Predicile Domnului

Învierea fiului văduvei din Nain

Sfântul Luca VII, 11-17: „În ziua următoare, Iisus s-a dus într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi popor mult. Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată, duceau la groapă pe un mort, fiu al mamei lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnul, când a văzut- o, a fost cuprins de milă faţă de ea şi i-a zis: ‚Nu plânge!’ Apoi s-a apropiat şi s-a atins de sicriu. Cei care-l duceau s-au oprit. El a zis: ‚Tinere, scoală-te, îţi spun!’ Şi mortul s-a ridicat şi a început să vorbească. Şi Iisus l-a dat înapoi mamei lui. Toţi au fost cuprinşi de frică şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: ‚Un mare proroc s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său’. Şi vestea aceasta despre El s-a răspândit în toată Iudeea, şi prin toate împrejurimile”.

(22 aprilie 1872)
În acest capitol, avem din nou de -a face cu unul din acele miracole menite să întărească credinţa oamenilor că Eu nu eram un om obişnuit, un simplu profet, ci ceva mai măreţ, dorindu-şi astfel din ce în ce mai mult să îmi urmeze căile şi să se lase ghidaţi de Mine.

Nu am fost singurul care ridica din morţi. Esenienii făceau şi ei acest lucru, dar maniera lor era diferită, lucru pe care l-am explicat în Marea Evanghelie a lui Ioan. Pentru a-Mi atinge scopul propus, miracolele Mele trebuiau realizate altfel, căci numai prin asemenea dovezi extrem de convingătoare îi puteam readuce pe calea cea dreaptă pe aceşti oameni atât de încăpăţânaţi şi de ataşaţi de doctrina şi ceremoniile mozaice.

Maniera în care am realizat învierea din morţi a tânărului văduvei din Nain a fost ceva nou pentru ei, aşa că au rămas uimiţi de puterea Mea asupra vieţii şi a morţii, pe care nu o mai văzuseră la nici o altă fiinţă umană.

Acestea erau metodele prin care îmi educam discipolii, dar şi pe mulţi alţii, inclusiv păgâni, să răspândească învăţătura Mea referitoare la credinţă şi iubire. Autenticitatea Cuvintelor Mele şi importanţa misiunii pe care o aveam, motivul pentru care am venit pe acest Pământ, obiectul şi scopul vieţii Mele ca om întrupat – toate acestea le-am demonstrat de regulă prin parabolele, explicaţiile şi miracolele Mele. Puţini oameni M-au înţeles cu adevărat atunci, dar sămânţa a fost plantată în inimile lor. Treptat, ea a încolţit şi a început să dea roade, deşi lăstarii astfel răsăriţi erau încă dispersaţi. M-am adaptat întotdeauna circumstanţelor în care trăiam, ţinând discursuri de mare impact sau făcând miracole în funcţie de situaţie, proclamându-L astfel pe Fiul Omului şi afirmând cine era Acesta.

În predica de faţă vom explica însă şi alte semnificaţii ale învierii fiului văduvei din Nain, de natură spirituală. Este important să înţelegeţi că fiecare cuvânt şi toate acţiunile Mel din cei trei ani de apostolat pe Pământ au avut semnificaţii care rămân valabile şi astăzi, şi aşa vor rămâne în vecii vecilor.

Evanghelia de faţă descrie o înmormântare obişnuită, în care o mamă înlăcrimată urmează sicriul fiului ei preaiubit. Evenimentul este cât se poate de obişnuit şi poate fi experimentat de orice om în fiecare zi, în familia sa sau în cele ale prietenilor şi cunoştinţelor sale. La fiecare asemenea înmormântare veţi întâlni un cadavru rigid şi diferiţi oameni plângând în jurul lui.

Pentru a descoperi semnificaţia spirituală a acestui tip de evenimente, este important să înţelegeţi, din aceeaşi perspectivă spirituală, ce anume se întâmplă înainte de înmormântare.

Orice moarte reprezintă o tranziţie de la o extremă la alta, de la viaţă la moarte, o transformare a corpului solid în elemente, o separare a esenţei spirituale de învelişul său material, sau, ca să ne exprimăm chiar mai bine, începutul vieţii spirituale şi sfârşitul celei materiale.

