Preot Prof dr. Adrian gabor relaţii Biserică Stat

PUTEREA ÎN SLUJBA ORTODOXIEI

REPRIMAREA EREZIILOR
I. Ereticii
Biserica este una şi se vrea universală. Trebuie vestită Evanghelia, păstrată credinţa, unificată disciplina bisericească. Transmiterea învăţăturii şi apărarea ortodoxiei, acestea sunt marile probleme în care, încă o dată, Statul colaborează cu Biserica.

Sensul etimologic al cuvântului αιρεσις⁶⁸⁸ este cel de a alege. Desemnând la început o alegere, apoi o preferinţă, o înclinaţie, termenul „erezie” avea să însemne ulterior preferinţa pentru o şcoală, pentru un partid. În literatura greacă profană, cuvântul erezie nu avea nici un înţeles defavorabil. Scriitorii profani s-au slujit de acest termen pentru a desemna diferitele şcoli, doctrinele şi partidele care grupau fie filosofi, fie jurişti, fie moralişti⁶⁸⁹. În mediul iudaic, erezia capătă sens de heterodoxie. În creştinism, cuvântul dobândeşte un sens defavorabil. Erezia este definită drept o doctrină opusă credinţei ortodoxe. Schisma se deosebeşte de erezie, dar este considerată totuşi, ca fiind contaminată de erezie.

Erezia nu se reducea întotdeauna la o dezbatere intelectuală⁶⁹⁰, ci putea duce la tulburări grave, care să ameninţe pacea publică şi să necesite intervenţia autorităţii seculare. Textele canonice nu definesc erezia pe care o reprimă. Părinţii deduc o noţiune mai curând teologică decât juridică, dar care va figura în colecţiile canonice. Ereticul este un om care nu a făcut o alegere justă. Această accepţiune este tocmai opusul celei pe care termenul eretic o avea pentru greci: cel care este capabil de o alegere justă în cadrul unei filosofii care se constituie ca regulă doctrinală în raport cu obiceiurile, instituţiile şi sentimentele primare ale unui popor. Ereticul creştin face o alegere înafara codului de viaţă al comunităţii. Din acest motiv, Ambrozie va desemna ereticii drept „duşmani ai credinţei”⁶⁹¹. Aceasta implică o adeziune personală la ceea ce este contrar credinţei.

Semnificaţia cuvântului eretic în raport cu comunitatea va cunoaşte o adevărată evoluţie de la Tertulian la Augustin. La Tertulian „ereticul nu este considerat creştin”⁶⁹². Din punct de vedere religios, este pus pe acelaşi plan cu păgânul şi iudeul. Ciprian consideră eretic pe cel care şi-a pierdut identitatea creştină, şi deci posibilitatea mântuirii, prin faptul să se situează în afara unităţii Bisericii⁶⁹³. Uneori are nevoie să fie botezat din nou dacă doreşte să reintre în Biserică. Mai târziu, Augustin avea să recunoască din punct de vedere teologic o anumită unitate cu erezia pe plan sacramental⁶⁹⁴.

Părinţii răsăriteni, la sfârşitul secolului IV (se vede din conţinutul Canonului 6, atribuit Sinodului II Ecumenic) definesc ereticii drept „cei care sunt de mult alungaţi din Biserică şi care, de atunci, au fost anatematizaţi de noi, precum şi cei care pretind că mărturisesc credinţa cea adevărată, dar care s-au separat şi ţin adunări rivale împotriva episcopilor aflaţi în comuniune cu noi”⁶⁹⁵.

Puterea seculară îi defineşte pe eretici ca fiind „cei care nu sunt în comuniune cu episcopii ortodocşi ... toţi ceilalţi (care nu urmează această lege) considerăm că, în nebunia şi nelegiuirea lor şi în uşurătatea lor, sunt supuşi infamiei unei învăţături eretice, adunările lor nu pot primi numele de biserici, iar ei trebuie mai întâi să fie loviţi de răzbunarea divină; apoi, prin inspiraţie cerească, şi de pedeapsa noastră”⁶⁹⁶. Mai târziu, o lege din 7 august 395 va defini ereticul ca „cel care chiar în cele mici se îndepărtează de la credinţă şi de la disciplina catolică”⁶⁹⁷.

***

Mulţumită sinoadelor şi scrierilor Părinţilor, cunoaştem principalele erezii ale secolul IV. Autori creştini au consacrat multe pagini pentru a recenza, a descrie şi a respinge diferitele erezii ale trecutului şi ale epocii lor. Ei se numesc ereziologi⁶⁹⁸. Scrierile ereziologice⁶⁹⁹ cele mai vechi sunt în majoritatea lor scrieri antignostice, care-şi propun să demaşte greşelile sectanţilor şi să le opună dreapta învăţătură. Aceste lucrări ale celor mai vechi ereziologi reflectă o situaţie doctrinară destul de fluctuantă. Mulţumită contribuţiei definiţiilor sinodale şi a reflexiilor teologice în continuă dezvoltare, conţinuturile doctrinare se precizează şi se articulează într-un mod mult mai complex. Ereziologii secolelor IV-VIII se mulţumesc să prezinte listele şi descrierile sumare ale ereziilor de la origini şi până în epoca lor.

