Pragmatică sau uniformizarea discursului ideologic

Pragmatică sau uniformizarea discursului ideologic

George IRIMIAŞ

Universitatea „Sapientia”
The paper intends to demonstrate that the pragmatic level enables a global approach of a certain type of discourse. This kind of view annihilates the differences generated by the syntactic and semantic levels underlying the functioning of any natural language, and permits, in the same time, the identification of several phenomena recognizable in any linguistic system. Therefore, the study highlights global textual structures such as irony, parable, lie and others.
1. Consideraţii generale

Ca parte integrantă a teoriei semiotice în accepţia globală a termenului, ca proces de semnificare, respectiv proces de comunicare, reunite sub numitorul comun al studierii acţiunii semnelor, pragmatica îşi fixează sfera de interes asupra relaţiilor stabilite între semne şi cel care utilizează semnele respective în cadrul celor două procese menţionate. În fapt, pragmatica studiază relaţiile care se stabilesc în interiorul procesului de comunicare între semn şi utilizatorul acestuia, între semn şi modul de întrebuinţare al acestuia, între semn şi contextele sale, între cei care întrebuinţează semnele pentru a comunica. Aria de interes se extinde sensibil prin includerea factorilor enunţaţi, fapt semnalat de Elena Dragoş (2000: 19): “Pragmatica îşi extinde problematica până la graniţele cercetării biotice a semioticii, intersectându-se cu studiul fenomenelor psihologice, biologice şi sociologice”.

Datorită complexităţii şi extensiei problematicii abordate, pragmatica îşi revendică spaţii de cercetare din ce în ce mai diversificate, incluzând în opinia lui Carmen Vlad (1999: 1) “cercetarea formelor indiciale ale limbii ca expresii prin care sensul enunţării devine constitutiv enunţului … fundamentarea distincţiei dintre sensul literal şi cel comunicat … teoria actelor de limbaj în toată complexitatea şi variabilitatea lor.”

Sintetizând, putem afirma că pragmatica studiază sensul unei unităţi determinate, indiferent de extensia acestei unităţi, în relaţie cu agentul/ pacientul actului de vorbire, cu situaţia de comunicare şi cu contextele respectivului act.

Implicaţiile acestor centre de interes se manifestă din perspectiva teoriei textului atât în procesul de constituire sau producere a acestuia cât şi în procesul receptării obiectului textual discursiv, obiectivându-se în conexiuni intrinseci cu nivelele sintactic şi semantic. Relaţiile cu nivelul sintactic şi cel semantic se susţin prin decelarea semnificaţiei frazei de sensul enunţului. Dacă afirmăm că sintaxa, alături de semantică aparţine sistemului limbii, afirmăm implicit că nivelul pragmatic se referă la uzul acestui sistem astfel încât semnificaţia prezentă în limbă să fie completată de situaţia de discurs înţeleasă conform opiniei lui Ducrot şi Schaeffer (1996: 492) “ca ansamblul circumstanţelor în care are loc enunţarea.”

Prin urmare pragmatica, prin situaţia de discurs va guverna atât modalităţile de actualizare (ale frazei) prin nivelul sintactic ca forme de suprafaţă produse de regulile de bună formare, cât şi realizarea sensului într-o situaţie comunicativă cu referire la ceea ce Garcia – Berrio (1992: 145) desemnează prin “relativitatea pragmatică a sensului”.

Implicaţiile şi conexiunile produse de aceste constatări fac ca domeniul pragmaticii să se intersecteze în anumite sfere cu teoria comunicării, cu teoria actelor de vorbire, cu teoria acţiunii, cu socio-lingvistica etc. şi, ceea ce susţine demersul nostru, cu retorica. Suma faptelor menţionate, a căror natură se poziţionează constant dincolo de realitatea fizică a limbajului chiar dacă se edifică pe acesta, are în vedere în esenţă situaţia de comunicare dar şi scopul cu care realizează respectiva comunicare.
2. Actualitatea retoricii

În acest punct al clasificării cadrului teoretic apropierea de retorică se impune ca şi condiţie a înţelegerii şi analizării efectelor pe care atât pragmatica cât şi retorica le presupun acţionând asupra receptorului (auditoriului): docere, movere, flectere, triada retorică fundamentală începând cu Aristotel.

