Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Funcţiile preoţiei

Teologia protestantă în general a respins funcţia sacrificială a Preoţiei, această respingere constituind chiar esenţa şi baza teologiei protestante. Aşa se explică negarea aspectului de jertfă al Sfintei Euharistii; începând de la Reformă, creştinismul protestant a susţinut că “praznicul euharistic instituit de Hristos nu poate să întemeieze o slujire preoţească (Priesterdienst) ca aducere a jertfei ispăşitoare” (P. Brunner, Bemühungen, p. 130). Există însă nu puţini teologi, chiar dintre cei mai reprezentativi, care au pornit dintru început de la înţelegerea că fundamentul Sfintelor Taine este Preoţia lui Hristos care izvorăşte acest har în Biserică şi-l împărtăşeşte prin mandatul special încredinţat Apostolilor şi urmaşilor lor. Aceşti teologi afirmă clar că “purtătorii oficiului au primit mandatul şi împuternicirea ca oikonomoi, ca administratori de a transmite şi împărtăşi mysteriile” (W. Stählin, Mysterium, p. 171). Oficiul preoţesc nu este o simplă funcţie misionar – învăţătorească sau una pastoral – conducătoare, pentru că înţeles aşa, el “degenerează încet într-un directoriat în treburile spirituale sau chiar se sălbăticeşte într-o instituţie funcţionând pur birocratic” ( P. Brunner, Ministerium Verbi, p. 24). Dimpotrivă, conţinutul Preoţiei îl constituie “bogăţia materială a harismelor” sau, altfel spus “spaţiul harismatic – pnevmatic” (Ibidem). Aspectul sacrificial constituie esenţa Preoţiei, fără el nu există de fapt Preoţie, astfel că “odată cu zdruncinarea ideii de jertfă… cade şi poziţia preotului” (Peter Meinhold, Abendmahl und Opfer, p. 48). Esenţa Preoţiei este jertfa, afirmă explicit exponenţii curentului sacramentalist: “misterul propriu-zis al acestei lucrări reprezentative este jertfa. Nu există preot fără jertfă” (W Stählin, Symbolon, p. 419). Evident însă că nu poate fi vorba de funcţia sacrificială a Preoţiei decât dacă recunoaştem în lucrarea harică a Bisericii o jertfă reală. Dacă există jertfă în Biserică, atunci ea nu poate fi săvârşită decât de Preoţia mandatată şi instituită divin, căci “oficiul preoţesc face jertfa validă (Das priesterliche Amt macht das Opfer gültig” (Willi Marxsen, Das Heilgeschehen, p. 54). Se poate constata că nu numai teologii izolaţi ci întreg curentul sacramentalist, care se opune verbalismului luteran, aderă la ideea fundamentală că “acolo unde este jertfă trebuie să fie preot; ideea de preot îşi are originea şi coloana vertebrală în ideea de jertfă” (Gottfried Niemeier, Zu Pohle-Gierens III, p. 414). Prin urmare, această constatare impune concluzia că “sfinţirea şi jertfa sunt lucrările sfinte care determină esenţial noţiunea de preot şi îl scot din profanum vulgus” (Ibidem, p. 413).