Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Demnitatea profetică (de învăţător)

Aceasta constă din activitatea Lui de descoperitor şi învăţător al adevărului divin despre Dumnezeu şi toată existenţa, al sensurilor prime şi ultime. În acest înţeles, Mântuitorul a putut spune în modul cel mai real şi mai propriu că „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa …” şi „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 14,6; Ioan 8,12). Adevărul Lui este totuna cu puterea Lui: „Căci le vorbea ca Unul ce are putere” (Matei 7,29) şi „Niciodată n-a vorbit un om ca Omul acesta!” (Ioan 7,46). Cuvântul Lui era Adevăr şi Mântuire în acelaşi timp.

Mântuitorul este nu numai profet şi învăţător, ci este Profetul profeţilor şi Profetul absolut. El nu a învăţat un adevăr primit, dobândit de la altcineva, ci a învăţat adevărul Lui, s-a vestit pe Sine însuşi pentru că este identic cu adevărul. Este singurul profet a cărui învăţătură se identifică cu Persoana Lui. În acelaşi timp, adevărul vestit, explicat şi predat lumii este complet, absolut, imuabil şi suficient sieşi, fără adăugiri sau evoluţie. Iisus Hristos a descoperit oamenilor, cu autoritate supremă, adevărul despre Dumnezeu, om şi lume. Învăţătura Lui este profetică pentru că persoana Lui este suprem profetică, arătând prin persoana Sa omul la nivelul maxim al devenirii sale viitoare. Învăţătura Lui este şi realistă (întrucât el a exemplificat cu fapta profeţiile Sale) şi profetică, întrucât a arătat în Sine omul viitor, omul final; învăţătura şi persoana Lui sunt profetice şi pentru că constituie modelul final, eshatologic, definitiv, al omului mântuit.

După înălţarea Sa la cer, Mântuitorul îşi continuă activitatea de profet prin Biserică, Apostoli şi prin urmaşii lor, episcopii şi preoţii, care în activitatea lor de mărturisire a adevărului divin sunt asistaţi de Duhul Sfânt trimis de Hristos la Cincizecime, până la sfârşitul veacurilor, conform promisiunii: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20). Demnitatea Sa profetică se împărtăşeşte într-un fel şi oamenilor, prin faptul că le dă puterea de a urmări, a afla şi a stărui consecvent în Adevăr, ceea ce este totuna cu a trăi în Dumnezeu.

El s-a arătat interpret şi trimis al lui Dumnezeu să înveţe pe oameni; nu s-a prezentat ca Dumnezeu descoperit deplin, în slavă, ci trimite la dumnezeire ca la o realitate dincolo de cuvântul şi înfăţişarea Sa după trup. Profeţia Lui a fost o coborâre la nivelul omului. Dar în acelaşi timp profetul acesta e însuşi Dumnezeu. El trimite mai sus de cuvântul şi de înfăţişarea Sa omenească, dar nu dincolo de Sine ca subiect şi nu pe o cale străină de cuvântul şi de înfăţişarea Sa; la baza lor, la izvorul lor este El ca Dumnezeu. Trimite şi la Tatăl, dar tot prin Sine.

Iisus însă pretinde credinţa nu numai în cuvântul, ci şi în persoana Sa. Prin cuvânt El cheamă de fapt auditoriul mai sus de cuvânt, dar totuşi spre Sine ca Dumnezeu, întrucât El însuşi şi în El însuşi e Dumnezeu şi nu în afară de El. El e trimis al Tatălui, vrea să arate lumii pe Tatăl, dar Tatăl e în Sine. Cuvântul rostit de El nu serveşte ca indicaţie spre o realitate despărţită de El. Cuvântul nu arată o ţintă în afară de El, nu indică o realitate străină, ci pe El însuşi. Cel ce vorbeşte şi cel despre care se vorbeşte nu sunt doi, ci unul şi acelaşi.