Povesti care incep cu literea

Intr-o padure deasa traia un taietor de lemne cu sotia lui si cu cei sapte baieti ai lor. Pe cel mic il chema Ionica. Familia ii era foarte saraca si nu avea destula mancare. Intr-o seara, Ionica s-a ascuns sub masa si de acolo a tras cu urechea, ascultand ceea ce vorbeau parintii lui.

- Nu mai avem paine in casa si nu mai avem de lucru. Nu ne mai putem hrani copii, deci trebuie sa-i ducem maine in padure si sa incercam sa-i pierdem. Ionica s-a furisat in fata casei si a adunat cateva pietricele albe. Dupa ce si-a umplut buzunarele cu ele, s-a dus sa se culce. A doua zi dimineata, sotia taietorului de lemne si-a trezit copii spunandu-le :

- Haideti, sculati-va repede si ajutati-ne sa adunam crengi prin padure. Au pornit deci cu totii. Ionica a ramas in urma si marca drumul cu pietricele albe, gandindu-se ca astfel va gasi drumul spre casa parinteasca.

Ajungand in mijlocul padurii tatal lor le-a spus :

- Mama voastra si cu mine vom aduna lemne mai incolo. Voi ramaneti aici si adunati crengi pana la intoarcerea noastra. Copii au adunat foarte multe crengi, s-a facut intuneric, dar parintii lor nu s-au intors. Le era frica speriindu-se de vocile infricosatoare ale animalelor.

- Ne-am ratacit, cum ajungem acasa se plangeau ei.

- Ne mananca lupii !

- Nu va faceti probleme - le-a spus Ionica. Urmati-ma, eu va conduc acasa.

Si cu ajutorul pietricelelor albe ce straluceau la lumina lunii au gasit drumul spre casa parinteasca. Parintii lor s-au bucurat la vederea copiilor, caci tocmai primisera o paine mare de la un prieten de-al lor, aveau deci ce sa le dea de mancare.
Dupa o saptamana, iar nu aveau ce manca si Ionica si-a auzit iar parintii vorbind ca ar trebui sa-i duca pe copii in padure. De aceasta data usa fiind incuiata, el nu a mai putut iesi din casa pentru a aduna pietricele.

Nu-i o problema - se gandea el - maine voi marca drumul cu firimituri de paine.

Astfel, a doua zi a aruncat firimituri de paine pe drum pentru a se putea orienta seara.

Taietorul de lemne si-a rugat iarasi baietii sa adune crengi in timp ce el si sotia lui se duc dupa lemne. Copii au lucrat cu spor pana la caderea serii. Nu le era frica pentru ca Ionica le-a povestit ca a marcat drumul spre casa cu firimituri de paine. Dar cand sa porneasca, nici urma de paine. Pasarile le-au maincat pe toate!

- Vai de noi, ne-am ratacit - plangeau fratii lui.

- O sa vina animalele si o sa ne manance pe toti!

Nu va temeti - le-a spus Ionica. - Recunosc si mie mi-e frica, dar ma voi sui intr-un copac sa ma orientez. - Apoi din varful copacului si-a anuntat fratii: vad o lumina in directia aceea. Urmati-ma, am sa va duc acasa.

Insa cand s-au apropiat de lumina si-au dat seama ca nu era casa lor.

- Si acum ce sa facem? - plangeau baietii.

- Eu am sa bat la usa, a spus Ionica. Poate ne ajuta totusi cineva. S-a dus la usa imensa si a batut energic.

- Cine-i? a intrebat o voce de femeie.

- Sapte baietasi care s-au ratacit. Puteti sa ne cazati peste noapte? a intrebat-o Ionica politicos.

- Vai, dragii mei, asta e casa uriasului. Daca va gaseste va mananca pe toti! a raspuns femeia.

- Dar daca ramanem in padure ne mananca lupii!

- Am sa incerc sa va ascund cumva. Repede, intrati in acest dulap mare. Baietii s-au ascuns repede in batrana mobila primitoare.

Peste putin timp, uriasul a ajuns acasa. Mirosind in jurul lui, a spus: simt miros de om, miros de baietei!

Precis ca simti mirosul pulpei de miel pe care tocmai ti-am pregatit-o pentru astazi, i-a raspuns sotia lui si i-a intins masa.

