Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

MOHAMMED – Profetul islamului. Omul, comerciantul şi liderul religios.

Mohammed sau Muhammad este întemeietorul islamismului, numele însemnând “cel lăudat”. El aparţinea familiei hashemiţilor, cei care răspundeau de viaţa religioasă la Mekka şi care se aflau într-o permanentă stare de conflict cu confraţii lor quraishiţii, oamenii de afaceri din oraş. Trebuie spus că Mecca oferea atât un spaţiu religios, de pietate pentru pelerinii, care veneau să se închine la idolii neamului lor, ceea ce fortifica sufleteşte religiozitatea tribului, cât şi un perimetru de afaceri, de comerţ, unde se făceau tranzacţii, se cumpărau produse alimentare, arme, haine, etc., ceea ce pentru familia quraishiţilor era o mană cerească în domeniul afacerilor, fiind considerată forţa lor financiară⁴⁰. Linia religioasă de la Kaaba era condusă de familia înrudită, dar mult mai săracă a Hashemiţilor, care în schimb erau oameni foarte oneşti şi foarte respectaţi, de aceea ei răspundeau şi de distribuirea apei potabile (administrarea puţului Zamzam) pentru locuitori.

Mohammed s-a născut în „anul Elefantului”, pe la anul 570 d.Hr., tatăl său numindu-se Abdallah. Acesta din urmă moare într-o călătorie comercială la Yatrib iar mama viitorului profet, Amina, moare şi ea la numai 7 ani după naşterea pruncului. Astfel copilul este crescut de bunicul său Al-Muttalib, care era şeful “serviciului apei” din puţul Zamzam, adică el răspundea de distribuirea apei în oraş, o poziţie foarte importantă pentru o cetate aflată în deşert. Apoi după moartea acestuia, creşterea copilului Mohammed a fost preluată de către unchiul său Abu Thalib. In casa acestuia el are de înfruntat invidia vărului său Abu-Lahab, nesuferind să constate că Mohammed era permanent cel apreciat din casă, fiind chiar numit „al-amin” (cel credincios). Se pare că încă din copilărie avea o înclinare spre religiozitate şi meditaţie.

La 24 de ani intră în slujba unei văduve bogate, Khadija, care era mai în vârstă cu 15 ani decât Mahommed. El se ocupa de afacerile comerciale ale acestei văduve, cu care s-a căsătorit un an mai târziu. Această căsătorie a fost foarte fericită pentru profet, care nu a avut altă soţie atât timp cât a trăit ea. Din această căsătorie au rezultat 2 băieţi şi 4 fete, din care nu au trăit decât trei fete: Fatima (ultima dintre fete) şi Umm Kalthum, respectiv Ruqayyah, care au fost date în căsătorie pe rând califului Othman. Dragostea dintre profet şi Khadija a fost idilizată permanent de către musulmani, fiind considerată modelul sublim al căsătoriei islamice. Se pare că atât cât a trăit Khadija, Mohammed nu şi-a mai luat altă soţie, fiind fidel acesteia şi respectându-o foarte mult.

În ceea ce priveşte chemarea la profetism a lui Mahomed, se pare că acesta era o fire foarte instabilă, nervoasă, unii susţin că era epileptic, iar accesele de epilepsie îi impuneau stări vizionare. Anul 610 d.Hr. a însemnat momentul iniţierii negustorului Mohammed în noua credinţă, care va deveni apoi una din cele mai mari religii ale lumii. Pe la vârsta de 40 de ani, Mohammed simţea că trebuie să se retragă în singurătate pentru a medita. El se retrăgea în fiecare an câte o lună în cavernele muntelui Hira din apropiere de Mecca.

În a 17-a zi a Ramadanului lui 610 d.Hr., el are revelaţia îngerului Gavriil într-o grotă pe muntele Hira. Într-o astfel de viziune i s-a arătat îngerul Djabrail (Gavriil), ţinând în mână un postav, în care era înfăşurat o carte. Îngerul l-a forţat să repete după el un text, care reprezintă primele 5 versete din sura numită Sura Sângelui închegat: “Citeşte! În numele Domnului tău, care l-a făcut pe om din sânge închegat! Căci Domnul tău este prea bun, El este cel care ne-a învăţat să purtăm condeiul, l-a învăţat pe om ceea ce n-a ştiut” (sura 96, 1-5).

Timp de 2 ani, Mohammed nu a spus nimănui aceste revelaţii, împărtăşindu-le doar soţiei sale, Khadija, şi vărului său Waraqa, care era după unii un creştin⁴¹, după alţii un monoteist convins (hunafa⁴²), făcând parte dintr-un fel de ramură mistică rigoristă, care elimina orice politeism. Aceştia au fost şi primii lui convertiţi. Deşi şi-a început misiunea sa de a convinge pe cei apropiaţi, Mahommed totuşi nu a reuşit să îşi facă mai mulţi adepţi decât prin anul 612, când îl convinge pe mai tânărul său văr Ali ibn Ali Thalib, pe prietenul Abu Bakr şi pe un tânăr negustor Othman ibn Affan, membru al puternicei familii a Omeyazilor. De asemenea, la ideile profetului aderă şi o serie de femei sau de bărbaţi, care proveneau aproape toţi din familiile sărace ale cetăţii Mecca.

Ceea ce este de remarcat acum este ideea de „suferinţă” în receptarea revelaţiei. Mai precis, Mohammed remarcă „nici o descoperire n-a venit fără să cred că tot sufletul mi-e smuls din mine”⁴³. Ori din punct de vedere creştin acest lucru pare a fi un fel de posedare, deoarece revelaţia divină nu poate produce decât beatitudine şi nu suferinţă. Unii dintre credincioşi au fost convertiţi prin frumuseţea versificării acestei cărţi, numite Coran⁴⁴.

Termenul de Coran înseamnă „recitare”, deoarece la început aceasta era modalitatea de a învăţa aceste descoperiri: prin repetarea pe de rost a versetelor recitate. Ulterior, pentru a se elimina variantele de poezie coranică, acesta a fost codificat în corpul unei singure variante, în limba arabă, în timpul califului Othman.

Din acel moment totul se reformează în gândirea arabilor care acceptă islamul. Rugăciunea (salat) în noua concepţie, din superficialitatea magică pre-islamistă, devine miezul cultului musulman, deoarece în cadrul ei se realizează nu numai starea de prosternare, ci şi coeziunea ummei (a comunităţii), care este unificată în jurul moscheii, unde pe lângă rugăciune se ţine şi predica de vineri de la prânz, cea mai importantă cuvântare, în care se pun în discuţie şi elementele politice ale comunităţii musulmane.