Potopul, prefigurare a sfarsitului lumii

07.05.2014

Potopul, prefigurare a sfarsitului lumii

Ideea unui potop universal incepe sa fie acceptata si in lumea stiintifica, dupa lungi ezitari si cautari.In urma unui sir nesfarsit de ipoteze si contra-ipoteze, cu cercetari interminabile si polemici, oamenii ajung sa recunoasca un adevar pe care Biblia il sustine atat de clar si simplu de mii de ani.

Multi dintre oamenii de stiinta care sunt foarte rezervati in ceea ce priveste potopul biblic, afirma ca in straturile pamantului nu se gasesc dovezi care sa afirme ca potopul a avut loc cu adevarat, iar acest lucru este de ajuns sa dovedeasca ca potopul biblic nu este decat o poveste, un mit fictiv.

Unii oameni de stiinta, insa, afirma ca povestea lui Noe si a potopului este practic identica in toate limbile in care a fost scrisa: persana, chineza, egipteana veche, babiloniana sau sanscrita, iar singurul cuvant schimbat a fost numele lui Noe. Povestea nu apare numai in Biblia crestina, ci ea apare si in Coran. Acolo se spune povestea lui Noe sau cum era mai numit: “Nu”, tradus in araba, care scapa de potop intr-o arca impreuna cu familia lui.

Existenta atator legende si versiuni pe toate meridianele globului, in ciuda deosebirilor dintre ele, este mai degraba o dovada a originii lor comune. Un cataclism mondial trebuie sa fi lasat o amintire puternica in constiinta tuturor populatiilor pamantului care au aparut din supravietuitorii potopului. Este mult mai logic sa acceptam acest rationament dacat sa credem ca “legenda” potopului a trecut de la un popor la altul, iar prima versiune nu a fost decat o pura inventie a imaginatiei omenesti.

In plus, toate legendele despre potop au cateva elemente comune: proportiile catastrofale, cuprinzand intreaga lume locuita, scopul pedepsitor al potopului, existenta unui numar mic de supravietuitori, oprirea celor care au supravietuit potopului pe varful unui munte.
Alti oameni din domeniul stiintei afirma ca potopul nu trebuia sa fie neaparat universal, ajungea sa fie doar local daca este sa luam in calcul faptul ca el s-a extins suficient pentru a cuprinde intreaga omenire din acele vremuri.

Un sir de argumente logice, cum ar fi durata de peste un an a potopului ne duc la concluzia ca a fost vorba de un cataclism universal, si nu de o simpla inundatie locala. Totodata, dimensiunile corabiei sunt mult mai mari decat ar fi fost necesar in cazul unei inundatii locale.

Daca ar fi fost vorba despre o simpla inundatie locala, fuga spre regiuni mai sigure ar fi fost o solutie mai buna dacat construirea unei corabii. In cei 120 de ani de har acordati lumii antediluviene, Noe ar fi facut mai bine sa se retraga din zona aceea si sa-i sfatuiasca pe contemporanii sai sa faca la fel, daca ar fi fost vorba de o simpla inundatie.

Porunca data lui Noe de a lua animale din orice specie nu avea rost daca ar fi fost vorba doar de o inundatie locala, fie ea cat de intinsa. Speciile ar fi supravietuit in alte regiuni ale pamantului, facand inutila salvarea lor cu ajutorul corabiei.

Dovezi ale oamenilor de stiinta

La British Museum, in Londra, se gasesc expuse tablite babiloniene, sumeriene si acadiene.

Acestea se pare ca dateaza din anul 700 i.H., dar spre deosebire de aceste tablite, povestea lui Noe mai apare si in indepartata China, afisata pe niste vase ceremoniale facute din bronz, iar povestea despre potopul biblic, poate fi citita in interiorul acestor vase. Aceste vase de bronz se pare ca dateaza din timpul dinastiei Chan, adica 1.700 de ani i.H. Dupa cum sustin unii oameni de stiinta, se pare ca la doar 600 de ani dupa potop. Studii universitare facute in acest scop, ne spun ca in momentul actual exista 200 de povestiri despre potop, iar ca mentionari, se gasesc in numar de 272, in fiecare civilizatie si cultura, incluzand chiar si culturile Azteca si Incasa.

Sapaturile arheologice facute de celebrul arheolog britanic Leonard Woolley in vechea cetate Ur din Caldeea, la aproximativ 18 km de locul unde se crede ca a fost Edenul, au scos la lumina dovezi de necontestat cu privire la existenta unui potop mondial. Sapand la 20 m adancime, arheologii au gasit un strat de mal gros de circa 3 m. Acest strat nu contine nicio urma de civilizatie. Astfel de urme de civilizatie au fost gasite atat deasupra stratului de mal, cat si sub acest strat. Un alt fapt interesant este acela ca urmele de civilizatie gasite sub stratul gros de mal erau cu totul deosebite de cele gasite deasupra.

