Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

PROLOG
Această carte am alcătuit-o cu gândul de a pune pe masa de lucru un studiu de referinţă pentru cercetarea lumii religioase aşa cum se prezintă prin prisma marilor religii. Pentru a putea cerceta aceste mari domenii de credinţă, în primul rând trebuie să le cunoaştem în apariţia şi problemele lor de-a lungul istoriei.

Deşi există actualmente credinţa, la unii teologi, că această latură a telogiei este una păgână, o preocupare a teologului cu religiile păgâne, eu consider că totuşi această muncă este foarte importantă, de vreme ce lumea în care trăim a fost invadată în ultimii ani de mii de asociaţii şi comunităţi cu scopuri destul de neidentificabile. Multe din aceste fracţiuni religioase au acţionat pedala apocalipticului, mai ales că acum, la început de mileniu, această temă prinde şi face furori. Altele au încercat să exploateze liniile libidonale, refulate ale tineretului anarhist, care nu mai vrea să se integreze într-o societate şi într-o ordine, care, zic ei, nu mai corespunde lumii pe care o doresc. Altele au încercat şi încearcă racolarea şi „convingerea” românilor prin „convingerea” buzunarului şi a lăcomiei, prin aducerea de „ajutoare” cu scop umanitaro-misionar. Avem şi linii care apelează la vârfurile politice, ca să „unifice” aspiraţiile religioase ale omenirii.

Ei bine, pentru teologul de astăzi este nevoie ca el să treacă dincolo de simpla exorcizare a acestor „demonizaţi”, cum i-a catalogat secole de-a rândul, să intre în dialog cu ei, să le cunoască ideologia şi să le ofere varianta cea bună, cea care depăşeşte spaţiul ritualistic sec al creştinismului sau cel al canoanelor, văzute ca pedepse, date cu maliţiozitate de duhovnici. Oamenii aceştia, şi nu sunt puţini, trebuie ajutaţi şi nu poţi să îi ajuţi dacă nu cunoşti crezul şi convingerea lor.

Este nevoie să extindem teologia la dimensiunea unei experienţe care să cunoască şi să ofere răspunsuri la toate enigmele oamenilor, vorbindu-le pe limba lor. A trecut vremea unei pastoraţii în expectativă, în care am aşteptat la uşa altarului ca omul să vină cu necazul lui, scris pe un pomelnic. Este nevoie de o cunoaştere a lumii şi a valurilor religioase care bântuie prin ea, dar mai ales este nevoie de o pastoraţie individuală, o ieşire din spaţiul ecclezial în zona unde se pare că Dumnezeu a fost uitat sau deformat. Atunci când Stăpânul cinei a terminat cina de pregătit, el nu le-a spus slugilor: „Staţi aici la uşă şi îi aşteptaţi!”. Dacă cei aleşi nu au venit, porunca a fost tranşantă: „ieşiţi în uliţe şi în pieţe şi siliţi-i să intre la cină!”

Sper ca această carte să aducă o mică lumină în sufletele celor care o vor lua cu sinceritate în mână şi o vor descifra. Iar pentru teologul care va trebui să intre cândva în arena ideologică în care va fi chemat să Îl propovăduiască pe Hristos, eu îi ofer prin această carte un mic izvor informaţional despre o parte din religiile acestui veac.

Autorul
o religie pe jumătate revelată

IUDAISMUL

Glosar de termeni religioşi privind iudaismul
-amoraim, interpreţi ai mişnei,

-eruv, frânghie sau fir de sârmă întins între stâlpi pentru a delimita în zona unui cartier ereiesc, perimetrul în care era permis să porţi obiecte de Sabbath,

-gaon, titlu onorific conferit conducătorilor academiei babiloniene din epoca post-talmudică,

-goi, goim, popoare neiudaice,

-hagada, parte de legendă din literatura rabinică,

-hasid, om evlavios, adept al mişcării hasidice,

-ieşiva, academie sau şcoală talmudică,

-mezuza, mic tub ce conţine un pergament pe care sunt înscrise versete din Biblie. Acest tub este prins de tocul uşii,

-mişna, culegere fundamentală de legi, care stă la baza Talmudului. Este alcătuită de tanaimi, juriştii evrei,

-miţva, porunci biblice şi talmudice,

-sanhedrin, suprema curte de justiţie, care a activat după robia babilonică, până la distrugerea Ierusalimului la anul 70 dHr.,

-şoah, catastrofă, termen care desemnează genocidul împotriva evreilor în cel de al doilea război mondial,

-suca, colibă de frunze, care se construieşte în curtea evreilor la sărbătoarea corturilor, Sucoth,

-talit, şalul pe care îl poartă evreul pios la rugăciunea de la sinagogă,

-tfilin, filacteriile. Cutiuţe de piele, care conţin versete din Biblie (Ieşire 13, 1-10, 11-16; Deuteronom 6, 4-9, 13-21), pe care evreul le leagă la frunte sau la braţul stâng, cu ajutorul unor curele din piele, pentru rugăciunea de dimineaţă,

-ţadik, bărbat drept. Titulatură pe care o purtau învăţaţii hasidici,

-ţiţit, franjuri care se purtau la şalul (talit), cu care se acoperea evreul la rugăciune.