Natura acestei “suprapuneri” de metodă este explicitată de către Elena Dragoş (2000: 7): “Pragmatica sau retorica modernă pune accentul pe faptul că discursul nu se reduce la o suită de fraze sau de enunţuri, ci e o unitate aparte în întregime, o unitate, un fenomen natural care necesită o analiză proprie”. Această simbioză ideatică se susţine în opinia autoarei citate (2000: 16) prin “propensiunea amândurora către interlocuţie; discursul ca unitate de manifestare a analizei; manifestarea enunţului prin mecanismul enunţării; adaptarea acesteia la context, atenţia dată asupra formei discursului.”

Este evident că fiecare dintre trăsăturile menţionate poate deveni fapt de cercetare particular care să susţină un demers teoretic. Pentru obiectul propus, analiza contextelor de natură comunicativă şi situaţională reprezintă o prioritate dacă avem în vedere faptul că producerea şi prelucrarea textului se axează pe surprinderea modului de realizare a coerenţei textuale prin procedee de natură sintactico-semantică dar şi de natură semantico-pragmatică. Avem posibilitatea prin urmare, abordând nivelul pragmatic prin prisma dublei determinări a producerii/ receptării obiectului textual-discursiv, să semnalăm mecanismele de generare ale discursului politic în paralel cu operaţiile implicite de selecţie/ impunere a contextelor socio-comunicative în sensul în care procesul de selectare este menţionat de Plett (1983: 86): “determinarea textualităţii se dezvăluie a fi un proces dialectic bipolar, un proces care nu se mărgineşte numai la aspectul lingvistic, ci se referă, în egală măsură la transpunerea limbii într-o acţiune socio-comunicativă.”

Înţelegem prin această perspectivă o diversificare atât a cunoştinţelor cât şi a convingerilor participanţilor la procesul schimbului verbal, în acord cu opinia Elenei Dragoş (2000: 23): “acesta e contextul epistemic de credinţe fie că e deja comun interlocutorilor, fie că a devenit comun progresiv, pentru că ele sunt communicate în timpul schimbului verbal.”
3. Accepţii ale termenului de pragmatică

O perspectivă cu caracter integrator asupra implicaţiilor cotextuale şi contextuale pe care pragmatica le generează asupra producerii/ receptării obiectului textual- discursiv este formulată de Elena Dragoş (2000: 19) care susţine dubla determinare a termenului ca: “diviziune a semioticii lingvistice”, respectiv “studiul oricărei referinţe explicite făcute de vorbitor la context”. Acelaşi tip de determinare biunivocă a obiectului este reţinută şi de Ducrot şi Schaeffer (1996: 90-91) care semnalează existenţa unei pragmatici (P1) respectiv a unei pragmatici (P2): “Pragmatica 1 studiază tot ceea ce, în sensul unui enunţ, ţine de situaţia în care este folosit enunţul şi nu doar de structura lingvistică a frazei enunţate. Pragmatica 2 nu se ocupă de efectul situaţiei asupra vorbirii ci de efectul vorbirii asupra situaţiei.” În accepţia aceloraşi autori pragmatica P1 îşi delimitează ca obiect predilect analiza situaţiei de discurs în timp ce pragmatica P2 include o teorie extinsă a actelor de vorbire.

4. Beneficiile abordării textuale

O modalitate de intersectare a celor două direcţii majore din perspectiva cu valenţe integratoare a coerenţei textuale poate fi realizată prin prisma semioticii textului, dacă acceptăm distincţia susţinută de Plett (1983: 86) conform căreia “Textul nu este în consecinţă o structură imanentă sistemului, ci o unitate funcţional-comunicativă.”

