Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Preoţie şi popor; „Preoţia” femeii

Harul special al Preoţiei “nu este ceva pe care-l posedă un om… un oficiu (preoţesc, n.n.) nu există în sine şi în legătură cu o singură persoană, ci totdeauna ca funcţie pentru alţii” (Vilmos Vajta, Die Theologie des Gottesdienstes bei Luther, Svenska Kyrkans Bockforlag Stockholm, p. 198). Ideea această luterană este de fapt perfect ortodoxă; pentru că şi teologia ortodoxă susţine răspicat că nu există nici o hirotonire in abstracto ci numai în legătură strictă cu o comunitate precisă, determinată esenţial de acea comunitate. Numai în catolicism a fost posibilă hirotonirea in abstracto. Toată problema acestui raport derivă din realitatea că “relaţia dintre dar şi primitor şi purtătorul darului rămâne peste tot personală. Darul nu e materializat ca obiect” (P. Brunner, Bemuhungen um die einigende Wahrheit, p. 137. Iarăşi trebuie să subliniem aici cu satisfacţie această viziune întrutotul ortodoxă, pe linia Sfântului Vasile cel Mare, care a dezvoltat ideea că orice harismă, orice dar şi har nu este decât o nouă responsabilitate pentru primitor, cu direcţia decisă spre alţii, spre comunitate. Plecând de la această înţelegere fundamentală, ajungem logic şi firesc la concluzia că toate funcţiile Preoţiei “sunt inserate în comunitatea bisericească şi de aceea nu pot fi exercitate decât în comuniune cu membrii Bisericii şi în comuniune cu harismele care se desfăşoară în Biserică” (Ibidem, p. 139-140). Interdependenţa aceasta strictă nu înseamnă, aşa cum s-a văzut, o determinare a Preoţiei de către comunitate, nu-i afectează suveranitatea, căci “ca sol al lui Iisus păstorul stă vizavi de ecclesia” (P. Brunner, Ministerium Verbi, p. 44). Preoţia îşi păstrează autoritatea şi suveranitatea căci, “atunci când un om îndrăzneşte să exercite asupra altuia judecată, poruncă şi datorie necondiţionată, atunci aceasta este o slujire necesară prin care e indicată umanitatea inviolabilă” (W. Stählin, Symbolon, p. 418), fiindcă “fără o astfel de autoritate n-ar avea nici un sens să predicăm, să purtăm grija sufletelor” (Ibidem, p. 419). Ceea ce se vrea subliniat este faptul că autoritatea Preoţiei autentice se bazează pe conştientizarea că “nu individul cu aptitudinile, experienţele, sentimentele şi convingerile sale este alfa şi omega în faţa căruia trebuie să avem respectul necondiţionat” (Ibidem, p. 418). Unii teologi luterani au aprofundat şi au nuanţat foarte semnificativ şi pozitiv această înţelegere, atingând de fapt miezul problemei şi subliniind că nodul gordian sau vechea eroare era separarea “între o reprezentare exclusivă şi una inclusivă (eine exklusive und eine inklusive Stellvertretung)” (Ibidem, p. 419). Reprezentarea inclusivă n-o exclude ci o completează pe cea exclusivă. Respectivii teologi luterani n-o neagă nici pe aceasta, ci le afirmă explicit pe amândouă: “Preotul stă în faţa lui Dumnezeu şi conduce în faţa lui Dumnezeu. Întrucât stă în faţa lui Dumnezeu, el e departe de oameni. Întrucât conduce la Dumnezeu, el apare oamenilor ca părinte şi frate care-i caută în nevoile lor şi-i duce la Domnul, care împlineşte aceste nevoi” (Georg Merz, Priesterlicher Dienst im kirchlichen Handeln, 1952, p. 9, apud. P. Brunner, “Bemühungen…”, p. 141). Ceea ce vor să sublinieze totdeauna luteranii când au în vedere raportul clasei clericale cu comunitatea este acest adevăr fundamental şi determinant că “este imposibil să separăm oficiul de comunitate”, că “oficiul nu stă deasupra comunităţii ci totdeauna în ea” (H. Sasse, In Statu Confessionis, p. 127).

