Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Lucrarea credinţei în lume şi istorie

Pe lucrarea credinţei prin iubire şi eficienţa ei în faptele bune se întemeiază în mod deosebit posibilitatea mântuirii în lume şi istorie. „Sola fide” este determinată de conceperea îndreptării în afara materiei. De aceea faptele, chiar bune nu mai au nici o legătură, nici o importanţă, nici rea, nici bună. „Sola fide” nu face nici o priză cu materia, considerând materialul şi spiritualul ca două realităţi despărţite. În cugetarea ortodoxă însă, materia este mediul prin care omul se împărtăşeşte de divin, condiţia umană în care se săvârşeşte desăvârşirea şi mântuirea. Ea nu există prin sine, ci prin Spiritul care a creat-o şi lucrează mereu prin ea şi asupra ei, de aceea ea e plină de o putere spirituală, (numai) în acest sens putându-se numi chiar „sfânta materie”. Asupra materiei şi prin materie lucrarea lui Dumnezeu nu conteneşte, căci „Tatăl Meu lucrează şi Eu încă lucrez” (Ioan 5,17). Lucrarea lui Dumnezeu nu s-a încheiat prin crearea universului material şi spiritual, El le ţine în existenţă şi le aduce în actualitate, „desfăşurând şi constituind exemplarele particulare, asimilându-le cu esenţele universale” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, la Pr.prof. D. Stăniloae, Teologia morală ortodoxă, vol. III, p. 24). Creaţia continuă, iar omul e chemat „să umple pământul şi să-l stăpânească”, adică să contribuie la evidenţierea şi plasticizarea raţiunilor divine din univers: „Ordinea spirituală şi fizică a lumii create se desfăşoară solidar printr-o inter-influenţă care circulă în tot universul. Astfel, fiecare persoană este responsabilă de desfăşurarea întregului univers … (chiar prin abţinerea sau refuzul de a acţiona, n.n.). Cel mai mic gest al nostru pune lumea în vibraţie şi îi modifică starea” (Maurice Blondel, L’Action, I, p. 20, citat apud Pr.prof. D. Stăniloae, op.cit., p. 25). Nu este nici o exagerare aici, pentru că persoana nu este altceva decât modul spiritual unic şi responsabil de asumare a întregii existenţe, mântuirea fiind şi ea modul îndeplinirii acestei asumări. Iar „opunându-ne faptei, ne opunem … energiilor divine care urmăresc realizarea unui plan cosmic” (Pr.prof. D. Stăniloae, Condiţiile mântuirii, p. 248).

Această posibilitate şi necesitate a activării credinţei prin fapte în legătură cu comunitatea se vede şi mai bine în lucrarea lui Dumnezeu în istorie.

Istoria poate să fie şi este un mediu de propagare a revelaţiei, a credinţei; Revelaţia s-a şi folosit de altfel eficient de ea. În orice timp istoric ar trăi, un om se poate împărtăşi de credinţa care se propovăduieşte atunci. Dar credinţa nu se poate răspândi şi nu s-a răspândit niciodată decât exemplificată în faptă. Nici un semen n-a fost convertit vreodată printr-o credinţă fără formă: „Căci dacă nu ajut cu fapta semenului, nu arăt tărie de credinţă şi nu pot face pe altul să creadă” (Pr.Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 28).

Istoria în general şi istoria creştinismului în special oferă temeiul şi dovada cea mai puternică în sprijinul credinţei care există numai întrupată în faptă.

Credinţa nu provine şi nu poate trăi decât în comunicare, „culmea credinţei este una cu cea a comuniunii” (Ibidem, p. 37). Hristos este întâlnit în primul rând în semeni, în aproapele, prin faptele milosteniei: „Nimic nu poate apropia inima mea aşa de mult de Dumnezeu ca milostenia” (Sf. Isaac Sirul, apud Pr.prof. D. Stăniloae, Teologia morală ortodoxă, III, p. 27). Iar în modul cel mai propriu Hristos şi credinţa în El se împărtăşesc în comuniunea membrilor Trupului Său, în Biserică.