În Creaţia Mea există două tipuri de morţi: una materială, aparentă, şi alta spirituală, reală. De aceea, o înmormântare poate fi privită fie ca o îngropare a esenţei spirituale a unei persoane, fie ca o abandonare a tuturor ataşamentelor lumeşti.

În cazul de faţă avem de-a face cu o mamă care îşi jeleşte fiul şi urmează sicriul acestuia. Cuprins de milă faţă de mamă, am oprit sicriul şi l-am înviat pe fiul văduvei, pentru a-şi putea ajuta şi pe viitor mama.

Interpretarea spirituală a acestui act este următoarea: foarte mulţi părinţi îşi plâng copiii care au luat-o pe o cale greşită. Ei se întristează văzând că aceştia nu ţin seama de eforturile lor de a-i educa, aruncându-se în braţele lumii exterioare şi plăcerilor ei, la fel ca un cadavru material care nu mai conţine nici o urmă din esenţa sa spirituală. Practic, ei se îndreaptă cu paşi repezi către moartea spirituală.

Acestor părinţi care jelesc şi care nu-şi dau seama decât prea târziu că ei sunt singurii responsabili pentru moartea spirituală timpurie a copiilor lor Mă adresez Eu. Le ridic din morţi copiii, trezindu- i din păcat şi din viciu şi orientându-i din nou către viaţa spirituală. Mă folosesc în acest scop de consecinţele amare ale propriului lor mod de viaţă. Ei învie astfel cu ajutorul suferinţei şi bolii, prin uinarea sănătăţii fizice şi a circumstanţelor în care s-au obişnuit să trăiască; le redau viaţa spirituală pentru a putea trăi din nou, redescoperind ceea ce au pierdut, şi alin astfel conştiinţa încărcată a părinţilor lor, chiar dacă mă folosesc în acest scop de mijloace foarte dure.

Asemenea procesiuni funerare se petrec zilnic, implicând nu doar viaţa materială, ci şi pe cea spirituală. În epoca modernă, moartea spirituală a ajuns să prevaleze pe planeta voastră, în detrimentul vieţii. Practic, întreaga umanitate este îngropată în dorinţele sale materiale, ca şi cum ar zăcea nemişcată într-un sicriu al plăcerilor lumeşti. Puţinii oameni care mai dispun de viaţă spirituală sunt cei care jelesc pe marginea sicriului, rugându-se să-i ajut şi să le alin durerea, căci le pare rău pentru cei morţi, pentru semenii lor, pe care nu-i pot ajuta însă.

Această procesiune funerară la scară mică dar şi la scară mare, precum şi lamentările celor încă vii, Mă determină să Mă apropii de sicriu şi să-i trezesc pe cei aparent morţi, pentru a-i împiedica să se rătăcească faţă de viaţa spirituală. Trezesc astfel indivizii, dar şi întregi naţiuni, prin tot felul de evenimente şi calamităţi, făcându-i pe toţi să experimenteze consecinţele modului lor greşit de viaţă şi ale dispreţului desăvârşit pentru valorile spirituale.

Această imensă procesiune funerară se îndreaptă lent către groapă, locul în care se produce descompunerea completă a învelişului material! Sufletele unui număr din ce în ce mai mare de oameni, dar şi sufletele colective ale naţiunilor, încep să se descompună, iar procesul general de purificare şi separare a apelor devine tot mai intens, la fel ca în cazul oricărui corp abandonat de sufletul său. Supus legilor naturii, acesta trebuie să se descompună, pentru a servi altor forme de viaţă ca element al dezvoltării lor ulterioare.

Am păşit aşadar în mijlocul acestui proces general de descompunere a umanităţii, care, figaurat vorbind, zace lipsită de viaţă în sicriul plăcerilor sale lumeşti, încercând să o trezesc din nou la viaţă prin intermediul mesagerilor şi scribilor Mei. Le strig din nou oamenilor, la fel cum am făcut odată cu tânărul din Nain: „Tinere, ridică-te, îţi spun!”