Uriasul a mancat repede carnea de miel, continuind cu doua jamboane si sase perechi de carnati din camara. Dar nici acum nu s-a linistit si a inceput sa miroasa din nou prin casa.

- Femeie, tu ai ascuns pe cineva! a urlat el. Simt miros de baietasi!
A inceput sa caute prin camera si, in cele din urma a dat peste baietii din dulap.

- Miam, miam, ce desert delicios si nemaipomenit! Ii mananc imediat!

- Lasa-i acum, a spus sotia uriasului. Ai mancat prea mult in seara asta! Mai bine lasa-i pe maine la pranz. Acum o sa-i culc in camera de sus!

Asa ca sotia uriasului I-a culcat pe Ionica si pe fratii sai. Cele sapte fete ale uriasului dormeau deja, avand fiecare cate o coronita mica pe cap.

Inainte de culcare, Ionica a adunat caciulile fratilor sai si le-a schimbat cu coronitele fetelor. Noaptea uriasul s-a trezit.

- Ar fi trebuit sa mananc baietii. Pana la urma vor fugi. Mai bine iau imediat cutitul si ii omor si o sa-i am la micul dejun!

Voia deja sa le taie capetele cand mana lui a atins coronitele.

• 
  Cat pe-aici sa-mi omor propriile fete! a strigat el. S-a dus deci la celalalt pat si a taiat capul tuturor celor sapte fete ale lui.
  

Ionica si-a trezit fratii dis-de-dimineata. S-au imbracat si au plecat in padure. Dimineata, cand uriasul a vazut ca si-a impuscat propriile fete, s-a infuriat foarte tare. Sa incaltat atunci cu cizmele sale magice si a pornit in cautarea celor sapte baietasi. Dar baietasii au auzit ca se apropie uriasul si s-au ascuns sub o stanca mare.

Uriasul s obosit repede cautandu-i pe copii si s-a gandit sa se intinda pe jos ca sa doarma putin. Ionica s-a furisat langa el si i-a scos cu grija din picioare cizmele lui magice. In muntii din departare a zarit un castel mare. S-a incaltat imediat cu cismele uriasului, a ajuns intr-o clipa la castel si a cerut sa fie angajat la rege. Acesta s-a bucurat foarte mult de prezenta lui Ionica si mai ales de cismele magice si i-a oferit baietasului drept cadou un sac de aur. Ionica s-a intors dupa fratii lui si, datorita aurului primit niciodata in viata lui nu a mai dus lipsa de nimic.

FRUMOASA SI BESTIA
  A fost odata ca niciodata un negustor bogat care avea trei fete. Toti patru ducea o viata indestulata in casa lor de la malul marii. Dar in timp fetele cele mari risipeau banii tatalui sau pe rochii luxoase, mezina, Frumoasa, isi ajuta familia dupa puterile ei, multumindu-se cu haine simple si trebaluind prin casa cat era ziua de lunga.
Intr-o zi, fetele auzira cum niste barbati povesteau ca toate vapoarele negustorului pierisera intr-o furtuna cumplita.

- Nu i-a mai ramas nimic, spunea unul dintre barbati dand din cap, a ajuns sarac lipit pamantului!

Ca sa salveze ce se mai putea salva, negustorul disperat pleca a doua zi la oras.

Acolo, ii ruga pe bancheri sa-i imprumute niste bani, dar acestia il refuzara.

Necajit, negustorul porni inapoi spre casa. Cu gandul la fetele lui, abia daca-si dadu seama ca incepuse sa ninga. Cand plecase de acasa la bancheri, cele doua fete mai mari ii cerusera sa le aduca de la oras podoabe si rochii scumpe. Frumoasa, in schimb, nu-i ceruse decat un trandafir.

Dar cand ninsoarea se inteti si se transforma in viscol, negustorul uita cat era de amarat ca nu le putea indeplini dorinta fetelor si ca isi pierduse toata ziua. Vantul vuia si arunca tombe de zapada in calea calaretului si calului sau. Si tot mergand asa, negustorul se rataci. Dar, pe neasteptate, in cale ii aparu un spiridus, care ii facu semn sa-l urmeze.