Propensiunea pragmaticii în analiza fenomenelor care transcend materialul strict lingvistic, prin implicaţiile şi progresiile performate la nivelul superior al prelucrării, susţin conceptul de competenţă comunicativă, loc de intersectare al materialului faptic cu procesele inferenţiale, aşa cum susţine şi Elena Dragoş (2000: 26): “Competenţa comunicativă aduce în prim plan distincţia dintre sensul literal şi sensul figurat, adică între sensul exprimat deschis şi sensul insinuat sau, ceea ce este asertat nu e ceea ce e presupus.” (sn) Materializarea competenţei comunicative revine din perspectiva pragmaticii presupoziţiilor şi implicaturilor ale căror funcţii susţin atât prin extensie cât şi prin demonstraţie mari spaţii ale analizei pragmatice.

Ambele sunt implicate în susţinerea proceselor de natură inferenţială, coparticipante la structurarea sensului textual în calitatea lor de indici ai competenţei comunicative, şi ambele influenţează prin disimularea de natură ideologică structura obiectului textual-discursiv analizat. Selecţia lexicală sau mai exact preselectarea câmpurilor semantice aşa cum a reieşit din prezentarea nivelului anterior este un exemplu elocvent pentru importanţa strategiilor inferenţiale de factură pragmatică. Prin corecta poziţionare faţă de de seturile de presupoziţii şi implicaturi pe care le incumbă orice tipologie textuală şi prin urmare şi tipologia textelor saturate ideologic se satisface cerinţa fundamentală a prelucrării/ receptării textului – cea a constituirii coerenţei textuale ca factor esenţial al re-construirii sensului.

Se impune în această problemă menţionarea opiniei lui Plett (1983: 95) care susţine că: “În general despre importanţa comunicativă a presupoziţiilor se poate spune: cu cât un text este mai dependent de ele, cu atât posibilitatea decodării lor diferite este mai mare.” Demersul nostru este orientat tocmai pe explicitarea acestor inferenţe care o dată decodate, pot contribui la surprinderea sensului, dincolo de efectele manipulatorii pe care limba de lemn le susţine în mod implicit, indiferent de natura şi specificitatea unei anumite ideologii.

Carmen Vlad (2000: 70) menţionează două aspecte esenţiale prezente în sfera noţiunii procesului inferenţial care se referă la condiţiile lingvistice cu caracter general, respectiv la efectele textuale rezultate în urma acestor procedee de recuperare a sensului concluzionând că “inferenţa este un calcul interpretativ graţie căruia se reconstruieşte un conţinut implicit prin formularea unor ipoteze.” Dintre fenomenele care presupun un asemenea demers interpretativ autoarea menţionează: anafora, coreferinţa, conectorii pragmatici, elipsa, ironia etc.

Avansăm ipoteza că în această enumerare poate figura şi cazul minciunii, rezultat al hipercodificării generate fie de explicitarea parţială a premiselor, fie de suprapunerea diferitelor coduri.

5. Pragmatica minciunii

Cazul minciunii precum şi posibilităţile de decriptare a mecanismelor semiotice care susţin acest construct trebuie abordate în paralel dintr-o perspectivă dublu articulată: pragmatică şi semantică. Din punctul de vedere al pragmaticii situaţia de discurs analizată se corelează în mod determinant cu abordarea statutului enunţării, mai exact cu acceptarea sau neacceptarea a ceea ce Moeschler şi Reboul (1999: 106) desemnează prin “postulatul autonomiei enunţării”, introdus în ecuaţie de perspectiva pragmaticii integrate pentru care analiza vericondiţionalităţii unui enunţ nu prezintă relevanţă. Premisa opusă, de care suntem interesaţi, conservă aspectele vericondiţionale în virtutea cărora vorbitorul produce un enunţ mincinos, considerat fals tocmai prin raportarea la condiţiile de adevăr ale respectivului enunţ conservate la nivelul semantic. În legătură cu acest fenomen, care în ultimă instanţă reprezintă un proces interpretativ Eco (1982: 87) afirmă “A explica încărcătura semiotică a unei minciuni înseamnă a înţelege de ce şi în ce fel o minciună (o afirmaţie falsă) este relevantă din punct de vedere semiotic, independent de Adevărul sau Falsitatea aserţiunii însăşi.” Avansăm ideea conform căreia discursul limbii de lemn este în mod fundamental un discurs manipulatoriu şi implicit, unul mincinos, în sensul cel mai propriu al ocultării opţiunilor alternative, fapt demonstrabil atât pentru nivelele sintactic şi semantic, cât mai ales pentru nivelul pragmatic.