Dr. Schmidt a facut sapaturi la cetatea Fara, la 75 km nord pe valea Eufratului, locul unde se presupune ca a trait Noe si unde si-a construit corabia. Expeditia Dr. Schmidt a gasit acelasi strat de mal sub care s-au descoperit carbuni, cenusa, vase decorate artistic, schelete, sigilii si unelte, toate lasand impresia ca populatia a fost lovita pe neasteptate de o catastrofa, fugind in dezordine. Sapaturile arheologice efectuate la cetatea Kis, la 150 km in amonte pe Eufrat, au dus la descoperirea aceluiasi strat de mal, avand o grosime de circa 1,65 m.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, George Smith, gravor de meserie, a inventariat cele 25.000 de tablite cuneiforme de lut, gasite in vechiul oras Ninive, care datau din secolul al-VI-lea i.H. In anul 1872, dupa zece ani de lucru, acest George Smith s-a concentrat asupra povestirii despre un vapor care a rezistat unui mare potop si care s-a oprit pe un munte. Povestea scrisa pe aceste tablite ne este noua cunoscuta ca Epopeea lui Ghilgames si coincidea exact cu povestea lui Noe din Biblie, aratand prin acest lucru ca relatarea biblica este mai mult decat o legenda fictiva.

Inginerul Theodor Thant, cercetator la Institutul de Fizica Atomica al Academiei Romane, a publicat in 1966 un articol intitulat “Potopul- mit sau ipoteza stiintifica” in care afirma: “Si totusi potopul biblic a existat. Este vorba de o catastrofa ce a cuprins la vremea aceea intreaga suprafata terestra; un cataclism cu cutremure si eruptii vulcanice ale continentelor si scufundarea unor regiuni intregi ale globului. Numarul argumentelor stiintifice care confirma potopul, incepand cu mitologia comparata si terminand cu metodele moderne, nucleare, de cercetare a varstelor diferitelor vestigii ce sustin ipoteza este din ce in ce mai mare. In ce priveste faptul in sine, nu mai exista suspiciuni.”

Ce spune Mantuitorul Iisus Hristos

Biblia vorbeste de un pacat universal care a facut necesara o pedeapsa universala, asupra intregii omeniri. Desi predicarea lui Noe parea o nebunie pentru oamenii de atunci, el a continuat să construiasca corabia si in ciuda dispretului oamenilor din jurul lui, a facut tot ce-i poruncise Dumnezeu.

Conform relatarii biblice, dupa potop, Dumnezeu a facut cu Noe un legamant care priveste intreaga omenire, ceea ce dovedeste ca intreaga lume veche fusese nimicita. Daca ar fi existat si alti supravietuitori ai potopului, Dumnezeu nu ar fi facut cu Noe un legamant care privea intreaga omenire, ci unul care-l privea doar pe el si familia lui.
In Evanghelii, potopul este mentionat de Mantuitorul Iisus Hristos ca o prefigurare a sfarsitului lumii.

Avertizarea din Evanghelii se refera la faptul ca asa cum s-a intamplat in zilele lui Noe, aidoma se va intampla si la venirea Fiului omului. Inainte de potop, oamenii mancau, beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand Noe a intrat in corabie, si n-au stiut nimic, pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti.

Un eveniment mondial nu ar putea fi prefigurat printr-un cataclism local. O simpla inundatie locala nu putea fi data ca exemplu de Mantuitorul Iisus Hristos pentru a prefigura sfarsitul istoriei lumii actuale si a pacatului, ceea ce dovedeste inca odata ca potopul de care vorbeste Biblia a fost cu adevarat un cataclism mondial, care a ramas viu in amintirea tuturor popoarelor lumii.