Apoi, cand negustorul ajunsese deja la capatul puterilor, spiridusul ii striga cu un glas subtirel:

- Uite aici! Hai inauntru ca o sa avem grija de tine.

Iar negustorul vazu cu uimire cum in fata lui se ridicase un castel imens.

Dupa ce-si duse calul in grajd si ii dadu sa manance fan, negustorul intra in castel pe urmele spiridusului.

- Hai aici, langa foc, il indemna spiridusul. Cred ca ti-e foarte frig si, de asemenea, foame.

Un foc strajnic ardea in camin, iar cand negustorul se apropie de masa, aceasta se si umplu cu tot felul de bucate.

- Mananca, ii striga spiridusul, razand pe infundate de uimirea ce i se citea negustorului pe chip.

- Iti multumesc din suflet, ii raspunse el, apoi se aseza la masa si manca pe saturate.

Satul si topit de caldura, negustorul ostenit adormi la masa. Chiar si spiridusul, incalzit de dogoarea focului, cazu intr-un somn adanc. Iar pe cand dormeau amandoi, o aratare imensa ii urmarea in tacere din balcon.

Dimineata, cand se trezi cu forte proaspete, negustorul ii multumi din nou spiridusului pentru ospitalitate.

- Trebuie sa ma duc inapoi la fetele mele, ii zise el, amintindu-si amarat cate necazuri avea. Si, trecand pe langa poarta, negustorul privi cu mirare la o tufa de trandafiri inflorita ca prin minune in mijlocul nametilor de zapada. Vazand trandafirii, isi aduse aminte de mica rugaminte a Frumoasei si se intinse sa rupa una din florile acelea fermecatoare.

- Nu, striga spiridusul. Dar era prea tarziu.

Dintr-o data, in fata ochilor sai se ivi o aratare dintre cele mai fioroase, care striga la el cu un glas tunator:

- Asa ma rasplatesti pentru bunatatea mea, furandu-mi din nepretuitii trandafiri? Pentru asta o sa platesti cu viata.

- Imi…imi pare rau, baigui negustorul. L-am luat pentru fata mea.

- Fata ta? urla bestia. Daca te iubeste cu adevarat, sa vina aici, in locul tau. Dar daca nu te iubeste, ai sa te intorci chiar tu, in decurs de trei luni. Si acum, du-te!

Cum nu avea alta scapare, bietul negustor ii promise ca se va intoarce. Apoi, incaleca pe cal si porni spre casa, cu inima coplesita de durere.

Dar cand ajunse acasa si ii dadu trandafirul Frumoasei, fericirea ei ii lumina sufletul.

- Vai, Frumoaso, ii spuse el mahnit, daca ai sti care e pretul acestui trandafir!

Apoi fetele il ascultara uimite cand le povesti de castelul Bestiei si de cumplita porunca.

- O sa ma duc eu in locul tau, tata! striga Frumoasa. Decat sa mori pentru mine, mai bine sa fiu prizoniera Bestiei.

- Sa nu aud de asa ceva! ii raspunse negustorul. O sa ma intorc acolo cand se vor scurge cele trei luni.

Surorile cele mari o privira pe mezina cu mahnie.

Cele trei luni se scursera repede si, in ultima dimineata, Frumoasa, cu pantofi in mana, sa nu faca zgomot, se strecura afara din casa.

Puse saua pe calul cel bland al tatalui sau, incaleca si, in tacere, isi lua ramas bun de la cei ai casei care inca dormeau. Stia ca o sa-i fie tare dor de ei, dar ii dadea putere gandul ca o sa-si salveze tatal de la moarte.

- Si, cine stie, se incuraja ea, poate ca o sa fac Bestia sa se razgandeasca.

Frumoasa merse si merse si ajunse la castelul Bestiei in miez de noapte.

N-apucase sa intre bine in curte, cand aparu spiridusul:

- Bine ai venit, Frumoaso! Hai dupa mine pe aici, o indemna el. Parca ar fi asteptat-o.

Frumoasa intra in castel in urma lui.

Spiridusul o conduse pe Frumoasa printr-un labirint de coridoare pana la o camera minunata, plina de trandafiri si mobilata frumos.

