Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

6. TAINA SFINTEI CUNUNII

În privinţa instituirii ei divine, teologii protestanţi sunt aproape unanimi în a crede că “Hristos n-a instituit căsătoria nici ca instituţie, nici ca ritual” (P. Brunner, Bemühungen um die einigende Wahrheit, p. 224-225), că textul de la Efeseni 5,31-32 deşi foloseşte cuvântul mysterion – sacramentum “nu ne îndreptăţeşte să socotim căsătoria un sacrament instituit de Hristos” (Olavi Lahteenmahi, Sexus und Ehe bei Luther, Turku, 1955, p. 26), pentru că el “nu se referă deloc la un ritual al încheierii unei căsătorii” (Wolfhart Pannenberg, Teologia Sistematică, vol. III, Alba Iulia, 1999, p. 162). Concluzia exegezei biblice luterane este că “nu putem să recunoaştem căsătoria … drept mijloc de har nou-testamentar (neutestamentliches Gnadenmittel)” (Werner Elert, Der christliche Glaube, p. 357). În acelaşi sens juridic, ei declară că nici “consensul pentru căsătorie rostit în faţa unui preot” şi “nici logodna de către preot … nu au nimic de-a face cu sacramentalitatea” (P. Brunner, Bemuhungen …, p. 230). Exegeza ortodoxă are de observat aici că sacramentalitatea Cununiei nu este o chestiune juridică; textul de la Efeseni 5,31 se referă într-adevăr la căsătorie ca relaţie sfinţită între bărbat şi femeie şi nu la un anume ritual al Cununiei (Ritus der Eheschliessung) cum cer luteranii. Dar din moment ce această relaţie se sfinţeşte “în Hristos şi în Biserică” este cuprins deja aici virtual şi actul cultic ca atare; Noul Testament n-a indicat de altfel nici un ritual pentru vreun sacrament, nici chiar pentru Botez sau Euharistie, ci numai esenţa sacramentală a actului haric respectiv. În legătură cu această concepţie juridică asupra Cununiei se impune să mai observăm ceva. Ea este explicabilă la protestanţi, pentru că de fapt teologia apuseană, începând de la Fericitul Augustin şi Lactanţiu şi până astăzi a înţeles căsătoria în acelaşi fel, juridic şi larg – sacramental ca şi protestanţii.

Dar concepţiile luterane sunt mai variate. Chiar dacă aproape toţi afirmă că “Botezul şi Euharistia au o consistenţă şi deplinătate sacramentală (sakramentale Dichte und Fülle) la care nu ajung Maslul şi Căsătoria” (Ibidem, p. 224), totuşi unii sunt de acord că “există o legătură tipologică, simbolică între legătura matrimonială dintre bărbat şi femeie şi mysterium-ul legăturii Mirelui Hristos cu Biserica Sa” (Ibidem, p. 223). Unii recunosc deci o anumită sacramentalitate a Cununiei, în sens larg, care constă în faptul că “ordinea creaturală a alăturării dintre bărbat şi femeie, concretizate în căsătorie, nu stă neutru şi simplu terestru … ci este cuprinsă în ordinea poporului ales al lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 228). Aceşti teologi cred deci că “dragostea naturală erotică ca atare … storgé physiké” (Ibidem, p. 235) este ea însăşi sacră întrucât “năzuinţa naturală a bărbatului după femeie şi a femeii după bărbat este o creaţie bună a lui Dumnezeu, este ordinatio divina sexus ad sexum, o direcţionare creată de Dumnezeu a unui gen spre celălalt şi prin aceasta o determinare voită de Dumnezeu (gottewollte Bestimmung) a unui gen către celălalt” (Idem, ibidem). În acest sens, ei cred că “o căsătorie autentică este creştină per se” (Gerardus van der Leeuw, Sakramentales Denken, p. 254). Expresia aceasta probabil că are în vedere faimoasa formulare a lui Tertullian: “anima naturaliter christiana”. Faţă de această înţelegere, teologia ortodoxă este de acord că omul fiind “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu este naturaliter bun şi creştin; dar aceasta nu înseamnă calitate harică în înţelesul autentic, deplin şi superior al sacramentalităţii Sfintelor Taine din Biserica creştină. Dimpotrivă, înţelesul creştin al Sfintei Cununii este tocmai depăşirea erotismului într-un spirit sacrificial şi ascetic, precum este el propriu relaţiei dintre Hristos şi Biserica Sa, după cum arată Sfântul Apostol Pavel; numai astfel se evidenţiază monstruozitatea „căsătoriilor” homosexuale, acceptate de unele teologii apusene.