Din cauza scurtei durate a vieţii sale de încercare, umanitatea modernă poate fi comparată cu un tânăr aflat la începutul vieţii sale de maturitate, căci mai are mult până la împlinirea misiunii sale spirituale. Ea trebuie să avanseze mai întâi la stadiul de adult, apoi la cel de bătrâneţe, maturizându-se şi renunţând treptat la vechile haine ale opiniilor lumeşti, pentru a-şi pune în loc veşmântul spiritual care nu se descompune niciodată, servindu-i inclusiv dincolo de această scurtă viaţă terestră, în viaţa eternă din lumea spirituală. Acestei umanităţi, aflată în pragul descompunerii, îi strig astăzi: „Trezeşte-te, căci nu ai fost creată pentru a merge pe calea lungă şi spinoasă a materiei, ci pe calea scurtă a spiritului! Ridică-te din morţi şi ascultă chemarea Mea, înainte ca dezintegrarea completă a tuturor legăturilor sociale să te înveţe că mai există şi o altă lume decât cea în care te complaci la ora actuală, alcătuită doar din speculaţii, decepţii şi despotism!”

La fel ca odinioară, sunt cuprins astăzi de milă faţă de actuala stare de descompunere care domneşte pe Pământ. Sunt plin de compasiune faţă de cei care îşi jelesc fraţii, dar şi pentru cei morţi, care, fără Cuvântul Meu, vor cădea pentru totdeauna victimă procesului spiritual al descompunerii, fiind nevoiţi să o apuce din nou, în mod voluntar, pe calea cea lungă şi dureroasă a cunoaşterii lăuntrice. Tabloul actual, în care oamenii par nişte cadavre, Mă umple de compasiune, căci, atunci când i-am creat, Eu am implantat în ei o scânteie din Sinele Meu divin. Mai târziu, când am păşit pe Pământul vostru, nu numai că am trezit din nou la viaţă această scânteie, dar v-am ales pe voi, oamenii, între miriade de alte fiinţe, pentru a Mă recunoaşte nu doar ca Spirit Suprem, ci şi ca Părinte preaplin de iubire, plătind un preţ greu pentru ca nu numai voi, ci şi celelalte lumi din Creaţia Mea să poată avansa către perfecţiune, către fericirea şi adevărul suprem. Numai atunci când veţi deveni copii ai iubirii Mele veţi înţelege ce înseamnă să fii privilegiat de Creatorul şi Domnul întregului Univers.

De aceea, procesiunea funerară în care vă complaceţi Mă umple de compasiune, motiv pentru care vă strig de ani de zile prin cuvintele şi darurile pe care le revărs continuu asupra voastră: „Treziţi-vă din somnul vostru lumesc! Treziţi-vă la viaţa spirituală şi eternă, căci numai astfel veţi fi mântuiţi!” Nivelul spiritual suprem este începutul, dar şi sfârşitul rasei umane. Nu este necesar să vă dezintegraţi, pentru a deveni apoi parte integrantă din alte forme de viaţă. Deveniţi conştienţi de originea voastră şi treceţi de etapele copilăriei, tinereţii şi maturităţii, pentru ca, ajunşi la bătrâneţe cu conştiinţa curată, mulţumiţi de faptele bune pe care le-aţi făcut, să puteţi trece cu fruntea sus în lumea care nu se descompune niciodată, în care totul este lumină, iubire, spirit, în care totul respiră căldură şi viaţă, în care nimeni nu jeleşte şi toată lumea este fericită. Veţi putea conduce acolo celelalte spirite către scopul suprem, către Împărăţia infinită a spiritului, iar Eu vă voi ghida la rândul Meu către sursa supremă şi luminoasă a vieţii. Numai atunci Mă veţi înţelege pe deplin, ca Părinte al vostru.

Scopul tuturor Cuvintelor Mele este acela de a vă ridica mai presus de planul material, ridicându-vă din sicriul vostru lumesc, la fel cum am procedat cândva, cu scopul de a pregăti umanitatea acelor vremuri prin miracolele, cuvintele şi parabolele Mele, prevenind astfel descompunerea ei spirituală.