Atunci când se vorbeşte despre religia evreilor trebuie să se ţină cont de amplasarea lor geografică şi de zbuciumata lor istorie. În ceea ce priveşte ţara, unde au trăit evreii, aceasta poartă mai multe denumiri, şi anume: după numele populaţiei amoreilor, care a trăit în aceste ţinuturi, înaintea evreilor, ţara s-a numit Amuru; tăbliţele descoperite la Tell el- Amarna dau ţării numele de Kinahi sau Kinahori; de asemenea, întâlnim numele de Canaan, după numele populaţiilor canaanite din aceste ţinuturi¹. Mai găsim şi denumirea de Ţara de Jos în comparaţie cu Aram-ul, care era Ţara de Sus (Siria de astăzi). De la numele patriarhului Iacov, ţara a căpătat denumirea de Israel, numele, care i-a fost dat de Iahve patriarhului, la râul Iaboc. De asemenea, ţara se mai cunoştea şi sub denumirea de Ţara evreilor.

Cuvântul “evreu” are mai multe posibile rădăcini de provenienţă, cum ar fi: “eber” care se traduce “dincolo”, desemnând populaţia evreiască, care ar fi venit în ţinuturile Canaanului de dincolo de munţii Liban, mai precis din părţile Mesopotamiei. O altă rădăcină a cuvântului “evreu” s-ar trage de la “Avram”, numele patriarhului, prin care evreii îşi au începuturile ca neam. În fine, o ultimă rădăcină ar fi “Eber”, numele unui strămoş al lui Avraam. Altă denumire a ţării sfinte ar fi Ţara Iuda sau Pământul lui Iuda, nume dat după exilul babilonic, când evreii reveniţi în ţară nu mai vroiau să fie confundaţi cu cei amestecaţi cu populaţiile colonizatoare din părţile de nord ale ţării, aşa-numiţii samarineni.

Denumirea de Palestina este forma greacă a denumirii Pileset, cum se numea “Tara Filistenilor”. Actualmente denumirea de „Palestina” sau “palestinieni” desemnează populaţiile arabe de pe teritoriul Ţării Sfinte. Ereţ Israel este denumirea oficială, pe care a primit-o această ţară după 1948, când evreii au primit dreptul de a-şi reface ţara lor de obârşie.

Populaţia evreiască numără astăzi circa 14.890.000 locuitori pe glob, repartizaţi astfel: 290.000 în Africa, 4.497.000 în Asia (inclusiv în Palestina), 2.932.000 în Europa, 1.173.000 în America de Sud, 5.904.000 în America de Nord (mai ales în SUA), şi circa 94.000 în Australia şi Oceania. Aşadar din totalul populaţiei ei reprezintă 0,3 %, răspândiţi în 137 de ţări.

În ceea ce priveşte amplasarea geografică, Israelul se situează în partea estică a Mării Mediterane, în Orientul Mijlociu, mărginindu-se în Nord cu munţii Liban şi Antiliban, la Est şi Sud aflându-se Deşertul Arabic şi Deşertul Sinai iar la Vest, aşa cum am spus, cu Marea Mediterană.

Israelul se învecinează la Nord cu Libanul, la N-E cu Siria, la Est cu Iordania iar la Sud cu Egiptul, care cuprinde aproape întreaga Peninsulă Sinai. Capitala ţării este actualmente la Tel Aviv, deoarece Ierusalimul, fiind revendicat ca reşedinţă atât de evrei, cât şi de arabi, s-a renunţat la ideea de a fi centrul ţării Israel. Totuşi el rămâne centrul spiritual atât al evreilor, cît şi al arabilor palestinieni şi al creştinilor.

Geografia ţării este variată, predominând regiunea de podiş, cu dealuri mici. Între munţii acestui pământ amintim Liban, cu vârful Timarun (3.212 m), munţii Antiliban, cu vârfurile Hermon şi Nebo, muntele Tabor (862 m), Carmelul, Efraim (cu vârfurile Ebal şi Garizim) şi în fine în Sud munţii Iuda (vf. Hebron).