- Asta e dormitorul tau, ii spuse spiridusul. Apoi ii arata o lada plina cu podoabe sclipitoare. Si acesta toate sunt ale tale, ii explica el vesel, apoi disparu pe usa.

Frumoasa se plimba prin camera, admira trandafirii, podoabele, mobila dulapul plin cu rochii scumpe. Isi dadu jos hainele simple pe care le purtase pe drum si imbraca o rochie frumoasa.

Atunci, aparu din nou spiridusul.

- Vai, ce frumoasa esti, murmura el. Cat de mult o sa-i placi stapanului meu! Ia uita-te in oglinda!

Dar frumoasa inlemni de groaza. In oglinda, in spatele propriului ei chip, zari cumplita Bestie. Se intoarse sa il priveasca in fata.

- Bine ai venit la castelul meu, ii spuse Bestia. Te afli aici de nevoie?

- Da, ii raspunse Frumoasa.

- Dupa un drum asa de lung, trebuie sa-ti fie foame, zise Bestia cu un glas ragusit. Hai cu mine.

Bestia o duse pe Frumoasa pana in salonul unde se afla o masa aranjata pentru o singura persoana. Chiar daca in sinea ei rasuflase usurata ca nu va sta cu Bestia la masa, Frumoasa era impresionata de bunatatea acestei fiinte infricosatoare. Bestia ii ura noapte buna, iar fata ii ramase sa manance. Apoi, privind flacarile din soba, gandurile ii zburara la Bestie si la castelul acesta vrajit.

A doua zi, spre seara in timp ce Frumoasa se plimba prin gradina Bestia veni sa stea de vorba cu ea.

- Tu ce crezi, sunt urat? o intreba Bestia.

- Da, raspunse Frumoasa cu sinceritate. Dar cred ca ai suflet bun.

- Si te-ai marita cu mine? o mai intreba Bestia.

Infiorata de intrebarea lui neasteptata, Frumoasa ii raspunse:

- Nu.

Bestia venea zi de zi sa o vada pe Frumoasa si sa stea de vorba cu ea. Se temea tot mai putin de creatura aceea, dar de fiecare data cand o intreba daca ar vrea sa-l ia de barbat, raspunsul ei era acelasi.

Intr-o buna zi, Frumoasa privi in oglinda fermecata din dormitor si isi vazu tatal. Tinea in mana un portret al ei si parea tare bolnav. Frumoasa se duse in fuga la Bestie.

- Trebuie sa-mi dai drumul! ii striga ea. Te rog, stiu ca ai suflet bun. Tata e bolnav si are nevoie de mine.

- Atunci, du-te, rosti cu glas scazut Bestia. Dar promite-mi ca te intorci inainte sa se fi implinit opt zile.

- Iti promit, murmura Frumoasa.

Frumoasa incaleca pe cal si porni spre casa ca vantul si ca gandul.

- Tata! stiga ea, intrand val-vartej in casa.

- Frumoaso! Esti vie si nevatamata! spuse tatal, luand-o in brate. Bestia cea groaznica nu ti-a facut nici un rau?

- Nu, tata, ii raspunse Frumoasa. E un monstru doar pe afara. Dar are suflet darnic si bland. Si tu ce mai faci?

- De acuma, cand stiu ca n-ai patit nimic, o sa-mi fie bine, ii zise tatal zambind fericit.

A doua zi, Frumoasa le spuse tatalui si surorilor ei ca o sa se intoarca la castelul Bestiei, asa cum promisese. Dar surorile, individioase pe rochia si podoabele ei scumpe incercara s-o convinga sa nu mai plece.

Numai ca Frumoasa astepta clipa cand erau ocupate…

Frumoasa isi mangaie calul:

- Du-ma ca vantul si ca gandul, il indemna ea. Mi-e teama ca Bestia e pe moarte. A fost bun cu mine si a avut incredere in mine. Acum inteleg ca sub chipul acela urat se ascunde un suflet tare frumos.

Si calul porni in galop, ducand-o degraba spre castelul Bestiei.

Cand Frumoasa ajunse la castel, Bestia nu-i mai iesi inainte, asa ca ea a inceput sa alerge, strigand infricosata:

- Unde esti? Unde esti?