În acele timpuri, cei care jeleau erau profeţii, discipolii Mei şi ceilalţi credincioşi. Astăzi, cei care jelesc sunteţi chiar voi, cei cărora v-am dat Cuvântul Meu, Cuvântul mântuirii şi al vieţii eterne, pentru a putea contribui şi voi la Marea Operă a Mântuirii colective.

Contribuiţi la această lucrare! Începeţi cu propriile voastre familii. Vegheaţi şi nu lăsaţi pe nimeni să se descompună şi să moară din punct de vedere spiritual. Semănaţi sămânţa vieţii, iar vântul Meu spiritual o va purta în inimile pregătite să o primească, prin suferinţe şi calamităţi de tot felul, la fel ca vântul de toamnă care poartă seminţele materiale pe câmpuri, astfel încât, în final, să ne bucurăm cu toţii de marele festin al învierii. Din trupul lipsit de viaţă al umanităţii nu va mai rămâne atunci decât sicriul, lumea exterioară, care dacă va dori să le fie de folos oamenilor, aceasta va fi nevoită să se spiritualizeze ea însăşi, sub influenţa lumii spiritualizate. Umanitatea va trăi din nou într-un paradis terestru, la fel ca pe timpuri, când a fost creată de Mine, domnind asupra animalelor şi elementelor naturii. Acest proces este posibil, dar nu va putea fi realizat decât de către cei vii, nu de „tânărul mort, fiu al văduvei din Nain”. Amin.
42

A şaisprezecea duminică după Sfânta Treime

Adevărata respectare a Sabatului

Sfântul Luca XIV, 1-6: „Într- o zi de sabat, când Iisus a intrat în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor, ca să mănânce pâine, ei îl pândeau. Şi iată, înaintea Lui era un om bolnav de ascită. Şi, răspunzând, Iisus a zis învăţătorilor Legii şi fariseilor: ‚Oare este îngăduit a vindeca în ziua sabatului, sau nu?’ Dar ei tăceau. Atunci, Iisus a luat pe omul acela, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Pe urmă le-a zis: ‚Cine dintre voi, dacă îi cade copilul sau boul în puţ, nu-l va scoate îndată afară în ziua sabatului?’ Şi n-au putut să-i răspundă nimic la aceste lucruri”.

(23 aprilie 1872)
Începutul acestui capitol descrie vindecarea unui bolnav de ascită, care s-a petrecut în casa unei căpetenii a fariseilor, în plină zi de Sabat. Conform tradiţiilor extrem de rigide ale evreilor, nici o activitate nu este permisă în ziua de Sabat, cu excepţia ritualurilor şi ceremoniilor religioase.

Motivul alegerii acestei zile pentru vindecarea bolnavului nu a fost unul minor. Deşi şeful fariseilor era un adept al învăţăturii Mele, el nu înţelegea semnificaţia dogmelor religioase decât în sensul lor literal. Îi plăcea să Mă asculte, dar numai atât timp cât nu încălcam vreuna din aceste dogme, ofensându-i astfel demnitatea de fariseu. De aceea, am avut grijă ca un bolnav de hidropizie să intre în camera în care ne aflam şi l-am vindecat.

Evanghelia povesteşte cum demnitarii evrei s-au simţit ofensaţi de gestul Meu în ziua de Sabat, motiv pentru care Mi-am propus să le exemplific cât de greşit înţelegeau propriile lor legi şi cât de incorect le predau ei oamenilor. De aceea, le-am spus: „Cine dintre voi, dacă îi cade copilul sau boul în puţ, nu-l va scoate îndată afară în ziua Sabatului? Dacă faci însă o faptă bună pentru altcineva, voi priviţi acest lucru ca pe un păcat!”

Am dorit să le demonstrez astfel că faptele bune nu desacralizează în nici un caz o sărbătoare hotărâtă a Sabatului, ci dimpotrivă, o sfinţesc şi mai tare, într-o măsură mai mare decât o fac nenumăratele ritualuri şi ceremonii inutile, îndeplinite necugetat.