Orientarea discursului către comunicare şi nu către reprezentare face din acesta instrumentul predilect al manipulării, mai ales că aceasta, ca şi în cazul ironiei – semnalat de Rodica Zafiu (1987: 68) “derivă din relaţia pragmatică a semnului cu vorbitorul, nu cu referentul său.” Spre deosebire însă de realizarea ironiei care implică un fond comun de “habitudini şi presupoziţii determinate cultural” prezente în opinia lui Carmen Vlad (2000:81) la colocutori “enunţiatorul şi interlocutorul în comunicarea orală, sau autorul şi cititorul în comunicarea scrisă”, succesul minciunii constă tocmai în ascunderea premiselor, opţiunilor sau trăsăturilor contradictorii pentru receptor. Moeschler şi Reboul (1999: 108) sintetizează resorturile pragmatice ale minciunii în următorii termeni: “(Pe de altă parte), un vorbitor care produce un enunţ mincinos are anumite intenţii: să producă un enunţ declarativ cu un conţinut propoziţional dat; să-l facă pe interlocutor să creadă că el crede că acest conţinut propoziţional este adevărat; să-l facă pe interlocutor să creadă că acest conţinut propoziţional este adevărat.”

Urmărind acest traseu în trei etape concentrice, pot fi analizate din perspectiva prelucrării obiectului textual-discursiv: problemele corelate conectorilor pragmatici precum şi procesele de tipul inferenţelor şi presupoziţiilor, în strictă dependenţă cu procesele de selectare a contextelor. Fiecare punct menţionat este capabil să susţină pentru palierul pragmatic demonstraţia neadecvării discursului politic totalitar la situaţiile de comunicare – fapt care determină o criză majoră a proceselor de natură interacţională. În sensul celor afirmate, Todorov (1980: 324) constată că “Minciuna face parte dintr-un caz mai general, acela al oricărei vorbiri neadecvate. Putem desemna astfel discursul în care se operează un decalaj vizibil între referinţă şi referent, între designatum şi denotatum. Găsim aici alături de minciună erorile, fantasma, miraculosul.” Fiecare fenomen include din perspectiva unei pragmatici textuale un grad mai redus sau mai amplu de inadecvare la situaţia de discurs. Presupoziţia noastră este că pentru discursul saturat ideologic, inadecvarea la contextul comunicativ devine sursă de manipulare.

6. Procese inferenţiale

Ca orice proces de influenţare, discursul performat prin ceea ce se numeşte limbă de lemn operează cu o sumă de procedee a căror natură nu poate fi recuperată decât prin procese inferenţiale, al căror model originar este deducţia. Extensia termenului de deducţie, reluată din logica propoziţională se impune în analizarea actelor de vorbire, mai ales în cazul aspectelor în care, conform opiniei lui Carmen Vlad (2000: 69) “interpretarea unei secvenţe verbale intrenunţiale sau interenunţiale necesită recursul la informaţii extratextuale, enunţiative, situaţionale sau enciclopedice.”