Există deci o înţelegere protestantă mai pozitivă a Căsătoriei. Astfel, unii teologi reamintesc cu preţuire faptul că ea a fost socotită sacrament în primele veacuri creştine, fiind denumită astfel de către Sfântul Ignatie al Antiohiei care îndemna pe candidaţi să încheie căsătoria “meta gnomes tou episkopou” (Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistola către Policarp, 5,2). Aceşti teologi înţeleg căsătoria ca “amintire a unui înţeles sacramental mai larg” (W. Pannenberg, op.cit., p. cit.), ca sacramentală întrucât “familia creştină participă la Cină” (G.van der Leeuw, op.cit., p. cit.), dar mai ales ca o “actualizare (Vergegenwärtigung)”, ca o “reprezentare (Repräsentation) întrucât în căsătoria creştină se actualizează (vergegenwärtigt) raportul dintre Hristos şi comunitatea sa” (P. Brunner, Bemühungen …, p. 227). Chiar dacă nici aceşti teologi nu recunosc căsătoria ca sacrament propriu-zis, ci numai ca “sacramentum sui generis” (Ibidem, p. 224), totuşi ei recunosc o sacramentalitate a Cununiei creştine, afirmând că “matrimoniul este încheiat în cer” (Hans Asmussen, Das Sakrament, p. 103) şi atrăgând atenţia că teologii care resping sacramentalitatea Cununiei “sunt aceiaşi teologi care nu ştiu să ne spună nimic despre sacramente” (Ibidem, p. 113).

În legătură cu Cununia, teologia ortodoxă susţine hotărât caracterul ei deplin de Sfântă Taină şi afirmă temeiuri precise pentru aceasta. Ea este de acord cu cea luterană că adevărata iubire familială este sacră în ea însăşi sau, cum spune Sfântul Efrem Sirul că “de la Adam şi până la Domnul, adevărata iubire conjugală a fost o Taină desăvârşită” (Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Efeseni, 532, apud P. Evdokimov, “Ortodoxia”, p. 319). Dar ea observă că iubirea creştină este sacră în ea însăşi nu pentru că este “naturală” ci pentru că este “în Hristos şi în Biserică”, adică sacrificială şi ascetică. Teologia ortodoxă subliniază că dacă privim căsătoria numai în legătură cu cei care se căsătoresc, numai în sine şi nu o raportăm la Biserica întreagă şi la lumea întreagă, nu vom înţelege caracterul ei sacramental. Iubirea familială nu e sacră în mod “natural”. În afara Bisericii, înafara Întrupării, “diferenţa infinită, calitativă de netrecut între Dumnezeu şi om, alteritatea Lui absolută fac iubirea nenorocită şi toată comuniunea – chiar comunicarea – indirectă şi voalată” (P. Evdokimov, Taina iubirii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994, p. 149). Este adevărat că a existat un “har paradisiac al căsătoriei (tes tou gàmou hàritos)” (Clement Alexandrinul, Stromate III, 12), dar căsătoria a devenit sacramentală prin participarea lui Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, prin care El a înnoit-o realmente calitativ, “a înălţat-o din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o … în ambianţa ce iradia din Persoana Sa” (D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 183).

Un reproş deosebit de aspru aduce teologia apuseană teologiei şi Bisericii Ortodoxe pentru faptul că “lezează” cuvântul lui Dumnezeu de la Matei 19,6 (“Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”) prin acceptarea şi practicarea divorţului şi a recăsătoriei. Teologia apuseană crede că atitudinea faţă de această problemă este “un punct întunecat în viaţa Bisericii Ortodoxe … (şi) … un titlu de glorie pentru Biserica romană” (Friedrich Heiler, Urkirche und Ostkirche, p. 282). Problema nu se pune însă aşa de simplist. Trebuie ştiut sau reamintit că dacă Apusul latin a devenit intolerant faţă de divorţ, în schimb a admis fără limită orice număr de recăsătoriri după văduvie, pentru că – şi aici este esenţa problemei – este călăuzit de o înţelegere juridică a căsătoriei, ca un contract indisolubil câtă vreme părţile sunt în viaţă, ignorând ideea că, la fel ca toate Tainele, “căsătoria cere un răspuns liber şi incumbă posibilitatea respingerii umane şi posibilitatea greşelii umane; şi că, după o astfel de respingere păcătoasă sau eroare umană, pocăinţa îngăduie totdeauna un nou început” (John Meyendorff, Teologia Bizantină, p. 265). Între teologia ortodoxă şi cea apuseană este şi rămâne într-adevăr o deosebire sensibilă în privinţa căsătoriei; dar aceasta constă tocmai în faptul că teologia şi mentalitatea răsăriteană nu consideră căsătoria “un contract legal, desfăcut automat prin moartea unuia dintre parteneri” iar recăsătorirea înseamnă “îngăduinţă şi nu aprobare” (Idem, ibidem).

În concluzie, rămâne o mare deosebire între teologia, mentalitatea şi mai ales practica apuseană a Căsătoriei faţă de cea ortodoxă. Cel mai îngrijorător este însă faptul că tendinţa aceasta de distanţare pare a fi ireversibilă.