Evreii erau vestiţi pentru abuzurile pe care le făceau. Deşi au primit legile divine de la Moise şi de la profeţi, ei nu ştiau cum să le interpreteze corect, din perspectiva spirituală. Fariseii şi scribii îi încurajau să se agaţe de semnificaţia literală a legilor, pentru a nu fi nevoiţi să le respecte ei înşişi prea sever.

Nu întâmplător M-am născut în mijlocul acestui popor, care beneficia de multă vreme de o religie care se potrivea cel mai bine cu învăţătura Mea. Nu trebuia să abolesc vechile legi ale evreilor, ci doar să le interpretez în sensul lor spiritual, salvând astfel demnitatea umană, aflată pe punctul de a se pierde complet în toate ritualurile ceremoniale ale templului şi al plăcerilor egoiste ale oamenilor.

De-a lungul celor trei ani ai apostolatului Meu am urmărit acest scop, căutând oportunităţi sau permiţând petrecerea anumitor evenimente care să Mă ajute să le dovedesc evreilor cât de falsă era înţelegerea lor şi cât de absurde prejudecăţile. Respectarea Sabatului făcea parte din aceste concepte care trebuiau lămurite, căci la originea religiei Mele divine am stat întotdeauna Eu, iar legile Mele trebuie bine explicate pentru a fi înţelese corect. Pentru a elimina prejudecăţile evreilor, am ales ca loc pentru una din vindecările Mele casa unui şef al fariseilor, urmărind în mod conştient să provoc discuţiile de rigoare. Fariseii doreau întotdeauna să fie primii, fiind convinşi că ei înţelegeau totul mai bine decât semenii lor; de aceea, erau primii care trebuiau purificaţi de conceptele lor greşit înţelese, pentru a le transmite apoi şi celorlalţi adevărul. În acest scop, am realizat această vindecare în faţa unuia dintre ei, dându-i un răspuns care l-a redus la tăcere, aşa cum descriu versetele 5 şi 6.

Liderii templului aveau o viziune diferită asupra faptelor caritabile, motiv pentru care eram nevoit să le explic frecvent, prin exemple şi parabole, textele biblice referitoare la iubirea de aproape; căci ei erau convinşi că faptele bune nu erau datorate decât templului şi propriei lor persoane. Ceea ce făceai pentru altcineva nu conta în faţa lor.

Respectarea unei zile săptămânale de odihnă era greşit înţeleasă în acele vremuri, la fel cum este şi astăzi. Scopul acestei odihne nu poate fi decât unul singur: consacrarea zilei respective în scopul educaţiei spirituale. De aceea, îmi propun ca, după ce am discutat despre vindecarea din ziua Sabatului, să vorbesc puţin despre această zi, dovedindu-vă astfel că nici voi nu înţelegeţi maniera în care trebuie sărbătorită această sărbătoare în sensul dorit de Moise şi de Mine.

La fel cum era atunci, şi astăzi există în lume oameni care dau ordine şi oameni care îi ascultă pe primii. Liderii umanităţii se servesc de supuşii lor în propriul lor interes egoist, neacordându-le decât foarte puţin timp pentru odihnă, şi mai ales pentru deconectarea de la cele lumeşti, pentru a putea asculta sau medita la aspectele superioare ale existenţei, cum ar fi motivul pentru care s-au născut în această lume, ce înseamnă statutul de om şi care este destinaţia spirituală a acestuia, dată fiind calitatea lor de fiinţe înzestrate cu un spirit divin. Acesta a fost motivul pentru care Moise a instituit legea Sabatului – o lege care nu le convenea deloc celor puternici. Pentru a ilustra mai clar această lege, el a afirmat chiar în mod metaforic, că Dumnezeu Însuşi s-a odihnit după primele şase zile de creaţie, în cea de-a şaptea zi.

Această lege, absolut necesară pentru respectarea demnităţii morale a omului, a fost adoptată treptat şi de către celelalte naţiuni, fiind practic astăzi unanim acceptată. Deşi săptămâna are la ora actuală o altă aranjare a zilelor decât în acele vremuri, oamenii îşi rezervă o zi pe săptămână pentru odihnă fizică, contemplare şi meditaţie asupra misiunii lor spirituale.

