Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

har, orice existenţă ar trece în nefiinţă; existenţa însăşi este un bine care se datorează exclusiv lui Dumnezeu, adică harului. Libertatea umană este un dar din libertatea lui Dumnezeu, deci este o libertate prin har. Prin urmare, tocmai harul este cel care dă omului adevărata libertate, libertatea duhovnicească. El naşte şi creează cu adevărat libertate în om pentru că este în sine libertate şi pentru că omul a fost creat prin natura sa conform cu libertatea. Natura umană este conformă cu harul divin şi nu străină de el. De aceea harul divin şi libertatea omului nu sunt două realităţi suplementare ci complementare¸ nu sunt străine sau contrare, ci interdependente organic.

Libertatea omului nu este autonomizare sau închidere în sine, aşa cum libertatea copilului nu înseamnă autonomizare, înstrăinare de părinţi¸ ci creşterea în relaţia iubitoare cu aceştia. Esenţa libertăţii umane este tocmai creşterea prin har. Dobândirea harului înseamnă restaurarea, revitalizarea naturii umane şi a libertăţii ei.

Faptele omului nu sunt nici predeterminate de Dumnezeu, nici expresia unei libertăţi umane autonome lipsite de orice determinare. Prin urmare, Dumnezeu nu predetermină şi nu predestinează acţiunea omului, ci o preştie: este vorba deci de o preştiinţă a lui Dumnezeu, aşa cum medicul preştie sigur o moarte inevitabilă, dar nu o cauzează.

Astfel, Sf. Ioan Damaschin zice: „Dumnezeu prevede, dar nu predetermină” (Dogmatica, II,30), iar Sf. Chiril al Alexandriei spune: „Duhul Sfânt este substanţial prezent în adâncul fiinţei noastre, locul sălăşluirii Sale primordiale şi al inserării tuturor darurilor următoare”.