Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

participare esenţială la propria formare, la propria spiritualitate şi mântuire. Ea înseamnă iniţiativă, modificare, ascensiune şi coborâre spirituală, responsabilitate, comuniune cu semenii şi realizare cu ei şi prin ei. Credinţa nu este un bloc monolit, dat fix odată pentru totdeauna, ci un complex de procese spirituale permanent modificante a persoanei proprii şi a celor din jur.

Lumea credinţei e o lume a angajării şi a revendicării. Credinciosul ştie că are o datorie precisă în faţa faptei, (Max Picard, Die Flucht vor Gott, Eugen Rentsch Verlag, Zurich, 1951, p. 24), care va avea un efect pozitiv. Fiind revendicat de credinţă este revendicat de datorie, de aceea el este omul faptei. Este exact opusul acelui „om al faptei nu sunt” (L. Blaga) care preferă să nu-şi asume responsabilitatea.

Lumea credinţei este lumea lui „aceasta e necesar”, „aceasta trebuie făcut”. Mai mult ca oriunde şi oricând, în necesitatea faptelor bune se arată caracterul de responsabilitate a persoanei; ele sunt singura posibilitate prin care omul se manifestă ca responsabilitate.

Lumea credinţei este o lume a revendicării în care dragostea fiecăruia revendică şi e revendicată de dragostea celorlalţi, de aceea fapta este inevitabilă.

În învăţătura şi spiritualitatea ortodoxă, credinţa şi faptele bune nu au fost concepute niciodată ca nişte componente deosebite într-un sistem doctrinar. Împărţirea aceasta a părut artificială. Întemeiată pe tradiţia de veacuri şi experienţa duhovnicească a Sf. Părinţi, învăţătura ortodoxă a privit totdeauna credinţa ca pe un act moral al inimii şi al voinţei, de adeziune la Dumnezeu şi lucrarea Lui mântuitoare, care ţine prin esenţa ei să se arate în fapte bune.

Credinţa venită în om prin harul lui Dumnezeu îl cere pe om viu, lucrător, răspunzând la chemarea pe care i-o face Dumnezeu prin credinţă. Chemării trebuie să-i urmeze un răspuns.

Iar faptele bune n-au fost niciodată înţelese ca emanând numai din voinţa proprie şi vrednicia omului şi nici ca urmări automate ale credinţei. Întrucât decurg din lucrarea credinţei care „este harul şi darul lui Dumnezeu”, faptele îşi dobândesc caracterul şi puterea mântuitoare din harul care le premerge şi le impulsionează. „Mântuirea nu se dobândeşte nici fără fapte, în sens protestant, nici după fapte în sens catolic, ci în decursul faptelor” (Pr. prof. D. Stăniloae, Condiţiile mântuirii, p. 256). Faptele bune nu sunt un merit, pentru că sunt expresia iubirii faţă de Dumnezeu, şi exprimarea iubirii nu e un merit, de aceea „împărăţia cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează prin fapte, cap. 2, Filocalia 1, p. 248), dar se găteşte numai „slugilor credincioase”.

Viaţa veşnică nu este plata automată a faptelor, dar nici nu se dobândeşte fără ele. De aceea, toată viaţa credinciosul trebuie să lucreze „cu frică şi cu cutremur” la mântuirea lui.