În timp ce evreii au exagerat, acceptând prea literal legile lor, naţiunile creştine au căzut în extrema opusă. Evreii împing până acolo stricteţea respectării acestei legi încât nu mai fac absolut nimic în această zi; în schimb, creştinii se mulţumesc cu câteva ore petrecute la biserică, din când în când. În restul zilei, pierd timpul cu tot felul de distracţii, iau mese îmbelşugate şi se lasă pradă lăcomiei. De regulă, cele mai multe păcate se săvârşesc duminica şi în zilele de sărbătoare, nu în zilele lucrătoare ale săptămânii, când din cauza muncii şi a mijloacelor sărăcăcioase de existentă, timpul necesar şi oportunitatea lipsesc.

Practic, preoţii creştini se folosesc de aceleaşi mijloace ca şi strămoşii lor, fariseii, slujindu-se de legile divine exclusiv în scopul lor personal, pentru prestigiu şi putere. Fariseii puneau templul mai presus de orice; la fel procedează şi preoţii creştini cu biserica lor. Fariseii impuneau respectarea Sabatului timp de 24 de ore, inclusiv în afara templului; preoţii creştini au limitat însă acest timp la numai 2-3 ore petrecute la biserică. Majoritatea oamenilor consideră că şi-au făcut datoria faţă de Mine dacă au mers la slujba de duminică, visând cu ochii deschişi la problemele lor, adresându-Mi rugăciuni fără rost sau aţipind discret şi păstrând astfel tăcerea cuvenită atunci când vorbeşte preotul. Văzând că biserica sa este plină, ambiţia preotului se simte flatată, fără să mai ţină seama că sufletele acestora sunt agitate de cu totul alte gânduri decât cele care ar trebui să-i anime, conform învăţăturii Mele.

Abuzurile continuă astfel să se răspândească, şi a apărut deja tendinţa de a nu mai respecta deloc această zi de odihnă, căci conştiinţa celor care ar trebui să asculte legea divină poate fi uşor cumpărată cu bani, iar credinţa lor atât de mică, poate fi cu uşurinţă orientată către alte distracţii, mai atrăgătoare pentru mintea lor nedezvoltată.

Declinul umanităţii se răspândeşte astfel pas cu pas. Liderii sunt convinşi că interesele lor sunt mai bine respectate de clasa muncitoare care lucrează dim motive egoiste de asemenea. Totuşi ei se înşeală atât de mult! Liderii vor vedea în curând ce înseamnă să îi privezi pe cei săraci de puţinele elemente spirituale de care dispuneau, pe care, oricum, nu le respectă nici ei, cumpărându-i cu bani şi mărindu-le astfel predilecţia către viciu. Ei privesc cu dispreţ tot ce Mă priveşte pe Mine şi învăţătura Mea, iar exemplul lor este urmat cu servilism de către subordonaţii lor. Oamenii se afundă din ce în ce mai mult în materialism, iar acest proces va continua până când voi aranja astfel lucrurile încât să culeagă roadele egoismului lor, care îi vor lua prin surprindere.

Duminicile şi sărbătorile religioase ar trebui să fie zilele în care cei puternici să le recunoască subordonaţilor lor meritele, iar aceştia din urmă ar trebui să consacre aceste zile contemplării spirituale. Afacerile pământeşti ar trebui să înceteze complet în aceste momente.

În zilele de sărbătoare, natura le vorbeşte tuturor inimilor, în limbajul ei care nu se schimbă niciodată: „Nu-L uitaţi din cauza muncii voastre pe Cel care a creat toate aceste minuni pe Pământ, pentru a vă reaminti astfel că nu sunteţi destinaţi unei vieţi exclusiv terestre, iar munca voastră nu trebuie să fie exclusiv de natură materială, ci şi spirituală. Recunoaşteţi- L pe Acela care vă ghidează pe voi, copii sărmani, cu atâta iubire şi răbdare, care v-a dăruit acest mediu plin de splendori şi care aşteaptă de la voi, măcar o dată pe săptămână, să uitaţi de toate şi să vă gândiţi la El!”

