Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

CULTUL. LOCAŞURILE DE CULT

În perioada vedică indienii nu aveau temple în adevăratul sens al cuvântului. Sacrificiul se săvârşea cel mai adesea pe vatra casei iar în cazurile solemne se alegea un loc patrat care se delimita cu pietre şi peste care se punea iarbă tăiată, ca zeii să poată poposi pe acest loc. Spaţiul devenea astfel o teofanie şi un axis mundi, deoarece se realiza în acel loc o legătură între cer şi pământ. Pe acest loc se ridica uneori câte un altar din piatră, pe care se ardea jertfa.

Principalele locuri de cult le oferă templele, care spre deosebire de bisericile creştine nu sunt proprietatea unei credinţe, cât mai ales ale unor persoane private, care le-au construit sau a unor grupări, care au ridicat aceste temple. Deci nu există temple ale cultului hinduist¹¹⁸, chiar dacă ele prestează un cult hinduist, ci ele aparţin celor care le-au ridicat, care la rândul lor impun regulile de pelerinaj şi condiţiile de vizitare ale acestora şi chiar zeii care trebuie să existe în aceste locaşuri. Consecinţele care decurg din acest fapt sunt trei, şi anume:

- proprietarul poate în mod liber să aleagă locul divin, pe care să se ridice locaşul, considerându-se locul teofaniei personale;

- de asemenea, el poate alege în mod deliberat grupul sacerdotal precum şi să impună cultul la templu conform tradiţiilor sacre;

- în fine, se pot impune regulile stricte de intrare în temple şi de vizitare a acestora precum şi faptul de a putea fi vizitate de cei din castele inferioare sau de „cei fără de castă”¹¹⁹.

Templele sunt considerate locuinţele zeilor care se găsesc acolo, de aceea, cea mai mare bucurie pentru pelerinul venit spre închinare este să atingă sau să se plece în faţa statuii zeului respectiv. Acest lucru se numeşte darshan şi reprezintă starea de contemplare a zeului imortalizat în idolul respectiv. La rândul lor preoţii zeilor îi binecuvintează pe închinători, făcându-le cu culoare un punct roşu între sprâncene şi dungi de-a lungul frunţii. Zeului respectiv în templu i se aduce de către credincioşi ofrande de flori, fructe sau hrană care se binecuvântează devenind „sacră” (prasad).

Pe lângă temple, care se găsesc din abundenţă în spaţiul indian, mai putem considera ca locuri de cult şi bazoreliefurile, statuile puse în locuri deschise, lingamurile, simbolurile falice ale lui Shiva, etc. Mai există apoi ca locuri de pelerinaj şi râurile, cum ar fi Gangele şi Jamuna. A muri lângă apa râului este similar cu a scăpa de ciclul reâncarnărilor, care îl uneşte cu Sinele Absolut. De aceea oamenii se purifică cu apa sacră a Gangelui. Dar nu numai Gangele, ci orice râu este un mic Gange, deci are caracter expiatoriu. În fine, mai amintim munţii sacrii, dintre care cel mai important este bineînţeles Himalaia, de care se leagă şi epopeile Ramayana şi Mahabharata. Ca locuri de pelerinaj amintim: Benares, locul iluminării lui Buddha, dar şi cel consacrat lui Shiva. Amintim apoi alte localităţi, cum ar fi: Vridavan dedicat lui Krishna, Puri pentru Vishnu, etc.