- Vino, Frumoaso, dupa mine! ii raspunse un glas subtirel. Era spiridusul.

- Frumoaso, murmura Bestia. Cel mai mult ma bucur sa te mai vad o data inainte sa mor.

- Cum sa mori? striga Frumoasa, ingenunchind langa el si sarutandu-l pe obraz. Te iubesc si vreau sa ma marit cu tine.

Bestia inchise ochii. Si, dintr-o data, curtea toata se lumina ca prin farmec. Frumoasa il privi uimita pe printul cel frumos care aparuse in fata ei.

- Unde e Bestia mea cea draga? intreba ea.

- Chiar eu sunt, ii raspunse printul. Iubirea ta a risipit vraja ce ma transformase in bestie. Te iubesc, Frumoaso.

- Iubirea ta ma face nespus de fericita, raspunse Frumoasa zambind.

- Toate bogatiile acestea sunt ale noastre de acum incolo, zise printul aratand spre castel.

Si Frumoasa intelese ca familia ei nu va mai fi niciodata saraca.

In aer plutea parca o muzica fermecata, in timp ce ei se sorbeau din ochi si se gandeau cate zile fericite ii asteaptau de acum inainte.



G

GAINUSA ROSIE
Intr-o buna zi, in timp ce scurma pamantul cu ciocul Gainusa Rosie gasi un bob de griu.

"Acest bob de griu trebuie plantat", zise ea.

"Cine va planta bobul asta de griu?"

"Eu nu", zise Rata.

"Eu nu", zise Pisica.

"Eu nu", zise Ciinele.

"Atunci il voi planta eu", zise Gainusa Rosie.

Si asta facu.

In curand griul crescu inalt si galben.

"Griul este copt", zise Gainusa Rosie.

"Cine va secera griul asta?"

"Eu nu", zise Rata.

"Eu nu", zise Pisica.

"Eu nu", zise Ciinele.

"Atunci il voi secera eu", zise Gainusa Rosie.

Si asta facu.

Cand griul fu secerat, Gainusa Rosie intreba:

"Cine va treiera griul asta?"

"Eu nu", zise Rata.

"Eu nu", zise Pisica.

"Eu nu", zise Ciinele.

"Atunci il voi treiera eu", zise Gainusa Rosie.

Si asta facu.

Cand griul fu treierat, Gainusa Rosie intreba:

"Cine va duce griul asta la moara?"

"Eu nu", zise Rata.

"Eu nu", zise Pisica.

"Eu nu", zise Ciinele.

"Atunci eu", zise Gainusa Rosie.

Si asta facu.

Ea duse griul la moara si-l macina si facu faina. Apoi ea intreba:

"Cine va framanta si coace paine?"

"Eu nu", zise Rata.

"Eu nu", zise Pisica.

"Eu nu", zise Ciinele.

"Atunci eu", zise Gainusa Rosie.

Si asta facu.

Ea framinta si coapse paine. Apoi intreba:

"Cine va manca aceasta paine?"

"Ooo, eu o voi manca", zise Rata.

"Si eu", zise Pisica.

"Si eu", zise Ciinele.

"Nu, nu!" zise Gainusa Rosie.

"Eu voi face asta".

Si asta facu.





GULLIVER
A fost odata...

...un medic englez pe nume Gulliver, care, dornic sa ajunga in India, se imbarcase in Bistrol pe vasul "Antilopa". Intr-o noapte in timpul unei furtuni violente, tanarul fu luat de un val imens si aruncat in mare. La scurta vreme, vasul se scufunda cu toti membri echipajului. Medicul, inclestat de o scandura, lupta toata noaptea cu furia talazurilor. In zori, marea se linisti si curentul il depuse, la capatul puterilor, pe o plaja pustie. Multumi cerului ca era inca in viata si adormi, dus, pe nisip.

Cand se trezi, soarele stralucea pe cer. Uluit, el clipi din ochi si vru sa-si ridice un brat pentru a se proteja de soare; isi dadu atunci seama ca avea ambele maini imobilizate. Apoi incerca sa-si ridice capul, insa pletele ii erau legate de tarusi mari, bine infipti in sol. Picioarele, legate cu grija, il tintuiau la pamant. Auzea un murmur confuz in jurul lui, dar tot ceea ce putea vedea era cerul albastru. Deodata, ceva ce parea o fiinta vie, se catara de-a lungul coapsei lui, urca pana pe piept si i se sui pe barbie.

