Preot Prof dr. Adrian gabor relaţii Biserică Stat

IUDEII

I. Iudeii în Imperiul Roman

Situaţia iudeilor⁹¹⁷ în Imperiul Târziu era deosebit de complexă. După ruinarea Ierusalimului şi distrugerea Templului, în anul 70, mulţi iudei au fost duşi în sclavie. Dar Roma a respectat existenţa comunităţilor iudaice, cărora le recunoştea anumite drepturi⁹¹⁸.

Începând din primul secol al erei noastre, aceste comunităţi, risipite în lume, nu erau decât nişte grupuri neînsemnate. Nu este însă mai puţin adevărat că iudeii constituiau o parte importantă din populaţia Imperiului. Cea de a Treia Sibilă, declară cu emfază că întreg pământul şi chiar marea sunt pline de iudei⁹¹⁹. Trebuie, de asemenea, să primim cu scepticism afirmaţiile extrem de hiperbolice ale lui Filon, potrivit căruia iudeii ar reprezenta jumătate din omenire⁹²⁰.

Cu o exagerare lesne de înţeles, istoricul iudeu Flavius Iosif scrie, spre sfârşitul secolului I d.Hr.: „Nu se află în lume nici un popor care să nu conţină şi o părticică din al nostru”⁹²¹.

Această afirmaţie este confirmată de Strabon: „Neamul acesta a pătruns în toate cetăţile, este greu să găseşti în lume un singur loc care să nu-l fi primit şi unde să nu se fi înstăpânit”⁹²².

Războaiele lui Titus şi Adrian au redus în mod simţitor numărul populaţiei palestiniene, în timp ce diaspora nu numai că-şi păstra efectivele, dar le vedea şi sporite cu un nou aflux de emigranţi palestinieni⁹²³. Pentru primul secol după Hristos, se consideră că în Imperiu exista o populaţie de 7 milioane de iudei, la un total de 80 de milioane, deci aproximativ 7%⁹²⁴.

Putem, deci, să ne facem o idee despre importanţa lor în Imperiu şi despre influenţa lor spirituală şi religioasă. Este cert că existau importante colonii iudaice în principalele oraşe ale Imperiului şi că iudeii erau mult mai numeroşi în diaspora (adică în afara Palestinei) decât în Iudeea şi în Galileea. Cetăţile comerciale sunt cele care par a fi atras cel mai mult emigraţia iudaică şi acesta este motivul pentru care iudeii au sosit la Roma mult timp după ce se instalaseră la Alexandria şi Babilon⁹²⁵.

Această diaspora, considerată în ansamblu, nu a suferit decât în mod foarte indirect şi atentaut efectele crizelor palestiniene. Într-adevăr, după 70 nu a survenit nici o schimbare, în afară de interdicţia trecătoare, din timpul lui Hadrian, a circumciziei după 135, în statutul iudaismului risipit: acesta rămâne, ca şi până atunci, religie licită şi protejată. Dacă dispariţia Templului a atras pentru ei, totuşi unele consecinţe, uneori favorabile, condiţiile vieţii religioase ale iudeilor din afară nu au fost afectate⁹²⁶.

Autoritatea supremă la iudei revenea Patriarhului⁹²⁷, cu sediul la Ierusalim. Această funcţie există oficial de la sfârşitul secolul II. Recunoscut de către romani, din partea cărora primeşte investitura, Patriarhul, numit şi Etnarh, înlocuieşte în fruntea poporului iudeu pontificatul dispărut. Cultul tradiţional nu mai există, nici suveranitatea iudaică în Palestina. Prin urmare, Patriarhul nu mai este nici Mare Preot, nici, în pofida caracterului dinastic al funcţiei, ereditare în familia lui Hillel, şef de stat. Autoritatea sa este lipsită de nuanţă politică. Din atribuţiile sale, strict definite şi controlate de către Roma, este exclus orice ar putea încuraja o tentativă de restabilire a statului iudeu. Juster îl caracterizează drept „un suveran fără putere teritorială, conducător oarecum spiritual al tuturor iudeilor din imperiu”⁹²⁸.