Vorbirea prefăcută - în formularea lui Todorov (1980: 325), sau manipularea prin limbaj ca rezultantă directă a ocultării opţiunilor alternative - în opinia lui Eco (1982: 350), poate fi considerată beneficiar direct al unui asemenea tip de interpretare a sensului textual. Însă spre deosebire de uzajul comun al procesului, care să conducă la dezambiguizarea structurilor textuale slab saturate referenţial (termenii anaforici, coreferinţă, conectori pragmatici etc.) la nivelul receptorului, printr-un efort interpretativ bazat pe un set de reguli şi cunoştinţe comune, limba de lemn menţine întregul proces la nivelul enunţiatorului care operează cu aceşti termeni – numiţi generic vagi – în mod uniformizant şi discriminator pentru toate contextele enunţiative. Presupoziţia noastră este aceea că procesele în mod necesar inferenţiale sunt substituite în discursul totalitar de pseudoprocese referenţiale care desemnează realitatea în sensul dorit de locutor. Această operaţie conduce din perspectiva enunţiatorului la legitimiarea unor extinse porţiuni ale realului în care intertextualitatea funcţionează ca argument incontestabil. Menţionăm în acest sens observaţia făcută de Besançon (1976: 35) “În acest regim în care puterea este pe vârful limbii, indicele extensiei limbii de lemn este indicele cel mai sigur al extensiei puterii.” Observăm că logocraţia se manifestă explicit la nivel sintactic şi semantic prin clişeu, slogan, catacreze etc. şi implicit la nivel pragmatic prin procese de tip inferenţial, care orientează prelucrarea/ receptarea textului anterior chiar momentului producerii acestuia. Ceea ce constituie o colaborare, o punere de acord, în ultimă instanţă un act comunicativ, se concentrează în interiorul discursului politic totalitar la un singur pol al comunicării care să valideze actul discursiv. Procesele de natură pragmatică organizează un nivel al conotaţiilor ideologice care orientează prin modul de producere receptarea obiectului textual discursiv, aşa cum acest fenomen este descris de Eco (1982: 396) “În acest sens, perspectiva ideologică a destinatarului, atât de importantă pentru întregul joc de presupoziţii referenţiale şi pragmatice, pare să consiste dintr-o viziune asupra lumii incomplet codificată şi derivând din jocul procesual al interpretării textuale, al inferenţelor, al menţiunilor, al presupoziţiilor.”

Fenomenele coroborate nivelului pragmatic vor fi analizate în mod constant ca procese de natură inferenţială a căror marcă o reprezintă inadecvarea la situaţia comunicativă. Acestea pot fi considerate din perspectiva semioticii textului semne complexe a căror funcţionare de natură sintactică susţine în calitatea lor de aliquid stat pro aliquo, coeziunea textuală. În calitatea lor de “semne”, ele pot fi interpretate ca mijloc de a exprima ceva care este independent de structurile propriu-zise, altfel spus, abordarea semiotică infirmă perspectiva “tubulară” a limbajului , simplu suport al semnificaţiei, conferindu-i în formularea lui Carmen Vlad (2000: 87) “un caracter reticular care susţine o multitudine de reţele instituite prin diferitele organizări sau legături în care semnele verbale (în primul rând) dar şi altele… pot participa simultan cu funcţii (valori) diferite specifice fiecărei reţele”. O asemenea perspectivă permite, în formularea autoarei, o ipoteză de lucru în care “relaţiile intratextuale codice sau sistemice sunt cele care organizează reţeaua gramaticală a sensului şi cea actanţială, suport ineluctabil al celorlalte reţele” (2000: 89). Privită astfel, reţeaua cotextuală, codică, va determina în progresie catenele comunicative, referenţiale, tematice etc. transferându-le atât încărcătura coezivă cât şi oportunităţile (ocurenţe) tipologice. Selectarea unor aspecte sintactice în detrimentul altora, este o acţiune de natură pragmatică şi conferă textului acele caracteristici care îl individualizează într-o anumită clasă tipologică, aşa cum apare la Plett (1983: 72): “Felul, întinderea şi distribuţia factorilor de coerenţă sunt aspecte ale structurii care constituie premise pentru formarea categoriilor de text.” În cazul prelucrării obiectului textual discursiv aceste caracteristici permit identificarea fenomenelor care privilegiază manipularea într-un act virtual de enunţ de natură pragmatică, conform opiniei Elenei Dragoş (2000: 9): “Aceasta face ca enunţarea să funcţioneze ca act ce are ca scop mai puţin fair savoir cât faire croire, adică manipularea, cu alte cuvinte locutorul manipulează auditoriul ca să adere la discurs.”