Gulliver, fortandu-se sa priveasca in jos, ramase uimit: un omulet foarte mic, imbracat pitoresc, statea chiar sub nasul lui. Inarmat cu un arc si sageti, il privea de la inaltimea celor cincisprezece centimetri ai sai. Facand un efort enorm, Gulliver isi elibera bratul drept si se intoarse pe o parte. Acolo, el descoperi o multime imensa de omuleti raspanditi in jurul lui: acestia erau cei care il tintuisera la pamant cu funii groase. De pe barbia sa, Gulliver lua cu delicatete in mana minuscula creatura si ii dadu de inteles, prin gesturi, ca murea de sete. Omuletul fluiera in degete si, la scurta vreme, sosira o multime de carute mici, incarcate cu butoaie pline cu vin. Gulliver goli mai bine de cincizeci de butoiase, inainte de a-si potoli setea. Apoi, omuletii ii oferira delicioase painisoare, nu mai mari decat niste alice de plumb. 

Atat Gulliver cat si micutii oameni intelesera repede ca nici o parte, nici cealalta, nu avea intentii rele. Dupa ce facu cunostinta cu noii sai prieteni, acestia il dezlegara; Gulliver se ridica, pregatindu-se sa-i urmeze. Atunci descoperi in jurul lui un peisaj in miniatura:copacii, lacurile,raurile, totul era pe masura acestor ciudate creaturi pitice. In sfarsit, cortegiul ajunse intr-un oras. Gulliver, care continua sa paseasca cu mare bagare de seama pentru a nu rani pe nimeni, fu condus aproape de un turn: acolo il asteptau personaje ce pareau a fi de rang foarte inalt. Printre ele se afla insusi imparatul. Strigand foarte tare, acesta tinu un discurs. Gulliver auzi de mai multe ori cuvantul "Lilliput" si intelese ca era numele acestei tari ciudate. Apoi ii aratara noua lui locuinta, langa un turn, o cladire care era cam pe masura lui. In fata acesteia, doctorul se lasa legat cu lanturi la un picior, constient fiind ca, la nevoie, se va putea elibera fara efort. In zilele care urmara, Gulliver isi reveni in puteri; era fericit ca scapase cu viata din naufragiu, dar noua lui situatie ii parea de-a dreptul surprinzatoare, chiar daca lilliputanii se dovedeau primitori si plini de consideratie fata de un oaspete atat de impunator.

In fiecare zi, o multime imensa venea sa-l admire si sa-i ofere tot felul de mancaruri. In plus relatiile sale cu imparatul Lilliputului devenisera excelente. Intr-o zi, Gulliver vru sa-si impresioneze minusculii prieteni si trase cu pistolul sau in aer. Intr-adevar, efectul demonstratiei sale fu extraordinar si deveni si mai respectat. Din naufragiu, apucase sa-si salveze sabia, pistolul, ceasul, jurnalul, un brici, cateva monede si un pieptene vechi. Imparatul dori sa cunoasca la ce folosesc aceste obiecte si fu foarte impresionat vazand ca Gulliver putea sa taie un palc de copaci cu o singura lovitura de sabie. Incetul cu incetul, Gulliver incepu sa comunice cu gazdele sale cu ajutorul unor panouri uriase, pe care scria cuvinte in limba engleza; acestea erau traduse de savantii bastinasi in limba lilliputana. 

Astfel, el descoperi obiceiurile lilliputanilor; afla, spre exemplu, motivul pentru care cei mai multi dintre ei umblau intotdeauna inarmati: exista in largul marii o insula numita Blefuscu. De multa vreme, locuitorii acesteia erau dusmanii de moarte ai lilliputanilor, care le respinsesera deja atacurile de mai multe ori. Intr-o zi, un mesager veni in fuga si-l ruga pe Gulliver sa se prezinte in cea mai mare graba la palat, deoarece imparatul dorea sa-i vorbeasca.