academice, studenţii care sunt adepţi ai creaţionismului biblic au un nou aliat: a opta ediţie a cărţii „la început: dovezi convingătoare ale creaţiunii şi ale potopului” brown, care este director al centrului ştiinţific pentru cercetarea creaţiei din phoenix, prezintă o teorie a potopului care contrazice teoriile care dau pământului vârsta de miliarde de ani. scopul acestei teorii înaintate de brown este acela de a oferi studenţilor creştini răspunsuri concrete, care să fie convingătoare în discuţiile evoluţioniste din sălile de clasă. el însuşi fost ateu, brown confirmă scrierile bibliei, dar spune că teoria sa nu se bazează pe miracole, ci pe date observabile, ce pot fi analizate de oricine. brown prezintă o teorie numită „teoria hidroplăcilor” (hydroplate theory), care foloseşte fosilele descoperite (cu vârsta de aproximativ 5.000 de ani), ca argument pentru potopul descris de biblie în cartea genezei. în sprijinul argumentaţiei sale, brown mai aduce şi nivelul mărilor şi oceanelor, care înainte de potop era aproximativ jumătate faţă de cel de acum. brown explică potopul ca o inundaţie globală, cauzată atât de ploaie cât şi de o erupţie a apelor de adâncime. teoria spune că, la început, suprafaţa pământului era un înveliş subţire, care separa apele de la suprafaţa pământului de cele din interior, aşa cum menţionează şi versul 7 din geneza 1: „şi dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii.” pământul era un singur continent, sub care se aflau, la doar 16 kilometri, ape subterane într-o cantitate egală cu jumătate din volumul prezent al oceanelor. presiunea scoarţei terestre asupra apelor subterane a determinat o întindere a învelişului pământului, care a determinat o fisură ce s-a largit şi a încercuit pământul în două ore, având o viteză de 5 kilometri pe secundă. aceasta explică versetul biblic din geneza care spune „în anul al şasesutelea al vieţii lui noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor.” crăpătura a determina o explozie a apelor din adâncuri, care a avut 2 consecinţe. în primul rând, apa care a fost propulsată la 32 de kilometri în atmosferă a produs ploi torenţiale nemaiîntâlnite până în prezent. în al doilea rând, viteza şi presiunea apei au erodat cele două falii, producând o cantitate mare de sedimente care s-au răspândit pe suprafaţa pământului. aceste sedimente au acoperit plante şi animale, formând fosile, şi au dat naştere dorsalei pacifice, care e vede şi astăzi pe fundul oceanului pacific. totodată, cele două falii s-au îndepărtat şi au creat două continente citeaza revista semneletimpului." align=bottom width=403 height=205 border=0>

Teoria despre potop, un argument pentru studenţii creaţionişti (05.12.2013)

În discuţiile academice, studenţii care sunt adepţi ai creaţionismului biblic au un nou aliat: a opta ediţie a cărţii „La început: Dovezi convingătoare ale creaţiunii şi ale potopului”

Brown, care este director al Centrului Ştiinţific pentru cercetarea creaţiei din Phoenix, prezintă o teorie a potopului care contrazice teoriile care dau pământului vârsta de miliarde de ani. Scopul acestei teorii înaintate de Brown este acela de a oferi studenţilor creştini răspunsuri concrete, care să fie convingătoare în discuţiile evoluţioniste din sălile de clasă. El însuşi fost ateu, Brown confirmă scrierile Bibliei, dar spune că teoria sa nu se bazează pe miracole, ci pe date observabile, ce pot fi analizate de oricine.
Brown prezintă o teorie numită „teoria hidroplăcilor” (hydroplate theory), care foloseşte fosilele descoperite (cu vârsta de aproximativ 5.000 de ani), ca argument pentru potopul descris de Biblie în cartea Genezei. În sprijinul argumentaţiei sale, Brown mai aduce şi nivelul mărilor şi oceanelor, care înainte de potop era aproximativ jumătate faţă de cel de acum.
Brown explică potopul ca o inundaţie globală, cauzată atât de ploaie cât şi de o erupţie a apelor de adâncime. Teoria spune că, la început, suprafaţa pământului era un înveliş subţire, care separa apele de la suprafaţa pământului de cele din interior, aşa cum menţionează şi versul 7 din Geneza 1: „Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii.”
Pământul era un singur continent, sub care se aflau, la doar 16 kilometri, ape subterane într-o cantitate egală cu jumătate din volumul prezent al oceanelor. Presiunea scoarţei terestre asupra apelor subterane a determinat o întindere a învelişului pământului, care a determinat o fisură ce s-a largit şi a încercuit pământul în două ore, având o viteză de 5 kilometri pe secundă. Aceasta explică versetul biblic din Geneza care spune „În anul al şasesutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor.”

Crăpătura a determina o explozie a apelor din adâncuri, care a avut 2 consecinţe. În primul rând, apa care a fost propulsată la 32 de kilometri în atmosferă a produs ploi torenţiale nemaiîntâlnite până în prezent. În al doilea rând, viteza şi presiunea apei au erodat cele două falii, producând o cantitate mare de sedimente care s-au răspândit pe suprafaţa pământului. Aceste sedimente au acoperit plante şi animale, formând fosile, şi au dat naştere dorsalei pacifice, care e vede şi astăzi pe fundul Oceanului Pacific. Totodată, cele două falii s-au îndepărtat şi au creat două continente citeaza revista semneletimpului.