Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

- Cinstirea kamilor, pleacă de la ideea animistă că fiecare copac sau plantă sau râu sau munte, etc. are propriul spirit, numit kami. De aceea, este foarte important să nu fie jigniţi aceştia, deoarece pot deveni periculoşi.

- Sentimentul familiei, este prezentat în termeni elogioşi, deşi nu aş înclina să cred că cinstirea femeii soţie a fost totdeauna la mare înălţine la acest popor. Prezenţa gheishelor şi a acelor „insule de fluor” cum erau numite acele case de moravuri uşoare, nu sunt un accident al istoriei japoneze nici ceva temporar, ci s-a format o adevărată filozofie pe marginea acestor femei culte, dar totuşi prostituate.

- Onoarea, marcată prin aşa-numitul cod Bushido, ducea până la extrem, adică la sinuciderea prin hara-kiri, ceea ce nu poate fi acceptat de către morala creştină. Onoarea însemna şi păstrarea nepătată a sabiei strămoşilor, care era emblema vitejiei casei. Despre sabie se spunea că este „sufletul samuraiului”³²⁶.

- Disciplina, atât cea de grup cât şi cea individuală este vizibilă la tot pasul în societatea japoneză. Este o tradiţie a japonezului de a simţi colectivul în care lucrezi ca o familie, de care eşti responabil. Poate de aceea ei au devenit un popor atât de harnic.

- Dragostea pentru curăţenie se poate vedea în toate gesturile, în îmbrăcămintea, în curăţenia şi simplitatea casei, a grădinii şi a parcurilor.

În ceea ce priveşte cultul shintoist putem spune că el se remarcă prin simplitatea templelor şi a ritualurilor. În general templele, numte miya³²⁷, sunt construite din lemn alb al unui arbore sacru, fără podoabe opulente ca la templele hinduse. În sala principală se găseşte o masă pe care se găsesc o oglindă, o baghetă cu panglici de hârtie, un cristal de stâncă, simbol al curăţeniei. De fapt, pentru fiecare japonez există trei elemente simbolice: sabia ninja (simbol al vitejiei), oglinda (credinţa în Ammaterasu) şi perla, ca element al milei inter-umane. Pelerinajul la templu este considerat ca fiind o „vizită” făcută zeului adorat³²⁸. Ajunşi la poarta templului, credincioşii se închinau şi băteau din palme în semn de devoţiune. Între ofrandele, pe care în general femeile le aduceau la templu, era în primul rând orezul, dar se oferea de asemenea flori, peşte, etc.

În general, în templele simple shintoiste nu se accepta prezenţa chipului statuar al kamiului respectiv, ci cel mult obiectul care îi simboliza prezenţa. De exemplu, aşa cum am amintit, prezenţa lui Ammaterasu este redată de simbolul oglinzii. Dacă la început templele shintoiste erau foarte simple, ulterior, după modelul buddhist, ele capătă dimensiuni tot mai mari. Templele erau ornamentate cu celebrele tori, porţi de lemn, de care se atârnau shimenawa, ghirlande de paie de orez, care prin foşnetul lor trebuiau să alunge spiritele rele.

În centrul cultului shintoist se află ideea de purificare, care aveau în vedere faptul că orice ascensiune spre aceste altare nipone, aflate la înălţime şi foarte modeste, cereau omului un efort de urcare şi deci de purificare treaptă cu treaptă a gândurilor umane³²⁹.

Cel mai important templul shintoist din Japonia, este cel de la Ise, considerat un fel de Mecca al japonezilor, deoarece aici se crede că se află prezenţa reală, nevăzută a zeiţei Ammaterasu, strămoaşa familiei imperiale. De câteva ori în viaţă, împăratul vine aici cu familia sa, pentru a saluta pe Ammaterasu. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că templele exprimă optimismul vieţii umane. Mai precis, la temple se oficiază căsătorii sau rituri pentru nou-născuţi, însă niciodată ceremonii funebre. Alte temple importante shintoiste sunt: cel de la Izumo, templele shintoiste de la râul Kamo, de la Iwashimizu, etc.

Preoţii, kanushi, nu au un veşmânt special, cu care să fie recunoscuţi în viaţa civilă, ci doar la cult poartă un fel de robă albă cu o bonetă neagră, legată sub bărbie. Preoţia este ereditară în societatea japoneză contemporană, fără să existe un sistem insitituţional bine precizat. De fapt marele preot este împăratul, care însă este substituit de preoţii slujitori la temple. Există şi preotese, care oficiază de obicei riturile de dans sacru. În general ele sunt recrutate dintre fiicele preoţilor, care îşi ajută părinţii până la vârsta măritatului.

Pe lângă aducerea de ofrande la temple se practică şi spălările ritualice, de aceea un alt obiect prioritar este izvorul sau râul care curge în preajmă, unde fiecare japonez este chemat să se spele pe mâini şi pe faţă, ba chiar să facă o baie ritualică.

Rugăciunile se oficiază în faţa unui kami-dana, un altar în cinstea zeului respectiv. Cea mai importantă rugăciune este Oharai (Marea rugăciune a purificării). În general, pelerinajele au un caracter relaxant şi mai puţin religios.

În ceea ce priveşte cultul morţilor, trebuie precizat că japonezii nu aveau sentimentul morţii, dar considerau că există o ţară a tenebrelor, unde s-ar duce aceste spirite. Părerea generală era că sufletele strămoşilor stau pe lângă morminte şi deci fac parte din cultul familial zilnic. Tăbliţele cu numele lor erau puse în „Casa sufletelor”, unde li se aducea zilnic flori şi ofrande. Funerariile implicau un fel de vot devoţional al soţiei rămase văduvă, care îşi tăia părul şi îl depunea în sicriu, alături de trupul soţului. De asemenea, se ştie că în perioada 13-16 august morţii vin acasă, deci la masă li se pun farfurii suplimentare, care sunt umplute cu alimente pentru ei. La sfârşitul acestor zile ei sunt trimişi în lumea lor, de peste ocean, cu ajutorul unor bărcuţe de hârtie puse pe apa râului, în care se mai pun lampioane, ca ei să nu rătăcească drumul.

După cel de al doilea război mondial, autorităţile americane au emis un decret în decembrie 1945, care a separat religia de stat, lucru pe care împăratul Japoniei l-a ratificat chiar în ziua de Anul Nou, 1950.

ALTE RELIGII ÎN JAPONIA