Potrivit Genezei lui Moise, Eu Însumi, în calitatea Mea de Creator, am instituit a şaptea zi din săptămână ca zi de odihnă. În planul corespondenţelor, această zi corespunde implantării scânteii spirituale în materia moartă, după ce am fost ocupat timp de şase zile cu crearea ei. De aceea, această zi în care am ridicat materia la rang de fiinţă spirituală trebuie considerată o zi de sărbătoare şi celebrată ca atare. La nivel terestru, această lege trebuie respectată inclusiv de oameni, după ce au lucrat timp de şase zile.

În cea de-a şaptea zi, ei au datoria să îşi contemple opera pentru a percepe în ea ideea spirituală care i-a ghidat şi i-a ajutat să o creeze. Mai mult decât atât, această zi trebuie să devină o zi de sărbătoare în sensul spiritual al cuvântului, în care omul trebuie să recunoască faptul că munca sa din timpul săptămânii, la fel ca şi propria sa existenţă, nu au o bază materială, ci una spirituală; în principiu, el ar trebui să îşi aducă aminte de acest lucru în fiecare zi, dar în cea de-a şaptea cu deosebire. În ziua în care nu mai are nici o îndatorire, nici o activitate materială care să-i distragă atenţia, el are datoria să se gândească la Creaţia Mea, la învăţătura, iubirea şi sacrificiul Meu pentru el, luat ca individ, şi pentru umanitate în ansamblul ei.

De aceea, această zi ar trebui să devină pentru el o zi a consacrării, în care, eliberat de planul material, să se apropie de idealul spiritual, de ţelul divin, pe care este predestinat să-l atingă, la fel ca întreaga Creaţie.

Toţi oamenii au datoria să celebreze duminica, să-şi amintească în această zi de iubirea Mea şi de tot ce am făcut pentru ei. În acest fel, ei vor păstra inclusiv în restul săptămânii un sentiment religios, care le va consacra implicit şi munca pe care o fac în planul material. Altfel spus, ei îşi vor pune amprenta Divinităţii lor pe tot ce fac şi pe tot ce realizează.

Aşa trebuie înţeleasă şi privită de către voi ziua de duminică, ca fiind o zi de odihnă. Nu uitaţi nici o clipă că am experimentat personal o asemenea zi şi că va veni o vreme a odihnei supreme, când, eliberaţi de învelişul material, veţi ajunge în lumea eternă de dincolo, ca suflete spiritualizate, ducând cu ele – sub forma unei amintiri – convingerea că aţi imprimat în tot ce aţi făcut pe Pământ amprenta divinităţii voastre.

Respectaţi această zi de odihnă, dar în sensul cel mai spiritual al cuvântului. Observaţi întotdeauna strălucirea luminii divine dincolo de cerneala neagră a literelor. Numai în acest fel veţi cunoaşte adevărata fericire. Spiritualizaţi totul, mediul în care trăiţi, pe voi înşivă, acţiunile şi cuvintele voastre.

De altfel, fiecare zi în care aţi făcut un progres spiritual ar trebui să fie pentru voi o zi de sărbătoare, căci a fost o zi însorită, iar lumina Soarelui spiritual v-a dăruit căldură şi viaţă. Fiecare zi a săptămânii poate deveni o zi de sărbătoare dacă vă folosiţi de ea pentru a progresa din ce în ce mai mult, dovedindu-vă astfel demni de Creatorul vostru şi neuitând nici o clipă scopul spiritual pentru care v-aţi născut. Veţi atinge astfel destinaţia finală, marea sărbătoare care nu încetează niciodată, ziua sfântă a binecuvântării eterne, care nu este urmată niciodată de noapte, fiind o zi continuă a consacrării şi a păcii, pregătită de Tatăl preaplin de iubire pentru copiii Săi încă din timpuri imemoriale. Amin.

43

A şaptesprezecea duminică după Sfânta Treime