A fost remarcat de numeroşi autori caracterul incantatoriu, ritualic al limbii de lemn, aşa cum este descris de Tatiana Slama-Cazacu (2000: 75) “Limba de lemn a putut juca şi rolul de înşirare de cuvinte hipnogene care nu numai că minţeau, nu numai că mascau realitatea, dar manipulau printr-un fel de adormire hipnotică, legănată în scalda monotonă a vocabulelor repetate, cu o frecvenţă care nu aducea nici o informaţie nouă, deci nu mai cereau nici măcar să le înţelegi, să le interpretezi, să le asculţi ca sunete umane.” Ceea ce propunem în analiza dimensiunii pragmatice pentru limba de lemn este extinderea discuţiei de la nivelul lexico-gramatical – îndelung analizat, la cel al unei retorici a textului care să reflecte tocmai această propensiune spre fixitate, spre caracterul de dogmă, reiterat în structuri specifice. Tradiţia analizei textuale impune o definire a specificităţii acesteia în termeni proprii textualităţii aşa cum apare la Plett (1983: 54): “Prin urmare, definirea lingvistică a textualităţii este identică cu analiza gramaticalităţii textului.” Ca unitate de rang superior, decurgând dintr-o ierarhie de elemente definite lingvistic – fonem, morfem, propoziţie – cărora le corespund nivelele fonologic, morfologic şi sintactic, textul impune un nivel textologic care în accepţia lui Plett (1983: 57) “este o formă deosebită a combinaţiilor între semne, deasupra nivelului sintactic”, poziţionată constant pe palierul pragmatic.

Trecerea de la gramaticile tradiţionale frastice prin excelenţă, la cele transfrastice, specifice textului, este suficient de dificilă datorită încorporării unor noi standarde care să devină operabile în abordarea textualului, fapt observat de Stati (1990: 31): “Problema cea mai dificilă nu este aceea de a găsi şi a aplica textului analizat una din relaţiile sintactice tradiţionale ci aceea a naturii adevărate a acestor raporturi care ar putea să nu coincidă cu subordonarea şi coordonarea gramaticală.” Datorită datelor oferite de analiza sintactică a catacrezelor care individualizează limba de lemn, avansăm ipoteza unui tratament prealabil a acelor indici textuali care conferă coeziune textului, pe care Plett (l983: 62), citându-l pe Isenberg, îi clasifică în:

l. anaforice

2. selecţia articolului

3. ordinea părţilor în propoziţie(permutări)

4. pronominalizare şi pro-adverbiale

5. poziţia accentelor principale în propoziţie

6. intonaţia

7. emfază şi contrast

8. relaţii cauzale între propoziţii

…………………………………

l2. alternanţa timpurilor verbale ş.a.