Epifanie al Salaminei este autorul Παναριον – Cutia cu leacuri împotriva tuturor ereziilor, încheiată către 377-380, cea mai lungă lucrare pe care ne-a lăsat-o literatura ereziologică veche şi care reprezintă, după părerea unanimă, apogeul ereziologiei. Autorul descrie 80 de erezii, dintre care primele 20 aparţin perioadei precreştine. El se inspiră din predecesorii săi Irineu şi Ipolit, pe care îi aduce la zi. Cultura sa nu este la nivelul celei a altor Părinţi din Veacul de Aur. Alături de Grigorie de Nazianz sau de Ioan Hrisostom, de Vasile al Cezareii şi de Grigorie de Nyssa, fratele acestuia, el apare ca un om puţin cultivat, mânuind cu dificultate limba, necunoscând şi chiar condamnând cultura păgână. Printre „ereziile” pe care le denunţă îi aflăm pe stoici, pe platonicieni, pe pitagoricieni, pe epicurieni. Cu o slabă pregătire clasică, el reprezintă în acest sens o excepţie printre scriitorii creştini ai epocii sale⁷⁰⁰.

Pentru acest secol care a cunoscut un mare număr de erezii, un scriitor, Filastru, de data aceasta din Biserica Apuseană, a încercat să le sistematizeze, cât de cât, şi să treacă în revistă toate aceste secte. În calitate de episcop de Brescia, el a fost unul dintre semnatarii deciziilor Sinodului de la Aquileea din 381, care i-a caterisit pe episcopii arieni Paladius şi Secondianus de Singidunum. Ne-a rămas de la el lucrarea Diversarum haereseon liber, pe care Augustin o descrie pe scurt într-o epistolă⁷⁰¹. „Ulterioară lucrării lui Epifanie, cea a lui Filastru a fost probabil scrisă între 380 şi 390. Augustin compară cele 156 de erezii descrise de Filastru cu cele 80 ale lui Epifanie, fără să putem obţine de la Epifanie nici cea mai mică informaţie cu privire la această divergenţă, în afară de faptul că cei doi autori aveau idei diferite despre erezie, concept de altfel greu de precizat”⁷⁰². Fără nici o îndoială, Augustin preferă lucrarea lui Epifanie şi remarcăm că nu are prea multă consideraţie pentru cea a lui Filastru.

Într-o scurtă prefaţă, Filastru îşi exprimă intenţia de a se ocupa de diferitele erezii şi rătăciri care împânzesc lumea dintotdeauna, din vremea iudeilor şi până în epoca creştină. În comparaţie cu Epifanie, am notat deja creşterea sensibilă a numărului de erezii descrise. Filastru ignoră cu desăvârşire deosebirea dintre eretici şi schismatici. Nivelul de informaţie este destul de modest faţă de cele ale lui Irineu sau Epifanie. Chiar şi atunci când descrie ereziile contemporane, unde ar fi trebuit să dispună de o amplă documentaţie de primă mână, nivelul său nu este mai ridicat⁷⁰³.

Coincidenţa dintre constituţiile lui Teodosie cel Mare cu privire la erezii şi marea enciclopedie a lui Epifanie nu este un sincronism oarecare. Cele dintâi lovesc prin diferite interdicţii minorităţile religioase, enumerate o dată pentru totdeauna, şi definesc irevocabil statutul lor de inferioritate, dacă nu chiar de absolută ilegalitate. Cea de-a doua face bilanţul deviaţiilor sectare, al căror număr este rotunjit cu forţa la 80, pentru a respecta simbolismul celor 80 de ţiitoare din Cântarea Cântărilor. Acest concurs de factori avea să exercite o influenţă hotărâtoare asupra atitudinii comune a ortodocşilor faţă de erezie⁷⁰⁴.

Este greu de găsit o listă completă a ereziilor de la sfârşitul sec. IV. Dacă studiem lucrările Părinţilor şi documentele Bisericii sau cele ale Sinoadelor, întâlnim următoarele erezii: arienii, apolinariştii, eunomienii, bonosienii⁷⁰⁵, novaţienii⁷⁰⁶, fotinienii⁷⁰⁷, montaniştii (frigienii)⁷⁰⁸, macedonienii, marcelienii⁷⁰⁹, quartodecimanii (tetradiţii)⁷¹⁰, erezia lui Priscilian, sabelienii⁷¹¹, maniheienii.

O scurtă privire asupra listei dată de legile lui Teodosie arată că puţine secte au luat naştere în secolul al IV-lea şi că cea care atrage cel mai mult atenţia este mesalianismul, că sectele antice sau importante sunt în număr mic.

Enumerarea Codului Teodosian poate fi redusă la vreo duzină de nume, atât este de încărcată de sinonime sau de variante secundare ale unei mişcări identice (ca encratismul⁷¹²): fotinienii, arienii, eunomienii⁷¹³, maniheienii⁷¹⁴, aeţienii (anomeii), encratiţii, sacoforii⁷¹⁵, macedonienii (pnevmatomahii), apotactiţii, hidroparastaţii⁷¹⁶, tascodroginţii⁷¹⁷, apolinariştii.

Principalele erezii de la sfârşitul secolului IV rămân apolinarismul⁷¹⁸ şi pnevmatomahii⁷¹⁹.