2. Sfinţenia. Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos însuşi. Ea este asigurată de Duhul Sfânt prin care este marele laborator de sfinţire a membrilor. Dacă n-ar fi sfântă prin puterea şi prin mijloacele ei, n-ar putea sfinţi: “Precum Dumnezeu-Omul, care a luat păcatele noastre asupra Sa a rămas El însuşi străin de păcat, aşa e şi Biserica sfântă şi fără pată, cu toate că are păcătoşi în sânul ei” (Hans Schultz, Der Kirchenbegriff der orthodoxen Kirche, p. 423). Pe de altă parte, toţi membrii Bisericii se pot numi sfinţi (aşa-i numeşte Ap. Pavel: II Cor. I,1; Filip. I,1; IV,21; Colos. I,2, aşa-i numeşte şi azi preotul când zice la Liturghie: „Sfintele Sfinţilor”), nu numai întrucât sunt prinşi în procesul de sfinţenie ci şi întrucât poartă în adâncul lor harul lui Hristos, chiar dacă nu-l fac eficace prin lucrarea lor.
