Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Dumnezeirea lui Iisus Hristos, ca Fiu adevărat, propriu, al lui Dumnezeu Tatăl este afirmată în mai multe locuri din Sf. Scriptură. Astfel, sunt clasice, în Vechiul Testament, textul din Psalmi 2,9: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” şi psalmul 109,3: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut!”.

În Noul Testament, dumnezeirea şi deci consubstanţialitatea lui Iisus Hristos cu Dumnezeu-Tatăl este formulată răspicat, fără echivoc. Astfel, la botezul Mântuitorului în Iordan, glasul Tatălui a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3,17); aceeaşi mărturie, cu aceleaşi cuvinte şi cu adaosul „pe Acesta să-L ascultaţi” a fost rostită şi la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor. La judecarea Sa în faţa arhiereului Caiafa, Mântuitorul acceptă conjurarea acestuia că este Fiul lui Dumnezeu, recunoscând „Tu ai zis!” şi este mărturisit permanent, atât înainte cât şi după Înviere de proprii Apostoli drept „Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16) şi „Domn şi Dumnezeu” (Ioan 20,28). Sf. Apostol Pavel spune că „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. 3,16) şi că „în El (în Hristos) locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Colos. 2,9). Iisus Hristos însuşi a afirmat consubstanţialitatea Sa cu Tatăl, zicând: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10,30). În cartea Apocalipsei, Iisus Hristos este „Fiul Omului, … cu capul Lui şi părul Lui albe ca lâna albă şi ca zăpada şi ochii Lui ca para focului” (Apoc. 1, 13-14), care se prezintă pe Sine însuşi drept „Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort şi iată sunt viu în vecii vecilor şi am cheile morţilor şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 17-18). Acesta este temeiul biblic absolut.

Este adevărat că în Sf. Scriptură există şi texte care vorbesc despre o inegalitate a lui Iisus Hristos cu Dumnezeu-Tatăl. El însuşi a afirmat „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14,28) şi „de ziua aceea (a Judecăţii) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24,36). Este evident însă că această „inegalitate” se referă la deosebirea dintre persoana Tatălui care are numai fire divină şi persoana Fiului care are două firi iar firea umană este, evident, inferioară firii divine.

De asemenea, întrucât învăţătura Bisericii afirmă că Tatăl este unicul principiu care naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul, în Sfânta Treime, ar părea minţii omeneşti o inegalitate. Întrucât însă Persoanele divine posedă simultan şi deplin aceeaşi fiinţă divină şi sunt realmente de aceeaşi fiinţă, evident că orice inegalitate este exclusă.

Dumnezeirea Fiului a fost mărturisită constant şi de Sfânta Tradiţie, prin simbolurile de credinţă mai vechi (ca Simbolul Apostolic, Simbolurile Bisericilor din Ierusalim şi Cezareea) şi apoi formulată definitiv dogmatic în Sinoadele ecumenice, care au combătut cu argumentare teologică obiecţiile ereticilor ce contestau dumnezeirea Fiului sau egalitatea cu Tatăl.

Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, Sf. Atanasie cel Mare spune că este „Cuvântul netrupesc, nestricăcios şi nematerialnic al lui Dumnezeu (care, n.n.) vine în latura noastră, nefiind departe nici înainte. Căci nici o parte a zidirii nu a rămas goală de El. El le umple pe toate pretutindeni, fiind în acelaşi timp împreună cu Tatăl Său. Dar vine pogorându-Se cu iubirea Sa de oameni şi cu arătarea Sa” (Tratat despre întruparea Cuvântului, cap. II, p- 98-99). Iar Sf. Ioan Damaschin subliniază imuabilitatea firii Lui divine, în actul întrupării: „Fiul Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, cel care este în sânul lui Dumnezeu şi al Tatălui, cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, cel mai înainte de veci, cel fără de început, cel care era dintru început şi era cu Dumnezeu şi cu Tatăl şi era Dumnezeu şi există în chipul lui Dumnezeu, se pogoară aplecând cerurile, adică smerind fără să se smerească înălţimea lui cea nesmerită, se pogoară spre robii lui prin o pogorâre inexprimabilă şi incomprehensibilă” (Dogmatica, III,1, p. 96). Tot Sf. Ioan Damaschin pune în evidenţă dumnezeirea lui Iisus Hristos şi divinitatea unică a creştinismului prin faptul că Întruparea lui Dumnezeu este, în cadrul fiinţei şi a raţionalităţii evidente a lumii şi în ordinea religioasă umană, „singurul lucru nou sub soare”: „Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare” (Dogmatica, III,1, p. 96).