Din cauza staturii lui uriase, Gulliver trebuia sa-l astepte in curtea cea mare a palatului. Imparatul ii explica faptul ca erau pe picior de razboi, caci aflase prin iscoade ca flota din Blefuscu se pregatea sa ridice ancora pentru a invada Lilliputul. Apoi il ruga pe doctor sa-l ajute sa respinga acest atac. Gulliver accepta, insa puse doua conditii: sa nu existe victime, iar in caz de victorie, imparatul sa-l ajute, la randu-i, sa se intoarca in lumea sa. Imparatul Lilliputului accepta fara sa ezite. Gulliver studie cu atentie pozitia insulei Blefuscu si a portului ei. Apoi ceru o sonda pentru a masura adancimea marii in jurul insulei.

Unde era cea mai adanca, apa nu-i ajungea decat pana la brau, adica nu depasea douazeci de metri lilliputani. Atunci Gulliver isi facu un plan de bataie. Si, intr-o zi in care marea era acoperita de o ceata deasa, el strabatu apele pana in portul inamic. Acolo, semanand panica printre locuitori, apuca de franghii corabiile destinate invaziei Lilliputului, le trase in largul marii si le scufunda. Gulliver salva astfel Lilliputul. Dar imparatul nu isi tinu cuvantul dat. Acesta, dupa ce-i facu cadou o palarie neagra, confectionata de douazeci si patru de croitori vestiti, se hotara sa nu-i mai redea libertatea. Gulliver ii devenise prea pretios: imbatat de victorie, imparatul Lilliputului se gandea sa invadeze Blefuscu! Comandantul garzii - primul lilliputan care il descoperise pe Gulliver - il avertiza: "Daca nu te supui vointei sale, imparatul te va otravi!" Auzind una ca asta, doctorul se sperie: impotriva otravii nu avea aparare! Atunci se hotara sa evadeze. Intr-o noapte, isi incaraca toate lucrurile pe o corabie lilliputana si, tragand-o dupa el, traversa din nou marea in directia insulei Blefuscu. De indata ce sosi ceru sa fie primit de regele insulei, caruia ii propusese un targ. 

"Atata vreme cat voi fi aici ca sa va apar, ii spuse el regelui, veti fi la adpost de atacurile Lilliputului. Dar, in schimb, va trebui sa ma ajutati sa ma intorc in lumea mea." Regele din Blefuscu, care nu mai spera sa castige razboiul de cand flota sa fusese distrusa, accepta cu bucurie. Gulliver fu primit pe insula ca un salvator si toti locuitorii ei participara, cu entuziasm, la organizarea calatoriei lui. El le ceru sa inspecteze coastele insulei, in cautarea epavelor esuate pe plaja dupa furtuni. Aceste cautari dadura un rezultat nesperat. In nisip, langa o stanca mare ce iesea din ape, omuletii din Blefuscu descoperira resturile unei barci vechi. Gulliver socoti ca, cu pretul unei munci de durata, precum si cu ajutorul locuitorilor din Blefuscu, o va putea face ca noua. Intr-adevar, avura nevoie de mai multe luni pentru a repara barca, folosind minusculi copaci de pe insula. Intr-o dimineata, locuitorii din Blefuscu se perindara prin fata barcii pentru a o aproviziona cu apa si hrana. In sfarsit, sosi si ziua cea mare: barca era gata sa se scufunde in larg! 

Gulliver isi lua ramas bun de la gazdele sale, apoi se urca in barca si incepu sa vasleasca cu putere. Emotionat, vazu cum se departa de tarm, de miile de omuleti care agitau minuscule batiste albe. In curand, Blefuscu nu mai era decat un mic punct negru la orizont. Doctorul trebuia sa vasleasca zile in sir, pana in momentul in care observa ca barca inainta singura, dusa de puternici curenti marini. Putin cate putin, o ceata ciudata acoperi marea; dupa cateva ore, se imprastie ca prin farmec. Atunci Gulliver putu sa vada un stol de pescarusi deasupra capului sau si isi dadu seama, cu bucurie ca aveau o marime normala! 

Pasarile in miniatura din Lilliput ramasasera, asadar, in urma, undeva departe. Gulliver era fericit ca, in sfarsit, se intorsese in lumea lui!