În faţa autorităţii romane, el este reprezentantul responsabil cu religia şi cu poporul iudeu şi protectorul, cel puţin teoretic, al tuturor iudeilor din Imperiu. În această comunitate iudaică, totul depinde de patriarh, şi această centralizare între el şi diaspora este o legătură solidă. El este asistat ca de un consiliu de sinedriu⁹²⁹, reconstituit după anul 70, sub forma unei academii religioase, dar care îi este direct subordonat⁹³⁰.

Patriarhii provinciali⁹³¹ şi conducătorii sinagogilor locale îşi primesc prerogativele puterii de la el. El însuşi întreprinde vizite pastorale în afară şi, mai ales, îşi deleagă „apostolii”⁹³². Diaspora este legată de patriarh prin impozitul iudaic, aurul coronar pe care orice iudeu îl plăteşte anual. Iudeii erau deci un popor faţă de care trebuia dusă o politică circumspectă. Privilegiile, religioase şi politice în acelaşi timp, care le erau recunoscute, în Palestina ca şi în diaspora, la începutul erei creştine le asigurau, odată cu libera exercitare a cultului, imunitatea faţă de orice sarcină, obligaţie sau funcţie incompatibilă cu monoteismul lor, şi în special scutirea de cultul imperial, înlocuit prin rugăciuni pentru împărat⁹³³

Aceasta era situaţia iudeilor în imperiul roman păgân la începutul secolul IV. Convertirea lui Constantin şi rapida încreştinare a puterii vor schimba radical poziţia iudeilor în lumea romană. Adoptând creştinismul ca religie oficială, statul roman înlocuieşte toleranţa religioasă cu un exclusivism din ce în ce mai absolut. Astfel, obiceiurile naţionale ale popoarelor imperiului nu mai sunt respectate atunci când sunt religioase. Iudaismul îşi păstrează totuşi un loc special⁹³⁴.

Statutul privilegiat dăinuie şi chiar se consolidează în Imperiul Târziu, traducându-se prin imunitatea personală acordată clerului iudaic. Textele legislative semnalează acest fapt începând din anul 330⁹³⁵.

Încă din cursul secolului IV, ostilitatea disimulată, hărţuielile, dispreţul fac ca sinagogile să fie folosite drept halte pentru popasul trupelor. După recunoaşterea creştinismului ca religie oficială, unii creştini s-au considerat îndreptăţiţi să atace cu mai multă brutalitate sinagogile⁹³⁶. Aceste atacuri împotriva sinagogilor sau ceremoniilor cultuale sunt reprimate, cum a fost cazul cu sinagoga din Callinicon (pe Eufrat). Dar Sfântul Ambrozie intervine pe lângă împărat şi obţine să nu fie pedepsiţi creştinii⁹³⁷.

Obligativitatea odihnei sabatice este recunoscută. Unul din principalele privilegii acordate comunităţilor iudaice era respectarea jurisdicţiilor lor religioase, pentru cauzele religioase, şi, în urma unui compromis, în materie civilă. Paralelismul este aici izbitor între creştini şi iudei. Din păcate, suntem mult mai puţin informaţi asupra istoriei acestei jurisdicţii ebraice, decât asupra celei privind audentia episcopalis⁹³⁸.

Legislaţia şi politica împăraţilor păgâni s-au arătat în general tolerante şi uneori favorabile. În schimb, opinia publică le era în general defavorabilă. Reproşul esenţial se referea la izolarea pe care o implica respectarea Legii. Aceste tendinţe contrare se vor regăsi în Imperiul Târziu, complicate prin diversitatea atitudinilor creştine⁹³⁹. Ostilitatea legislativă faţă de iudei devenea o ură violentă. După o perioadă de răgaz, ea se reaprinde la sfârşitul secolului IV.