-n nori de puf de zahăr clipeşte fericit, spre noi.
Primăvara ce renaşte prin stele în înalt de cer şi-n noapte, dăruindu-ne adieri de parfum de flori cu chipuri nenumărate, zâmbet şi parfum de puritate ce colorează şi înobilează privirile noastre ce se reagăsesc prin ea.

 

Vara ce pârguişte spicul de grâu, punând apoi cea mai albă pâine pe mesele tuturor, apoi toamna, mama bogăţiei noastre, bucurosă să ne dăruiscă bob de miere-n strugure fermentat, prin vin.


Galbenul de gutuie şi parfumul copacului care prin mere şi auriu de pară, cu parte-n roşu ruşintă, ascunsă după frunza lată, să ne îmbie să gustăm zemoase licori din pământ de ţară, bogată.
Doresc să adun în mâna copilaşului albul tuturor zăpezilor iernilor trecute peste acest neam, bucuria şi fericirea la un loc, pentru ca toate acestea să ne spele de păcatele timpurilor noastre.

Inorogul alb al gândurilor mele mi-a şoptit că a venit vremea să ne trezim din răceala gheţii albastre şi să punem o floare pe gheaţă, acolo sus, mai pură şi mai curată, semn că existăm şi durăm prin fiecare an ce trece, pe aceste plaiuri de basm.
Sa ridicăm capul prin slove şi idei, să dovedim că existăm cu adevărat, prin a fi !
Viorel Muha



Dostları ilə paylaş:
  1   2
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə