Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

1. Comunicarea însuşirilor (antídosis idiomatón, communicatio idiomatum), în virtutea căreia, dată fiind unitatea persoanei în Iisus Hristos, firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti iar firii omeneşti însuşiri dumnezeieşti. Însuşirile unei firi se comunică celeilalte prin intermediul persoanei, dar fără ca o fire să se schimbe în cealaltă. Sfânta Scriptură spune despre Iisus Hristos-Dumnezeu că a câştigat Biserica cu propriul Său sânge (Fapte XX,28), că a pătimit (Evrei V,8), sau despre Iisus Hristos – omul că este venit din cer (I Cor. XV,47), „Cel ce s-a coborât din cer, Fiul omului care este în cer” (Ioan III,18), că este Domn al Sâmbetei (Mat. XII,8), că iartă păcatele (Lc. V,24), că va judeca pe vii şi pe morţi (Mat. XXV,31).

Sfântul Ioan Damaschin zice: „Când este vorba de ipostas, fie că-L numim după cele două firi, fie că-L numim după una din părţi, îi atribuim însuşirile celor două firi. Acesta este modul comunicării însuşirilor, anume că fiecare dă celeilalte propriile ei însuşiri, în virtutea identităţii ipostasului şi întrepătrunderii reciproce”.

După Hristu Andruţos, baza şi criteriul oricărei comunicări a însuşirilor o formează propoziţia „Dumnezeu este omul şi omul este Dumnezeu”, nu însă „Dumnezeirea este omenire sau om, ori omenirea este Dumnezeire sau Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că nu se petrece o comunicare directă de la firea dumnezeiască la firea omenească ci numai întrucât sunt în aceeaşi persoană. Comunicarea însuşirilor are loc numai când firile sunt considerate în unirea lor ipostatică, deci în concretul personal căruia aparţin, iar nu în abstract, nu considerate de sine şi aparte. Căci nu din cauza lor, privite în sine, ci din cauza identităţii persoanei însuşirile unei firi se atribuie celeilalte. Cuvântul îşi împropriază cele omeneşti şi împărtăşeşte trupului cele ale Lui proprii: lucrările lui Iisus Hristos sunt dumnezeieşti şi omeneşti în acelaşi timp.

Concepţia luterană despre omniprezenţa trupului Mântuitorului, inventată ca suport pentru teoria impanaţiei euharistice, este o alterare a înţelesului comunicării însuşirilor, reamintind monofizitismul şi dochetismul: monofizitismul, pentru că atotprezenţa şi nemărginirea fiind incomparabile cu firea umană, aceasta nu le poate avea sau primi fără să se schimbe. A spune că firea omenească este omniprezentă înseamnă a o anula sau desfiinţa ca fire omenească sau a o considera ca absorbită de cea dumnezeiască. Iar dochetismul, pentru că trupul Lui nu mai e fizic, real, ci aparent.

În cazul nemărginirii şi necircumscrierii trupului Mântuitorului, toate evenimentele din viaţa Sa n-ar mai putea fi privite ca evenimente reale şi determinate ci numai aparente.

Întrucât Hristos, Dumnezeu este ipostasul ambelor firi, şi întrucât în acest unic Ipostas subzistă şi sunt activate însuşirile ambelor firi, prin acest Ipostas se stabileşte o comunicare reală între însuşirile şi lucrările acestor două firi. Datorită Ipostasului comun se menţine aşadar atât nemodificarea esenţială a celor două firi, cât şi comunicarea lor reală, prin care se evită separarea lor. Dacă nu s-ar face această comunicare, Ipostasul S-ar manifesta când ca pur dumnezeiesc, când ca pur omenesc.

Sfântul Maxim Mărturisitorul redă astfel comunicarea însuşirilor celor două firi: „Nici o fire din cele cărora le era ipostas nu era activată în chip nedespărţit de cealaltă. Prin fiecare făcea evidentă pe cealaltă. Fiind cu adevărat şi una şi alta, ca Dumnezeu mişca umanitatea, iar ca om descoperea dumnezeirea proprie. Pătimea dumnezeieşte, ca să zic aşa, căci suferea de bună-voie, deoarece nu era un om simplu, şi săvârşea minuni omeneşte, căci le săvârşea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit. Încât patimile sunt minunate şi noi, prin puterea dumnezeiască a naturii Celui ce pătimea, iar minunile sunt pătimite, fiind împlinite prin puterea pătimitoare a trupului Celui ce le săvârşea” (P.G. 91, 105 B).

În Hristos însuşirile celor două firi se menţin până la un grad, încât cele omeneşti pot fi cunoscute ca omeneşti. Dar totdeauna ele se îmbibă de însuşirile celeilalte firi. Aceasta înseamnă o îndumnezeire a firii omeneşti până la un anumit grad încă în existenţa pământească. Îndumnezeirea ei va fi deplină după Înviere. Dar şi atunci, prin cugetare se va recunoaşte ce e îndumnezeit şi ce îndumnezeieşte, adică firea omenească în deosebirea ei de cea dumnezeiască, deşi în realitate nu se poate despărţi şi nici chiar distinge una de alta.

În alt loc, Sfântul Maxim afirmă pe de o parte păstrarea însuşirilor şi lucrărilor fiecărei firi, dar pe de altă parte, activarea lor prin participare sau comunicare reciprocă: „Căci deşi privind deosebirea părţilor Lui, atribuim după cuviinţă cele dumnezeieşti dumnezeirii şi cele omeneşti din El omenităţii, totuşi din cauza unirii, cele proprii fiecărei firi le ataşăm prin comunicare reciprocă celeilalte. De aceea, numim pe Dumnezeu pătimitor împotriva păcatului (nu de pe urma păcatului, n.n.) şi trup «asumat şi devenit ceea ce e şi cel ce L-a uns» şi îndrăznesc a spune, după dumnezeiescul Grigorie (Cuv. 42), «împreună-Dumnezeu»; pentru că nu lucra nici cele dumnezeieşti numai ca Dumnezeu, căci le lucra prin trup însufleţit mintal şi unit cu El după ipostas, şi nu prin dumnezeirea dezvăluită, ca mai înainte; nici cele omeneşti numai ca om, fiindcă prin stăpânire era infinit în putere, nu supus necesităţii” (op.cit, col. 120 A).

În definiţia Sinodului V ecumenic se spune: „Şi precum preasfântul şi neprihănitul Lui trup, însufleţit şi îndumnezeit fiind, nu a fost desfiinţat, ci a rămas în definiţia şi în raţiunea Lui, aşa şi voinţa Lui omenească îndumnezeită nu a fost desfiinţată, ci mai degrabă s-a păstrat, cum zice Grigorie Teologul, căci fiecare chip lucrează cu participarea celuilalt (în comunicare şi în comuniune cu el)”.