Regimul hidrografic este destul de sărac şi mult sub nivelul Mării Mediterane. Amintim în primul rând râul Iordan, care izvorăşte din munţii Liban, trecând apoi prin lacul Hule sau Merom, care este relativ mic, apoi continuă spre lacul Ghenizaret cunoscut şi sub numele de Marea Tiberiadei (mai ales în perioada Mântuitorului) sau lacul Galileii. El este situat la 208 m. sub nivelul Mării Mediterana, având o lungime de 21 km şi o lăţime de 12 km. În fine, el se varsă în Marea Moartă. Aceasta se mai numeşte şi Marea Sărată, Marea Siddim sau Marea Asfaltică, având o lungime de 73 km, o lăţime de 18 km, fiind situată la 399m sub nivelul Mării Mediterane. Între alte râuri mai amintim: Iarmuc, Iaboc, Arnon, Chişon, Chidron (sau valea lui Iosafat, lângă Ierusalim).

În decursul veacurilor ţara a avut mai multe capitale, odată cu instaurarea regalităţii. Prima capitală a fost Ghibeea, în timpul lui Saul. Apoi a urmat pentru scurt timp (timp de numai 7 ani) Hebronul, sub regele David, care apoi a refăcut şi amenajat Ierusalimul drept centru al evreilor. Ierusalimul este cucerit de David de la iebusei. El este cetatea lui Melchisedec şi tot aici este adus Chivotul Legii, pe colina Sionului, unde Solomon va zidi templul. După dezbinarea regatului Ierusalimului rămâne capitala regatului Iuda, în vreme ce pentru regatul Israel este aleasă Samaria (lângă Sichem). După distrugerea Ierusalimului de către romani, după răscoala lui Bar Kochba, Ierusalimul se va numi Aelia Capitolina. Actualmente capitala ţării este la Tell Aviv, având o populaţie de aproximativ 350.000 de locuitori.

Primii locuitori cunoscuţi cu numele au fost rafeii, din a căror familie pot fi numiţi: HOREII (trăiau în peşteri) şi EMEII. Urmează apoi aveii, care au fost apoi cuceriţi de filisteni. Canaaneii provin din populaţiile care au reieşit din cei 11 copii ai lui Canaan, ei formând un lanţ întreg de popoare înrudite, cum ar fi: heteii, iebuseii, ferezeii, heveii, ghergheseii, filistenii (numiţi şi popoarele mării, care proveneau din Creta şi Cipru, fiind buni navigatori). În fine, ultimii care au jucat şi cel mai important rol în primirea revelaţiei vechi-testamentare, evreii, s-au stabilit în această parte prin Avraam, apoi prin Moise care i-a scos din robia egipteană. Ulterior, după expulzarea evreilor, urmare a răscoalei lui Bar Kochba, populaţia care a rămas, s-a islamizat fiind cunoscută sub numele de palestinieni.

În ceea ce priveşte izvoarele literare cu caracter religios, importante pentru studierea religiei poporului evreu, un prim izvor îl constituie Vechiul Testament, care cuprinde: Legea (Tora) cu cele 5 cărţi ale Pentateuhului; Profeţii (Nebhi’im)² şi Scrierile (Kethubim), adică cărţile didactice sau cele cu caracter istoric (Cronici, Ezdra, Neemia).

Un alt nume de referinţă este Iosif Flavius cu lucrările sale: Antichităţi iudaice şi Războiul iudaic, unde sunt prezentate evenimentele din cadrul războiului din anul 70 dHr. dintre romani şi evrei. De asemenea, sunt oferite multe informaţii despre obiceiurile şi modul de viaţă al evreilor. Filon din Alexandria oferă în scrierile sale filozofice o serie de elemente despre viaţa şi gândirea evreilor. Descoperirile de la Qumran ne dau date importante, mai ales despre comunitatea esenienilor, care au trăit în apropierea Mării Moarte.

În plus faţă de aceste izvoare de referinţă, merită amintite şi lucrările, care fac parte din literatura rabinică. Odată cu exilul babilonian, evreii s-au grupat în jurul sinagogii (Bet Ha-Kneset), singura formă religioasă a evreilor aflaţi departe de templul din Ierusalim. Cei care citeau şi comentau Tora se numeau soferim. Ei au alcătuit aşa-numitele Midraşuri³, care erau mici comentarii făcute la textele biblice. Se pare că Ezdra a întemeiat Sinagoga cea mare (Kneset ha-Ghedola), care va deveni apoi baza Sanhedrinului, cel mai înalt for religios şi legislativ pentru evreii reveniţi în patrie. Sanhedrinul ar fi fost condus de cinci perechi de cărturari, ultima fiind cea a lui Hilel şi Şamai.