O consecinţă a unei viziuni diferite asupra fiinţei Preoţiei şi raportului ei cu persoana hirotonită o constituie problema Hirotoniei femeilor (Frauenordination). Este absolut sigur că reformatorii nu s-au ocupat de această problemă nu din cauză că nu exista atunci (căci în ereziile creştine au existat preotese) ci tocmai din cauză că au socotit problema în afară de orice discuţie. De fapt, toate confesiunile protestante şi denominaţiunile neo-protestante care acceptă ideea şi practică hirotonirea femeilor se pun în opoziţie categorică cu întemeietorii Bisericilor protestante istorice. Fără îndoială, aceştia au avut perfect la cunoştinţă că teologia biblică şi patristică precum şi istoria Bisericii creştine nu au în vedere vreo posibilitate a accesului femeii la hirotonire. Această problemă este improprie în contextul teologic. Trebuie recunoscut că ea a apărut şi se constituie nu dintr-un conţinut teologic ci pur social şi emancipatoriu. Orice creştin este de acord că Noul Testament “ a anulat contradicţiile de poziţie socială, de neam sau de rasă”, cum zice Pannenberg; dar acestea n-au nici o legătură cu Preoţia. Preoţia este o problemă teologică şi ea nu poate fi pusă decât în context teologic; este deci cu totul improprie şi falsă interpretarea şi rezolvarea unei probleme teologice prin alţi termeni (sociali, etc.).

Problema aceasta a fost dezbătură însă pe larg şi lămurită convingător de un alt teolog luteran, la fel de dinamic şi deschis ca şi Pannenberg, anume Regin Prenter, astfel încât polemica celor doi este exemplară în acest sens. Acesta a lămurit că la problema hirotoniei trebuie răspuns întâi dacă este o instituire divină de către Hristos sau nu. Pentru că “dacă istoria mântuirii şi mijloacele harice sunt un dat istoric, atunci noi trebuie să le transmitem mai departe aşa cum au fost date” (Regin Prenter, Die Ordination der Frauen, p. 10). Este important să nu uităm însă că “orice transmitere este un act de supunere” (Ibidem) sau de fidelitate, de aceea se impune cu necesitate regula că “forma exterioară a mijlocului haric nu este lăsată la bunul nostru plac” (Ibidem). Întrucât începutul Preoţiei creştine se află în Noul Testament, exegeza biblică “are şi trebuie să aibă prioritate” (Ibidem, p. 5) în această problemă. Or, datele biblice ne impun fără comentarii constatarea că “Biblia nu cunoaşte preotese” (H. Sasse, Corpus Christi, p. 80). Iisus Hristos n-a luat, din tot grupul de femei ucenice niciuna în cercul Apostolilor (Ibidem) şi, mai presus de toate, Sfântul Apostol Pavel spune că acest lucru “este întemeiat în rânduiala divină a creaţiei” (Ibidem). La capătul unei lungi exegeze istorico-biblice, R. Prenter scoate în evidenţă două realităţi masive care exclud total posibilitatea accesului femeii la hirotonire: “actualitatea încă valabilă a dispoziţiei apostolice şi comunitatea oficiului predicatorial cu apostolatul” (R. Prenter, op. cit., p. 18). Concluzia lui este fără echivoc: hirotonia femeilor nu este o problemă teologică ci expresia unui “puternic curent de democraţie bisericească, care se uneşte adesea cu politica bisericească modernă a statului"”(Ibidem, p. 17); iar din punct de vedere teologic este limpede că introducerea hirotoniei femeilor “lichidează semnul vizibil al continuităţii oficiului (Preoţiei, n.n.) de astăzi cu apostolatul” (Idem, ibidem).