Nu vom pune în discuţie, datorită relevanţei scăzute, criteriile euristice ale extensiunii şi ale limitelor textului, fiind conştienţi că pentru cazul particular al discursului de tip totalitar primează cantitativul, verbalizarea a tot ceea ce poate fi verbalizat chiar în absenţa unei referinţe ori a unei intenţii comunicative, ceea ce conduce la o extensie de tipul: T₁- T₂ – T₃ - … T_n a cărei coeziune este situată atât intrapropoziţional, prin fenomenele desemnate ca fiind catacreze ale lanţului sintagmatic cât şi interpropoziţional, contextual prin univocitatea pro-formelor, a raporturilor tematice şi rematice, prin tehnica citării etc. Faptul că limba de lemn tinde să devină un spaţiu autoreferenţial marchează întregul proces al elaborării şi formalizării dar implicit şi al constituirii sensului aşa cum subliniază Carmen Vlad (2000: 82): “Simetriile şi paralelismele gramaticale, precum şi cele care pot rezulta din organizarea prozodică (fonologică sau intonativă) a secvenţelor textual discursive, instituie şi ele legături de sens prin însuşi faptul iterării unei scheme sau structuri.” Fiecare text luat în parte, produs în interiorul limbii de lemn, se prezintă ca un “text emic” determinat intern, supus propriei imanenţe dar funcţionând la nivel intertextual ca un “text etic” cu certe valenţe coezive. Caracterul global al semnului – text operează în cazul limbii de lemn într-un regim pe care Carmen Vlad (2000: 64) îl defineşte ca fiind al “adtextualului” în sensul în care “tipul relaţiilor de sens în care textul însuşi - global sau prin anumite trăsături specific textuale - devine element al unei legături cu un alt (segment de) text.”

Este extrem de utilă precizarea conform căreia coerenţa textuală reprezintă o complinire a relaţiilor de tip intratextual de factură coezivă dublată de o “trecere” înspre un alt text, într-o zonă a intertextualităţii, şi implicit a edificării unei tipologii textuale. În fapt, pentru interpretarea discursului de influenţare termenul de tipologie apare oarecum impropriu deoarece limba de lemn operează cu serii textuale care nu cristalizează în tipologii propriu-zise şi care devin operabile contextual în momentul identităţii circumstanţelor intenţionale, temporale sau spaţiale. Tot ceea ce se vehiculează trebuie susţinut de un sistem (sunete, gesturi, alfabet etc.); însă pragmaticul se referă şi la alte aspecte cum sunt: ordinea elementelor în interiorul lanţului, felul în care micro-structurile se includ în macro-structuri, modul în care funcţiile-semn organizează semnul global etc. Aceste aspecte se suprapun cu aproximaţie termenului de formatio şi, analizând organizarea formală a textului, sunt considerate componente ale semnificantului textual. Discuţia se extinde astfel înspre palierul semantic, dar mai ales cel pragmatic.

În concordanţă cu natura materialului ar putea fi analizate acele fenomene care deţin primatul în susţinerea relaţiilor la nivelul macro-structurilor textuale ale limbii de lemn. Datorită eterogenităţii textelor, selecţia se concentrează pe acele manifestări sau acei indici care depăşesc concepţia textuală “localistă” a strictei abordări gramaticale sau codice în spaţiul co-textualului referindu-se la strategii de natură inferenţială ce susţin dar şi transgresează spaţiul de manifestare al gramaticalităţii.

Bibliografie

Armengaud, Francoise (1985) La pragmatique, P.U.F., Paris.

Besançon, Alain (1976) Les origines intellectuelles du leninism, Calmann-Levy, Paris.

Dragoş, Elena (2000) Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.

Ducrot, Oswald, Schaeffer, J.-M. (1996) Noul Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor Limbajului, Babel, Bucureşti.

Eco, Umberto (1982) Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti.

Garcia-Berrio, Antonio (1992) A Theory of the Literary Text, Walter de Gruyter, Berlin New York.

Moeschler, J. Reboul, A. (1994) Dictionaire encyclopedique de pragmatique, Seuil, Paris.

Plett, Heinrich (1983) Ştiinţa textului şi analiza de text, Editura Univers, Bucureşti.

Slama-Cazacu, Tatiana (2000) Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Polirom, Iaşi.

Stati, Sorin (1990) Le transfrastique, PUF, Paris.

Todorov, Tzvetan (1980) Teorii ale simbolului, Univers, Bucureşti.

Vlad, Carmen (1999) Introducere în Dicţionar de pragmatică, Editura Echinox, Cluj.

Vlad, Carmen (2000) Textul aisberg, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj.

Zafiu, Rodica (1987) “Figurile textului ironic”, în C. Vlad (ed.) Semiotică şi poetică (3), Editura Universităţii “Babeş-Bolyai, Cluj.