Concepţia „sola fide” deformează fundamental caracterul de persoană al omului. Exemplul clasic în acest sens este acel: „Pecca fortifer sed fortius et gaude in Christo!” (Martin Luther, Epistula Domini ad Joh. Aurifab, apud J.A. Moehler, La Simbolique, I, p. 152, la Prof. N. Chiţescu, Ortodoxie şi Protestantism, în „Ortodoxia”, nr. 3/1950, p. 420), în care credinţa nu are nici o calitate morală, ba chiar se opune desăvârşirii morale. După concepţia „sola fide”, persoana este îndreptată printr-un „da”, un „credo” spus cu toată fiinţa spre Dumnezeu, Care-l justifică apoi pe credincios aproape automat, fără participarea acestuia. Or persoana înseamnă în primul rând
